Fabian Anton Official Site

Tag: fabian anton (Page 1 of 3)

EXCLUSIV: MURIVALE despre AUREL DUMITRAȘCU: „Dacă mi-ar fi spus atunci: Eu merg pe apele poeziei! l-aș fi crezut“

– Muri, cînd anume încep amintirile tale despre Aurel Dumitrașcu? Cînd anume v-ați cunoscut și mai ales cum?
– Măi, sincer să fiu, anul nu îl mai știu. Se pare că era prin ‘83. Cam așa. Dar exact-exact nu mai rețin. Dar știu că s-a întîmplat după ce am fost odată la Botoșani. Atunci, prin Lucian Valea, l-am cunoscut pe Gellu Dorian. Ei bine, pe vremea aceea, în Bistrița, erau două mari comemorări anuale: „Zilele George Coșbuc“ și „Zilele Liviu Rebreanu“ (la „Zilele Rebreanu“ era un simpozion de proză, dincolo era un simpozion de poezie). Și țin minte că era undeva înspre vară, țin minte că era cald, și mai țin minte că Aurel atunci era îmbrăcat așa, ca de vară.
Eu m-am întîlnit cu el o singură dată. Așa cred. Sau, mă rog, o singură dată mi-a rămas mie în minte, că poate m-am mai întîlnit cu el și la Botoșani, cu ocazia „Zilelor Eminescu“, că mergeam și acolo prin tinerețe, prin ’81 – ’84, dar de la acea întîlnire nu mai știu nimic. Dar rețin foarte bine și acum această singură întîlnire esențială a noastră, cînd a venit cu poetul Gellu Dorian la Bistrița, la mine la atelier. Gellu era din Botoșani iar Aurel mi se pare că era de undeva din Piatra Neamț.
– Era din Borca, din Sabasa. Undeva aproape de Durău…
– Mă rog, nu mai știu exact ce și cum. Dar am și acum în minte imaginea sa. Era un tip înăltuț, înalt și slăbuț, uscățiv așa… Avea niște ochi foarte frumoși, ochi albaștri-verzui, era blond, cu un chip oval și cu un aer ușor adolescentin, aproape ca de copil. Și țin minte că avea un fel special în care te privea. Mă lăsa să vorbesc, eu vorbeam și tot vorbeam, iar el se uita la mine așa, cu un aer ușor mirat. Cred că tocmai lucrul ăsta mi-a plăcut la el, faptul că era atent la ce spuneam. Eu pe atunci era frămîntat de tot soiul de probleme, că eram un fel de muritor de foame pe atunci în Bistrița Năsăud. Eram singurul care, după ce am pictat o pictură murală în holul Poștei vechi am plecat din „cîmpul muncii“, cum se spunea pe atunci, și m-am decis să trăiesc doar ca pictor. Mi-am găsit atunci o gazdă, o tanti de vreo 50-60 de ani, Mariana o chema, nu mai trăiește, care, imediat după război, lucrase la Județeana de partid, fusese un soi de activistă. Ei bine, această Mariana ieșise la pensie pe caz de boală și, cînd am cunoscut-o, recomandat fiind de un pictor, domnul Titieni, aflînd că îmi caut o gazdă, mi-a zis: „Păi, dacă ești de-al lui Eminescu, vii și stai la mine!“ Și așa am ajuns la ea. Nu îmi cerea nimic, nici bani, nici nimic. Mi-a dat acolo, o cămăruță, și, în timp, în cămăruța aceea a mea s-a format un soi de du-te-vino fiindcă în Bistrița se dusese vestea că eram un soi de păduche gol care visează să facă artă. Un tip care nu e „în cîmpul muncii“ dar de care nu se lega miliția fiindcă știau că eu îs ăla de a pictat la Poșta veche. Așa că, îți dai seama, o duceam foarte prost, mai aveam din cînd în cînd pe cineva care-mi mai cumpăra cîte o lucrare dar nu eram nici pe departe cel de astăzi. Important era însă că la atelierul ăla unde stăteam veniseră destul de mulți oameni faimoși la vremea respectivă pur și simplu ca să-l vadă pe Murivale. Fiindcă eram un spirit liber. Așa a ajuns la mine și Aurel.
Trebuie să spun că, pe vremea aceea, lumea artiștilor plastici nu era foarte unită (acum e și mai dezbinată) așa că m-am lipit de lumea scriitorilor, care, întotdeauna, știau să își încheie șezătorile literare cu cîte o agapă unde puteai sta liniștit la o poveste și la un pahar cu vin.
