Fabian Anton Official Site

Tag: corespondenta

INEDIT: Gheorghe Azap către Aurel Dumitrașcu – „Sînt așa trist încît am început să orbesc!“

În arhiva Aurel Dumitrașcu se gasesc o serie de epistole inedite semnate de poetul Gheorghe Azap și adresate mai tînărului său „coleg de zbucium liric“. Sunt răspunsuri la rîndurile (pierdute?) semnate de Aurel Dumitrașcu și expediate spre Ticvaniul Mic. Pînă la apariția acestora într-un volum dedicat vă las să vă delectați cu ele aici.

 

F.A. 

 

Drage ortace Aurică,
Rusticane salutări,
Am primit furtunile tale; amical, iubăreț gest, pentru care-ți mulțumesc banatic lîngă felicitări prelungite! Faină carte! Încît mintenaș mi s-a cuibărit în rafturile sufletului (minus vreo trei versuri purpurii).
Nu ș’ de unde-mi cunoști, întrucîtva, zilele. Dar se vede că mă știi de schivnic. Rezumativ: oricînd, vorba lui Al. A. Philipide, „Am fost mai singur decît niciodată / Un Robinson cu insula în suflet.“ Și, pe deasupra, cum ar zice un personaj buzurian, „am trecut din copilărie direct în senectute.“ Însă și mai bătrîn sînt. Tu, s-ar putea să ai treizeci de ocoluri solare; în trunchiul meu, la vară, vor fi patrușșăpte de cercuri coclite. Mdeh! „Sînt așa trist încît am început să orbesc“, precum, atît de cutremurător, îți versifici icoana. Da, prietene, șișca tristeții ne blindează văzul „et puis bonsoir“!…
Nici adresa nu știu de unde mi-ai găbjit-o. Probabil că ne-am întîlnit cîndva (?).
De curînd, am trecut și eu (blitz), prin Bucuresci. N-am reușit să întîlnesc niciun corifeu de la „Cartea Românească“ și mă dusesem cu cevași marfă pentru altă plachetă (intitulată CRI!) A propos: mi-ar fi plăcut să ai o carte botezată „Tudorița Song“.
Mai află că: arareori mă așez la scriptoriu. Trudesc îndeosebi cu brațele, fără să fiu voinicos la ciolane. Nu sînt sănătos, trudesc și nu dorm („Cîte stele-s pe Banat / Atîtea gînduri mă bat“), plîng și stau de vorbă cu singurătatea mine însumi; singur „ca un cuc pe Niagara“ (apud maestrul nostru Geo Dumitrescu). Dar, să lăsăm.
Și ce mai faci? Presupun că ești dascăl de sat (?).
Îți dorește noi victorii „mai trainice decît bronzul“ și, desigur, pozne cît mai multe și cît mai de pomină!,
bătrînul tău coleg de zbucium liric,

 

Gh. Azap
„Ticvania“
Ziua Unirii, 1986

EXCLUSIV: Aurel Dumitrașcu către Nicolae Steinhardt – “La noi imbecilismul este încoronat în toate direcțiile!”

Dacă din corespondența expediată de Nicolae Steinhardt prietenului său Aurel Dumitrașcu s-au păstrat pînă în prezent 6 epistole – publicate iniţial în revista Antiteze, Nr. 10-11-12/octombrie, noiembrie, decembrie 2001, pp. 60-63, cu o prezentare de Adrian Alui Gheorghe – răspunsurile poetului de la Borca s-au pierdut în mare parte, doar o scrisoare a lui Aurel Dumitraşcu către N. Steinhardt, datată 17 decembrie 1989 și aflată în fondul documentar al Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, fiind cunoscută și publicată în Dosarul N.Steinhardt din revista Verso, s.n., , Nr.8-9 (15-116)/2016, p. 11-12.
Iată însă că, prin bunăvoința arhivei mănăstirii Rohia, vă pot oferi în cele ce urmează o epistolă inedită semnată de Aurel Dumitrașcu și expediată monahului Nicolae de la Rohia:

Borca, 26 decembrie 1988
– a doua zi de Crăciun –

 

Prea iubite N. Steinhardt,

 

