De o bună bucată de vreme, rari sunt cei ce se încumetă să-l tulbure pe Maestrul Corneliu Baba. Pudic în fața răutății, marele pictor și-a întețit însingurarea în așa măsură, încît numai ceva cu totul ieșit din comun ar fi îndreptățit gestul indiscret. L-am săvîrșit fără a sta prea mult pe gînduri, atunci cînd acel ceva ne-a strălucit în inimă tuturor — inconfundabilul dar al libertății.
Spre invidia atîtora, ușa căsuței de lîngă statuia Aviatorilor mi-a fost deschisă cu aceeași răbdătoare și delicată bunăvoință. Ei i se datorează și aceste 9 răspunsuri.

1. Nu a trecut nici o lună de cînd cu toții ne-am pierdut glasurile strigind în toiul străzii: ole, ole, Ceaușescu nu mai e ! S-a stins, nădăjduim cu toții, o epocă lugubră în timpul căreia ați pătimit cum puțină lume știe. Pe scurt, în ultimii zece ani ati fost cel mai marginalizat pictor român. Festivismul grotesc al comuniștilor a fost vexat de apocalipsa pictată, ce prindea ființă în secretul exilului interior al lui Corneliu Baba. V-a fost greu în acești ani de unul singur?
— Într-adevăr, n-a trecut decît o lună… Sunt pictor și încă un patriarh al breslei. Ori, în atmosfera de romantism și efervescentă tragică ale acestor zile, se poate imagina care ar fi frămîntările unei sensibilități înclinate spre dramatism ca a mea și ce variante ale celor două obsesii chinuitoare ale neliniștii mele, “Spaima” și “Regele nebun” m-au urmărit.
„Spaima”, o lume ce aleargă bezmetică fără țintă, urmărită de un coșmar, sub geniala întrebare argheziană : „Caravane și haite încotro mergeți ?“
„Regele nebun“ închis în celula lui de ospiciu se învîrtește fără odihnă, urmărit de propria-i umbră și de blestemele miilor de victime ale oribilei sale domnii.
Două obsesii legate în creația mea de tema permanentă a „portretului” singurătății noastre celei de totdeauna.
În liniștea atelierului am suferit cel mai mult, ca pictor, ori de cîte ori pe pînza mea culorile sunau fals. Profesionalismul care m-a ajutat să supraviețuiesc demagogiei și dogmatismului deceniului cinci mi-au asigurat o critică „de est”.
2. Ce parte a nemulțumirii d-voastră o întruchipează arhetipul regelui nebun ?
— O spune „Omagiul postum” de pe verso-ul uneia din variantele acestei teme.
3. „Spaimele” par să fi fost adevărate imagini premonitorii ale masacrelor din preajma Crăciunului. De asemenea sunteți un mare îndrăgostit de Cehov. Cum se țese universul înnebunit al spaimelor cu expectativa existențială a operei cehoviene ?
— Lumea cehoviană din care facem cu toții parte fizic și afectiv este aceeași care aleargă în cazul unei spaime generale ca „o cireadă speriată”.
De la faptul divers, ridicat la scară dramatică de proporții pînă la coșmarele goyești nu-i decît un pas… În lumea aceasta pictura mea își caută un loc al ei, onorabil.
4. Ce-ar trebui, iubite Maestre, să facă mai întîi și mai întii un pictor față cu enorma și primejdioasa libertate ce ni s-a dăruit?
— Mă feresc să dau sfaturi mai ales la această oră fierbinte. Cînd eram profesor la Institutul de Arte Frumoase mi-am propus să fac ceea ce-mi spunea maestrul meu Tonitza — cel mai nedidactic profesor și cel mai liberal — să merg în vîrful picioarelor în spatele elevilor mei ca să nu-i trezesc din transă.
Ce să faci după ce s-a epuizat ole, ole? Să știi intra din transa revoluției în transa de pictor și să nu uiți că, în timp ce teoretizezi și manifestezi în numele artei, muzele tac și culorile se usucă pe paletă…
5. Tinerii care au înconjurat Uniunea noastră v-au rostit de nenumărate ori numele. Par să vă iubească, chiar dacă nu îndrăznesc să vă abordeze. Mai credeți în pictorul tinăr? Poate tinerețea să dăruiască ceva temeinic artei picturii ?
— Am crezut întotdeauna în virtuțile artistului tînăr, în speță ale pictorului, ale cărui aventuri colorate șochează retina obosită și sensibilitatea viciată de prejudecăți. La virsta meditației și a tăcerii la care mă aflu, curajul și entuziasmele tinereții în pictură mă exaltă și mă invită în același timp să pictez cum știu eu…
6. E bine ca pictorul să se căsătorească de tînăr ? Se pot îmbrăca într-o singură biografie o mare dragoste cu o mare pasiune cum ar fi cea profesională?
— Cum ar suna sfatul meu dacă mi-aș permite să pretind că pictorul nu trebuie să se căsătorească tînăr în numele unei cariere puse sub semnul întrebării ? Și arta, și mariajul își trăiesc destinul de la caz la caz…
7. Ce reprezintă pentru dumneavoastră atelierul ?
— Atelierul, cu atmosfera lui, reprezintă universul de fantasme, de visuri, de iluzii, de exaltări și de decepții legate toate de creația mea…
De o viață am deprins un ritual zilnic — am mai spus-o și altădată — pe care mi l-a sugerat maestrul meu : spălarea mîinilor la începutul lucrului, spre a-mi aduce aminte că am de luptat cu dimensiunile juste ale esențialului…
8. Iubite maestre, credeți că un pictor poate ți trebuie să fie un om cultivat ? Folosește cultura la ceva sau, mai degrabă, stînjenește expresia genuină ?
— Altădată exista o expresie nu tocmai comodă pentru breasla noastră, e prost ca un pictor. Secolul XX a demonstrat că un grad mare de cultură nu poate decît să ajute exaltarea și sensibilitatea. Cultura pictorului e necesară în măsura în care pasiunea de a diseca fenomenul creației, care trei sferturi rămîne inconștient, nu transformă pe pictor în teoretician de artă în dezavantajul profesionalismului.
9. Credeți în norocul Poporului Român?
— Cred în imprevizibil.

Sorin Dumitrescu
martie 1990