Așa m-am trezit și cu Aurel la mine în curte.
– Mai există casa aceea?
– Da, mai există. Prin anul 2000, cînd am fost eu ultima dată la Bistrița, am fost special să o văd. Fiindcă îmi plăcea în special ușa, pe care era desenat un soi de Ghilgameș ce ieșea cu Iarba nemuririi din adîncul apelor.
Dar să știi,pe atunci prea multe lucruri nu știam eu despre Aurel. Știam că scrie poezie dar încă nu fusese publicat decît într-o antologie a poeților debutanți, nu avea volumele lui. Iar cineva mi l-a semnalat, mi-a zis: „Uite, domnule, Dumitrașcu e un poet bun!“ Așa că, atunci cînd a ajuns la mine împreună cu Gellu Dorian deja îmi era cunoscut ca poet. Apropos de asta, tot în vremea respectivă m-am trezit la mine cu Gheorghe Azap, o altă figură extraordinară a poeziei, cunoscut mai mult în zona Banatului…
– Era prieten bun cu Aurel. Există o corespondență fabuloasă între ei…
– Nu știam. Acum aflu asta. Și eu am o scrisoare foarte frumoasă din partea lui Gheorghe Azap. Dar merită să restituim cititorilor aceste personalități fiindcă, și unul și altul, au avut foarte multe de spus, nu erau poeți angajați, nu serveau Sistemul.
Știi, este foarte important să-ți rămînă în minte priviri pe care nu le uiți niciodată. Cu Aurel așa a fost, privirea lui mi-a rămas și acum. Fiindcă mă privea așa, cu niște ochi de un albastru-azuriu, ochi nu neapărat obosiți dar ochi înlăcrimați, ochi mirați, deși nu făceam eu mare lucru. Însă admira faptul că, în sărăcia mea, aveam acolo o mică bibliotecă de poezie și că îmi făcea plăcere să merg la cenaclurile literare ce se organizau la vremea respectivă în Bistrița, la Timișoara (la „Orizont“ și la Pavel Dan) și la București (la „Universitas“ și la „Junimea“ al lui Crohmălniceanu). Se uita la mine cu o privire foarte caldă, blîndă, ușor compătimitoare, o privire de Iisus care mergea pe apele poeziei. Ăsta a fost sentimentul. Și într-un fel îl înțeleg, nu se dusese să vadă un artist care era deja format, nici nu putea privi altfel un tînăr sărac, care avea curajul să spere la o altă viață.
– Într-un fel semănați…
– Da. Fiindcă, din cîte am înțeles, și el stătea undeva într-un sat, nu era pe baricadele urbane. Era un soi de pustnic și el. Cred că d-aia îmi și înțelegea atît de bine începutul acela de singurătate. Și chiar, încă de la bun început, am simțit că avem ceva comun.
Pe de altă parte am remarcat la el și un soi foarte discret de a fi, de a-ți vorbi, de a te privi. Nu era omul care să-ți intre cu cizmele în suflet. Țin minte că, împreună cu Gellu și cu Aurel venise atunci și un alt poet, tot din Botoșani, care se numea Val Guraliuc. Nu mai știu nimic despre el, unii spun că a și murit. Dar acest Val Guraliuc tot trăncănea, ți se băga în suflet, te întreba de una, de alta iar Aurel era exact opusul lui. Vorbea puțin, aproape șoptit, cu o voce foarte stinsă, dar spunea numai lucruri luminoase.
Aveam eu o femeie aici care mi-a zis odată: „Vai, domnul Muri, așa frumos vorbiți… Ca Domnul nostru Iisus Hristos!“ Ei bine, așa vorbea Aurel. Parcă era Hristos, avea ceva din blîndețea lui Iisus. Dacă mi-ar fi spus atunci: „Eu merg pe apele poeziei“, l-aș fi crezut! L-aș fi crezut!
– Mai știți ce ați vorbit?
– Habar n-am. Nici nu mă interesa ce spunea, eu eram vrăjit de modul în care spunea, de tonul cu care ne vorbea. Și tot ce țin minte e că ceea ce spunea spunea așa, ca un filosof.
– A stat mult la tine?