N-aș putea trece în anul celălalt fără să vă scriu, după ce mai multe luni am rămas mut și cel mai des singur-singur. Scrisoarea Dumneavoastră din 13 august m-a găsit în munți, firește, în aceeași prelungită convalescență. Dar toate cuvintele pe care mi le-ați spus, m-au ajutat mult. Întotdeauna cînd sunt în dificultate, nu pot continua dacă nu mă raportez la inteligențele la care țin, dacă nu am sentimentul unei comuniuni cu oamenii de aleasă calitate spirituală. “Sistemul Churchill”, pe care mi-l recomandați în vară, se impunea. După încă o lună de ședere în munți, am putut să revin la Piatra Neamț și, încet, să reintru în zile aparent normale. E un fel de a zice. Pentru că și acum continuu să țin regim (al doilea regim!) și nu mă simt grozav în toate zilele. Am stat aproape în fiecare zi la Fondul G. T. Kirileanu, printre toate acele cărți și publicații vechi, am citit enorm, de la “Istoria țiganilor din România” pînă la cele mai diverse și pasagere publicații de la noi și de pe aiurea. În special m-au interesat două lucruri, pe care am încercat să le aprofundez, citind absolut tot ce am găsit în acest sens: istoria și problemele Basarabiei și antisemitismul. În privința antisemitismului, totul pleacă de la faptul că nu am înțeles niciodată acest “sentiment”, eu neavînd absolut nicio aptitudine “rasistă”. Mă interesa inclusiv sau mai ales spațiul românesc. Sigur, al ajuns și la cărțile lui Poliakov, pe care le-am găsit absolut interesante. Am citit mult, am fișat mult. Și mai am destule lucruri de citit acolo. Într-o zi, venind rîndul “Revistei burgheze” la lecturări, am găsit cu plăcută surprindere și semnătura Dumneavoastră.  Erau numere din 1934 și 1935. Nu știu cît a apărut revista, n-am mai căutat. Dar am citit tot ce ați scris în numerele existente la Fondul Kirileanu: “Admiratorii Domnului Paul Valery”, “Obiceiuri și tradiții engleze”, “Admiratorii și admiratoarele socialismului” (ce picant!), “Un mare critic burghez: D. E. Lovinescu”,  “Admiratorii Fetei Moderne”, etc. Mi-amintesc și “Pitorescul în parlament”. Probabil că, între timp, unele din acele articole le priviți zîmbind nostalgic, însă eu le-am găsit interesante și deseori pline de informații rare. Apoi, repet, a fost surpriza deosebită de a vă găsi acolo, tînăr, foarte tînăr. Ce bucurie!
Deci lecturile zilnice la Fondul Kirileanu au fost ca un balsam în zilele mele rele din acest an. Și muzica, mereu. Pentru că nu mă voi simți niciodată prea bine în cutiile acelea din blocuri. Sufletul meu a crescut în vastitățile naturii, nu în griurile repezi ale șantierelor.
Acum, în preajma Crăciunului, am venit aici, la Borca, pentru că mi-era tot mai frig în apartament și acest fapt mă boicota [de] la scris. Vreau să termin (dar terminăm cîndva?!) <Mesagerul>. E o carte aparte. Sunt aproape  mîndru de ea. E de nepublicat în vremurile astea conduse de nătăfleți. Am citit din ea, în public, într-o seară. Venise foarte multă lume la muzeu, în acest sens. Și cînd am terminat de citit toți oamenii aceia au continuat să rămînă muți și deconcertați. Am citit poezii. Probabil că unii au găsit deosebit de periculos ceea ce citisem. Și totuși, erau texte care respingeau… realitatea. Reprimarea ocazionalului – rămîne o lege a valabilității estetice a unui poem (chiar dacă scrierea Textului este <ocazională>, fiind o spontană – în principiu – eliberare de sine). Am ascultat programele străinilor de Crăciun. La noi, imbecilismul este încoronat în toate direcțiile. E atît de minunată țara aceasta! Și ce soartă poate să aibă… Doamne, eu numai de silă am să mor!
Nu v-am scris mai curînd pentru că nu voiam să vă vorbesc de convalescența mea. Acum mi-e mai bine, s-ar zice, și mă  bucur că v-o pot spune în aceste zile.
Poate că vă găsesc în zile bune, iubite N. Steinhardt! Așa de mult doresc să vă știu bine, să fiți sănătos, să fie liniște în cuvintele pe care mai aveți a le spune! Am cumpărat mai zilele trecute ultima Dumneavoastră carte. Abia aștept s-o citesc în întregime. Toți prietenii mei au cumpărat-o! Am văzut că și la Dacia aveți una în plan, în 1989! Ce bine! Să vă dea Dumnezeu puterea de a fi cît mai mult cu noi. Poate că nu realizați exact ce bucurie sunteți pentru un poet tînăr și <imposibil> de undeva din munți! Un poet care nu admite să fie prieten cu oricine în leprismul actual. Un poet care are mare nevoie de prezența unor oameni ca Dumneavoastră pentru a putea continua! Sigur, pe poet nu-l cheamă doar Aurel Dumitrașcu. Sunt și mulți alții. O mare bucurie o să-mi faceți atunci cînd veți vorbi public despre cărțile mele. Înțelegeți? Sunteți un om care a trăit într-o lume grozavă (interbelică); pe care eu n-am prins-o. Și opinia unui interbelic este, cum să vă spun, cu totul bulversantă, în onoarea ei! Sper că nu spun prostii, sper că înțelegeți corect dragostea și admirația mea.
Sărbători fericite! Sănătate! Bucurie! Sunt tare mulțumit că vă pot face aceste urări acum! Aștept vești!
LA MULȚI ANI!
Cu dragoste, mereu,

 

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția!“ Scrisori către Petre Stoica (2)

„Borca, 11 februarie 1985

 

Prea iubite domnule  Petre Stoica,

 

Peste cîteva zile e ZIUA DUMNEAVOASTRĂ, așa că, mai întîi, un sincer LA MULȚI ANI!, sănătate și poezie! De celelalte se ocupă oficialii,  Consiliul Deștepților Culturii, apele negre, popii. În timp ce noi vom rămîne neînduplecați mereu.
M-am gîndit de ce îmi sînteți tare drag, dincolo de poetul admirabil pe care-l iubesc de mulți ani!  Și știu, acum: pentru că rămîneți un neînduplecat, pentru că fronda dumneavoastră este întotdeauna conștiința libertății de spirit și celeilalte, pe care nu v-o poate nimeni  garnisi cu sfaturi, pe care n-o puteți ceda niciodată.
Sînt ușor patetic în aceste vorbe cînd, de fapt, ar trebui să-mi repet urările de bucurie, poezie și viață lungă.
Întotdeauna m-am bucurat de tot ce am auzit bun despre dumneavoastră și nu va fi altfel nici de-acum încolo.
Eu n-am nici 30 de ani! Dar poți să mai fii sigur că treci de 30 în socialism!?
Sîntem și noi o generație supărată, chiar dacă „neterfelită“ de război, evident – cu cabotinii de rigoare, cu javrele de rigoare, cu lichelele de rigoare.
Mi-a fost cam milă de prietenii mei bucureșteni care locuiau în acele frigidere pe care le numeau locuințe. Frigul mă tîmpește. Toate întîlnirile mele pe acolo au fost inhibate de frig. Cînd mi-e frig, la mine nici… patriotismul nu funcționează. Mi-amintesc  acum că, adolescent fiind, am simțit pentru prima dată ce e căldura și m-am gîndit pentru prima dată în mod serios la libertate citind o carte a lui Kazantzakis – „Alexis Zorba“. Stau în munți dar înțeleg altfel asprimea.
Venirile mele în București, atît de necesare, mă bucură doar prin întîlnirile cu oameni pe care m-am obișnuit să-i prețuiesc și iubesc.
O, n-am psihologie de provincial, am doar bun-simț de om al pădurilor veșnic verzi. Dar nu-mi voi găsi niciodată locul. Mereu vreau să plec undeva. Citesc. Mult. Știu că-s mai fericit decît nerozii de împărați, mai sînt fericit în primul rînd pentru că știu să fiu și indiferent.
Mă gîndesc și la poezie!
Eu nu țin să fiu cineva prin poezie. Poezia este, ca să spun așa, expresia naturală a hălăduielilor mele prin lume și timp. Știu că nu sunt stăpăn decît peste paradoxele și  visele mele. Celelalte lucruri – pene și puf!
În același timp, de unde încrîncenarea, totuși, de a-mi scrie cărțile cît „mai bine“, cu ultima picătură de sînge!? Știu că am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția. Am și ceva de țigan: iubesc drumurile!
Trebuie să-mi scrieți cîteva rînduri despre carte! Țin la opiniile poeților pe care-i iubesc! Au început să apară și cronici, elogioase – dar cam incompetente, după opinia mea. Cartea s-a dus de prin librării. Nici la Piatra Neamț, unde s-au adus 800 de exemplare,  nu se mai găsește.
Mulți îmi scriu și mă gîndesc iar că ne apropie numai supărarea. Îmi pare rău că mai mult plac decît scandalizez. Știu bine că nu-s un poet idiot, dar n-am dezinvoltura de a o face pe grozavul, dincolo de texte.
Cred că cel mai mult m-a bucurat scrisoarea de la Grigurcu, incomodul acela inteligent.  Ulici, N. Ciobanu (dar la „Luceafărul“ se exagerează întotdeauna, chiar dacă se scrie de bine!), Constanța Buzea (nedreaptă, pentru că știe multe despre anii mei triști!) Al. Horia – prime reacții.
Îmi dau seama că e important să se scrie la prima carte, și nu oricum – însă acestea sunt lucruri ce țin de prefăcătoriile literaturii mai mult, motiv pentru care-mi sînt oarecum paralele.
Țin însă, repet, la opiniile (subiective) ale poeților deosebiți!
Voi încerca să mă mut la Piatra Neamț. D.R.-ul și acel Amza Săceanu continuă să se intereseze de un post acolo. Mă voi muta în altă singurătate, asta-i. Nu știu cînd.
Aștept un semn de la dumneavoastră! Să nu mi-l refuzați.
Și, din nou, LA MULȚI ANI, bucurie și tot binele pe care-l puteți suporta.
Cu toată dragostea și prețuirea,