– Să zic că au ajuns pe la ora 11 și au plecat pe la ora 14-15. Au stat ceva. Fiindcă ne-am întins la povești și la un pahar cu vin. Stăteam într-un fel de tîrnaț al casei, un soi de prispă, acolo am povestit.
– Ce ți-a plăcut cel mai mult la el?
– Unii poate așteaptă să pun că poezia. Nu poezia. Poezia a venit abia apoi. Dar mi-au plăcut enorm ochii. Privirea. Asta mi-a plăcut cel mai mult la Aurel. Modul în care a privit ce soartă mizerabilă aveam eu pe atunci, ce idee fixă aveam să lupt pe baricada Artei, care de fapt e o Golgotă. Asta o să țin minte cît voi trăi. Faptul că Guraliuc tot sporovăia, Dorian la fel, iar eu schimbam priviri cu Aurel Dumitrașcu. Avea ceva frumos în el, avea o privire mîngîietoare, melancolică. Un fel de a te privi cu poezia dinlăuntrul lui. Era ciudat, purta plete blonde, era înalt, slab, ușor adus de umeri, și avea un fel de a fi parcă mergea pe ape. A fost genul de întîlnire cu un om rarisim, un om providențial ce a trecut cîndva prin fața mea. O întîlnire care ai fi vrut să se mai repete măcar o dată, deși n-a mai fost să mă întîlnesc a doua oară cu el de atunci.
Apoi, prin 1989 – 1990, am aflat că a murit.
– A murit în toamna anului 1990…
–  Așa… Gîndiți-vă, el s-a stins foarte tînăr. Abia împlinise 34 de ani… Îl apropiem de Eminescu sau de Labiș din punctul ăsta de vedere.
Mult mai tîrziu am citit ceea ce scria el, poemele sale, și am fost profund mișcat. Vezi tu, de multe ori poezia este o poveste de cursă lungă. Pentru că fiecare vîrstă are o anumită forță, are o anumită putere, are un freamăt, are ceva să-ți spună. Bătrînețea este extraordinară pentru un scriitor și, dacă ar mai fi trăit, cred că Aurel ar fi avut ce spune abia acum. Fiindcă cred că nu s-ar fi lăsat de scris niciodată. Parcă era scris pe pieptul lui, pe fruntea lui, că va continua mereu să fie poet. Prea credea mult în poezie. Nici nu e nevoie să scrii mult ca să fii nemuritor. Poți scrie și foarte puțin. Ca și Leonardo, care nu a pictat foarte mult dar care este nemuritor. Aurel este nemuritor prin iubirea pe care o însămînța în oameni. Era suficient un cuvînt de-al lui sau o privire care te încuraja, care te vindeca, care te hrănea, ca să nu-l mai poți uita niciodată.
Vezi tu, asta mă tot chinuie… Aveam pe atunci 23 de ani. Acum am 64. Au trecut peste 40 de ani și eu tot nu-l pot uita pe omul ăsta, nu-i pot uita privirea. Nu pot să uit cum își aranja lucrurile în suflet. Cum iradia totul în jurul lui. Nu-i pot uita Aura.
– Hai să-ți citesc ultimul lui poem. Să încheiem interviul nostru așa… Uite:
„Alții o duc mai rău și trăiesc mai mult
să vadă soarele cum răsare. (Dacă eu
mai bine o duc voi muri timpuriu… ?
Și câți ani cu lama aceasta am umblat
(și) alții citind rău credeau că sînt
setimental (un poet de la est !) – și
dacă lama care hăcuiește creierul
meu e un sentiment stupid atunci
sînt un sentimental și nu întîmplător pe balcon seara mă gîndesc la
scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns.
Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă“
– Vezi tu… În primul rînd observă că pomenește de soarta „poetului de la est“, care e o soartă cumplită cîteodată. Și apoi, mă întreb, de ce îl pomenește pe Yukio Mishima care, probabil știi, era gay și care a murit așa cum a murit…
– Probabil tocmai de aceea. Fiindcă Mishima a știut să moară cu demnitate, cu onoare.
– Exact. Asta se vedea și din privirea lui Aurel. Era un neînfrînt care a știut să plece așa cum a trăit. Cu onoare. Și pentru asta trebuie să-l iubim.

 

O convorbire de
Fabian ANTON
24 iulie 2021

Ertihana (16)

Ce să-ți mai spun, prea trista mea femeie
Prin tîmpla mea se dau copii cu zmeie
Zarva lor mov tot crîngul înfioară
Făcînd în ciudă nopții de afară
Satul e blînd precum o amintire
Iar ulița e atîta de subțire
Încît doar umbrele o mai colindă
– zadarnic tot încearcă să te prindă –
Aproape-mi ești și totuși prea departe
Cresc între noi munți ruginii și ape
Și amprente și tăceri și-un fel de greață
Ce-o simt pe buze dis de dimineață
Prelinsă din pahar din nori din vene
Și atunci mă las înveșmîntat în lene
– Pe care tu cîndva o numeai moarte –
Pe masă-mi zac o sticlă și o carte
Iar undeva, în colț, un înger mut
Mă-nvață cum să-mi pun tăcerea scut
Pînă în clipa cînd, îmbătrînit,
Voi accepta că totul s-a sfîrșit.

Ce să-ți mai scriu, prea trista mea femeie
Prin tîmpla mea se dau copii cu zmeie…

Ertihana (15)

Sărut piatra aceasta Theo și sărut
Tot ce ea a simțit și-a văzut și-a tăcut
O sărut pentru tot ce-a crescut între noi
Și-a topit cînd am fost în sfîrșit amîndoi
Pentru zîmbetul tău cel de azi, cel de mîine,
Pentru tot ce-am pierdut, pentru tot ce rămîne
Cînd totul apune Theo iar tu, iar tu,
Ce încă nu auzi cum îți șoptește viața nu, nu, nu,
Te așezi lîngă mine și visezi și respiri
Și-n clipe ca acestea vezi tu, să nu te miri,
De nimic nu-mi mai pasă și nimic nu-mi doresc
Doar rămîn așa, soare mut. și te privesc, te privesc,
În timp ce prin sufletele noastre trec oameni triști și scunzi
Și viața
ca
o
frică
pe care
o
ascunzi

Ertihana (14)

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă
Nori de ceață și ger peste mine să cadă
Iar din munți să mustească iz de smirnă și fum
Nicio umbră de om să nu fie pe drum
Doar un suflet de cîine să pornească spre burg
Să vestească spre voi acest alb, mut amurg
Iară voi să surîdeți ca și cum ca și cînd
Și din tot ce am fost să rămîn doar un gînd
Într-o tîmplă de fată cu ochi verzi și pistrui
– taina ei n-o va spune nimănui, nimănui –

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă…

Ertihana (13)

O, toate acele garsoniere în care ne-ascundeam de zei
noptiera plină de tăcere și de scrisori și de cercei
Masa cu firmituri de umbre și cu pahare cu rachiu
Unde-nvățam ce blînd se moare și unde uitam cum să mai scriu
Cearceaful ros de resemnare brodat cu vise de motan
Și murii roși, învinși de soare atîția ani, atîția ani
Dar mai ales, ții minte Theo, ușa aceea mov și grea
Cu clampa arsă de așteptare și amprenta ta, amprenta ta…

Ertihana (12)

Trăsura e ticsită, pornesc spre tine iar
Lîngă birjar e o umbră cu un surîs amar
Iar pletele-i ca ceara miros a crini și-a ploi
Și-n stînga am un june firav, cu ochii goi,
Precum eram pe vremea cînd te-ai oprit la mine
Ne învelește gerul și-apusul care vine
Aduce-n jur doar crîngul și-un gust sălciu în gură
Îmi lăcrămează ochii și gîndurile-mi fură
Și-a mia încercare de a-ți încropi o cartă
Mai ții tu minte, Theo, cînd desenai pe hartă
În mijlocul Moldovei, departe de orice șoapte
O bojdeucă strîmbă cu murii ca de lapte
Și-n față cu magnolii ori poate cu-n smochin
Șopteai: hai fab, dă-mi mîna, mai e puțin, puțin
Mai am doar samovarul să-l creionez pe foc
Și-apoi ne luăm bagajul și o pornim din loc
Iar după o săptămînă cînd vom ajunge-n zori
Obosoitor de fragezi, cu părul prins în nori,
Vei spune că-s o taină și palmele mi-s reci
Și-o să mă iei în brațe și pragul o să-l treci
Apoi o să tragi jilțul aproape de fereastră
Și-o să miroasă a îngeri în bojdeuca noastră
Iar pe pervaz voi prinde trei coji de mandarine
Și-o să ne fie Hummel și-o să ne fie bine
Departe de tot burgul și de ratări aproape
Cu ceața peste pleoape, cu sufletul de ape…

Trăsura e ticsită și sfinți  o înconjor
Mai am doar trei cuvinte și am ajuns. Cobor.