 

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!“ Scrisori către Petre Stoica (1)

În arhiva Fabian Anton se găsesc 7 epistole inedite semnate de Aurel Dumitrașcu, cel mai important și vertical poet optzecist, și adresate lui Petre Stoica.
Expediate în perioada 1984 – 1990 (ultima fiind datată 1 august 1990, cu doar o lună înainte de prematura dispariție a lui Aurel Dumitrașcu), epistolele își vor avea locul, sper, într-un volum de corespondență inedită ce îl pregătesc pentru tipar.
Pînă atunci redau mai jos prima din aceste scrisori:

 

Borca, 11 februarie 1984

 

Mult iubite domnule Stoica,

 

Aleg preajma ZILEI dumneavoastră de risipire prin această lume pentru a potoli cel dor cu care nu înfometez decît propriile-mi ceruri! Ninge cu fulgi grași în munții mei. Nu-mi place că ninge. Dar îmi plac fulgii grași.
Prin ianuarie am reveni-fost în București; m-aș fi bucurat să fi găsit măcar o oră de vorbă! Sînt mult mai tînăr decît dumneavoastră, însă cel mai des îmi închipui că solidaritatea prieteniei este altceva decît o politețe… democrată.
V-am iubit dintotdeauna, dar acreala cu care receptați cele fandoseli oficiale m-a făcut să vă iubesc o dată-n plus, ca și ceilalți moldavi cu care ați stat împreună în niște zile.
Eu nu am fost și nu voi fi niciodată subalternul vreunui individ. Da, pot fi subalternul unei cauze (poftim, „cauza“ poeziei!) dar nu subalternul vreunui cetățean.
Mi s-a părut că așa sînteți și domnia voastră!
Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!
Sînt amărît, căptușit și cu o boală socialistă – ulcer – de prin noiembrie. Praful în care mi-au proțăpit deștepții de la Consiliul Culturii manuscrisul primei mele cărți, desolidarizarea inexplicabilă a directorului Sântimbreanu, acestea și celelalte știute furtuni hărăpești, m-au dus la ulcer! Asta-mi lipsea! Da’ nu crăp eu!
Și dragul meu (legat acum de toate mîinile, se pare) D.R. Popescu m-a certat că mă-mbolnăvesc din cauza noroiului în care-mi terfelesc niște funcționari prima carte.
Am scris-o și gîndit-o într-un fel, va ieși altfel.
Domnul Sântimbreanu mi-a scris și vorbit numai de la înălțimea funcției dumisale. Și cum eu nu-i puteam răspunde de la aceeași înălțime, l-am rugat să-mi vorbească numai de la înălțimea condiției de scriitor – cu atît mai mult cu cît îi precizasem de la început că nu am nevoie de amabilitatea dumnealui, ci numai de loialitate.
Premiată pe ’81 la Concursul lor de debut, „Divina paradoxalia“ o să apară jumulită, inclusiv cu titlul schimbat! Păcat!
Prea mulți dintre cei ce păreau de bună credință au ajuns să aibă aptitudini de pitici. Ei cred că au principii. Pe dracu’! Principiile se preiau întotdeauna. Sau, cum ar zice Artaud (în „Héliogabale ou l’Anarchiste couronné“), „les principes… ne s’inventent; ils se gardent, ils se communiquent“. Deh!
N-am ajuns să înjur totul! Pentru că, dac-aș înjura totul, înjurătura și-ar pierde semnificația.
Erați foarte simpatic în iulie, în ziua aceea cînd dragul de Nichita mă rugase să-l ajut să coboare scările de la Uniune. Erați simpatic de tot pentru că jumătate din cuvintele pe care le foloseați se adunau în suave înjurături. Vă iubesc toți cei tineri! E bine! Și așa e drept!