Ertihana (11)

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute
mult mai adînci ca viața obrazul îmi brăzdau
Valizele din piele la ușă așteptau
șareta să sosească pe drumul dinspre gară
în tîmple era viscol și atît de cald afară
încît părea că suntem cazacii lui Tolstoi
ne îmbîcsise timpul cumplit pe amîndoi
iar tu priveai spre nouri și tristă îmi șopteai
Pîn totul se sfîrșește hai să sorbim un ceai
precum făceam în anii cînd mai țineai la mine
am pregătit pe masă rodii și  mandarine
și-n farfuriuța verde romburi de biscuiți
am fost atîta vreme tăcuți și despărțiți
încît acum cînd umbra iar prinde flori în glastră
măcar s-avem o clipă așa, numai a noastră
ceva ce nici chiar zeii n-ar reuși să fure
ca-n zilele acelea cînd pluteam prin pădure
cu Aznavour pe buze și-n suflete jăratec
visam în chilioara aceea din Văratec
toate acele vise în care îndrăzneam
să făurim iluzii așa copii eram
și atît de mult ratasem în viață amîndoi
încît lăsam doar ploaia să țeasă între noi
perdele de amăgire, perdele de cuvinte
azi nu mai suntem oameni azi suntem doar morminte…

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute…

Ertihana (10)

Se scurge primăvara precum un vechi marfar
Flanînd pe Lăpușneanu femei cu pasul rar
Și cu privirea rece și fără de rușine
Îmi pare că torc vorbe aiurea despre tine
– te-ar fi zărit aseară plimbîndu-ți prin Copou
Tristețea majestuoasă, ori le-ai surîs din nou
În drum spre Catedrală privind cum te bîrfeau –
Îmi par așa vulgare și atît de aproape-mi stau
Încît de închid ochii aproape m-ar visa
Dar Iașiul le ferește, precum făceam cîndva
Pe cînd eram mai tineri, mai fragezi, mai smeriți,
Și noi cu toți aceeia ce nu ne-au fost iubiți
Pe-atunci, ții minte Theo ne preumblam în șoaptă
Prinzînd aroma serii în firea ta de apă
Și ne-ascundeam feerici în cîte o cafenea
Ce scurt ne părea veacul și cît de trist era
Îți comandai eclere și ceai de scorțișoară
Păreai atît de vie sub flacăra de ceară
Eu îmi gravam în riduri orice surîs al tău
Iar ploaia cea de afară căsca în noi un hău
Mult mai adînc și sincer ca cel ce ne-a unit
Aveai pe buză lacrimi, eu urme de cuțit
Dar te țineam de mînă, erai atît de aproape
Și  ploaia încetase și nu mai era moarte
s-au dus acestea toate, azi suntem vechi și lași
ca un tramvai ce trece încet prin Tătărași…

Ertihana (9)

Eram cu două vieți în urma ta
te-ntruchipam în vechea cafenea
eu înger orb iar tu un crin de ploi
(bîrfea toată pădurea despre noi)
simțeam  cum te așezi la masa gri
plutind printre soioșii mușterii
și rămîneai privind pe geam așa
topită-n fum și-n abur de cafea
iar eu din colțul meu brodam poeme
meșteșugite musai să te cheme
în umbra mea de ceață și tăceri
mi-aduc aminte tot parc’ a fost ieri
afară erau ploi și era seară
și-nmugurea tăcut o primăvară
atît de stranie și mov încît
doreai să ți-o-nfășori încet la gît
precum un șal precum un gînd poznaș
flanînd din mască-n mască prin oraș
în timp ce moartea-n noi grădinărea
te-ntruchipam în vechea cafenea
și înger orb eram tu un crin de ploi
bîrfea toată pădurea despre noi…

EXCLUSIV: Interviu cu Nuni Dona: „AVEAM UN PSEUDONIM OVREIESC FIINDCĂ ERAM ÎNTOTDEAUNA CONTRA A TOT CE ERA LA MODĂ!”

În urmă cu 21 de ani, am reușit să o aduc pe vechea mea prietenă, profesoara Alina Karina Nițu, pasionată de viața și opera celei care a fost Alice Botez, față în față cu ultima supraviețuitoare a familiei Delavrancea, renumita pictoriță Nuni Dona. Convorbirea de mai jos a rămas inedită pînă astăzi:

 

ALICE ȘI JENI ERAU INTELECTUALELE GRUPULUI

 

A. K. N. – Doamnă Nuni Dona, pentru început vreau să știu dacă ați cunoscut-o pe Georgeta Cancicov. Știu că mătușa dumneavoastră, Cella Delavrancea, era foarte bună prietenă cu ea, corespondau destul de des, se vizitau…

N. D. – Bine, cu doamna Cancicov am fost și eu destul de apropiată…

A. K. N. – Știu că Cella își petrecea vacanțele la conacul Cancicov, care era deținut de mama Georgetei. Ați fost vreodată acolo?