Zac aici, în munți, printre oameni cel mai des stupizi, profesorași de o mizerie intelectuală ce face bube, raportîndu-se la primari, gestionari și alte punți din astea unse cu rahat. În timp ce eu, un risipit, un dăruit, mă  raportez la spiritualitatea universală. Citesc ore în șir. Și ascult muzică. Și-s singur. Ce bine!
Iubesc o fată de cinșpe ani și refuz să mănînc stele din orice sfîrcuri. Avantajul meu în fața lui Dumnezeu e că-mi pot pune oricînd discurile preferate. Și nu cred în mod serios decît în iubire.
„Naivitatea“ mea nu face pecingeni. Și am ceva curat la care țin, indiferent ce flori își pun la butonieră ipocriții, politicienii și toți obsedații de putoarea puterii. Știți ce citesc în pauzele dintre nimicnicii? Poeme erotice de Pierre Louÿs; ediții unicat dans notre pays!
Pe masă, aici, lîngă o scrisoare de la Domnul Nichita, am o fotografie de la Iași, din „sala“ Junimii, cu dumneavoastră, domnul Șora, Daniel Dimitriu și cu mine citind ceva.
Mi-e dor de dumneavoastră și pentru că sînt amărît. Și sărac. Avem prieteni pentru a avea cui ne plînge!
E ZIUA dumneavoastră în acest februarie muls de omături, așa  că-mi permit să vă îmbrățișez cu dragoste și prețuire, dorindu-vă tot BINELE pe care-l puteți suporta, liniște și putere de a rămîne mereu poetul și omul admirabil care sînteți!
LA MULȚI ANI!

Prețuirea și dragostea mea, mereu!

Aurel Dumitrașcu

 

 

Panait Istrati inedit – „Alții au luptat pentru ca inchizițiile de pe vremuri să nu mai poată arde de vii pe cei care nu vor să-și scoată căciula în fața unei procesiuni popești!”

Anul 1924 a însemnat pentru Panait Istrati plecarea la Nisa, unde va reveni la meseria de fotograf ambulant și unde-l va întîlni pe Stelian Popescu, fost ministru și director al ziarului „Universul”, cel mai mare ziar din România acelor timpuri, publicarea, în revista “Europe” a fragmentelor din „Oncle Angel”,  căsătoria cu Anna Munsch și, mai ales, debutul său în volum, “Kira Kyralina” fiind publicată de editura Rieder în colecția “Prosateurs français contemporains” iar apariția ei fiind salutată de toată intelectualitatea Franței, de la Romain Rolland la Leon Daudet.

Din această perioadă redăm mai jos  o scrisoare inedită, aflată în arhiva Fabian Anton, adresată de Panait Istrati amicului său, expertul contabil Radu Marinică.

 

„Masevaux, Alsacia

19.IX.1924

 

Drage amice Marinică,

 

Nu era de loc nevoe să cheltuești 31 de leișori ca să faci să-mi parvie prin „poșta aeriană” cuvintele frumoase și înțelepte pe care ți le-a inspirat scrisul meu. O scrisoare simplă îmi vine mai repede de cît una recomandată.

Îți mulțumesc pentru sacrificiul făcut, ca și pentru tot ce-mi spui și care e drept, bine simțit.

Să lucrăm, deci, fie-care în măsura puterilor sale, la întemeerea unei lumi mai drepte de cît cea de azi, amintindu-ne că și alții au luptat pentru ca inchizițiile de pe vremuri să nu mai poată arde de vii pe cei care nu vor să-și scoată căciula în fața unei procesiuni popești.

Propagă, aprig, crezul nostru.

Voi face la fel.

Al D-tale amic

 

Panait Istrati”