N. D. – Eu nu am fost. Pe vremea cînd am cunoscut-o eu pe Georgeta Cancicov conacul acela nu mai exista de mult…

A. K. N. – Se spune că dînsa era nepoata lui Racoviță…

N. D. – Da. De fapt era prietenul mamei ei.

A. K. N. – Erau veri și doreau să se căsătorească. Era o familie deosebită, cu o biografie extraordinară. Doamna Cancicov studiase la Paris, avea și două surori…

N. D: – Pe surorile ei le-am cunoscut și eu…

A. K. N. – Le-ați cunoscut?

N. D. – Da.

A. K. N. – Știți cumva ce s-a întîmplat cu cea care era artist plastic?

N.D. – A murit. A murit pe cînd era în Germania.

A. K. N. – Așadar nu a mai rămas în viață niciuna dintre surorile ei?

N. D. – Nu. Au murit…

A. K. N. – Și nici urmași nu au avut?

N. D. – Ba da.

A. K. N. – Știu că doamna Cancicov nu avusese copii…

N. D. – Ea nu. Însă una dintre surorile ei, care s-a numit Piereta Balaciu, născută Jurgea Negrilești, a avut o fată, Elena. Noi îi spuneam Nuți, Nuți Balaciu. Trăiau toate în Germania. Iar pe sora ei, care era artist plastic, o chema Jeanette. Era căsătorită cu  Ivan Ghika Dumbrăveni.

A. K. N. – O chema Marietta de fapt. Știu că făcuse și ilustrații de carte la un moment dat…

N. D. – Această Jeanette a murit, de fapt, în Germania, pe cînd se afla la Piereta. Mă rog, erau bătrîne… Piereta se născuse în 1902 iar Jeanette, în 1906. Acum ar fi fost trecute de 100 de ani…

A. K. N. – Doamna Cancicov a murit cu un an înaintea Alicei Botez, în 1984…

N. D. –  Înseamnă că Alice Botez a murit în 1985?

A. K. N. – Da. În octombrie, pe 27…

N. D. – Nu știu de ce dar aveamimpresia că a murit mult mai încoace…

A. K. N. – Nu.  Sunt 15 ani de atunci…

N. D. – Deci nu a apucat revoluția…

A. K. N. – Nu.

N. D. – Dar Arșavir cînd a murit?

F. A. – În 1997. Cu o zi înainte de a împlini 90 de ani.

N. D. – Eu mereu mi-o amintesc pe Alice că venea cu Arșavir la mine acasă…

F. A. – Pe atunci locuiați în Toamnei?

N. D. – Da. Acolo unde veneai dumneata…

A. K. N. – Ce ne-ați putea spune despre Alice Botez? Cum era?

N. D. – Dragă, Alice o ființă foarte interesantă. Foarte specială… Sensibilă…

A. K. N. – Foarte cultivată, foarte profundă…

N. D. – Sigur că da. Urmase Filosofia…

A. K. N. – Făcuse și studii de Psihologie și Logică.

F. A. – Se spune că fusese studenta preferată a lui Nae Ionescu…

N. D. – Da, fusese eleva lui Nae Ionescu. Noi eram foarte bune prietene…

A. K. N.  – V-am regăsit în „Jurnalul“ lui Jeni Acterian. Sunteți pomenite foarte des acolo…

N. D. – Sigur că da, eram foarte bune prietene…

A. K. N. – În Jurnal apare pomenită și doamna Nasta…

N. D. – Da, eram prietene și cu ea. Însă Rori Nasta nu făcea parte din grupul nostru… Să știți însă că ar merita să mergeți și pînă la ea, ar avea să vă spună și ea cîte ceva…

A. K. N. – Am vorbit la telefon deja. Săptămîna viitoare ne întîlnim…

N. D. – Să știți că Rori era mai bună prietenă cu Jeni și cu Alice decît era cu mine. Fiindcă ele erau intelectualele grupului. Eu și cu Lucica Vasiliu eram mai…

A. K. N. – Știu că în „Grupul Penei Trăsnite“ erați toate patru, Jeni, Alice, dumneavoastră și Lucia Vasiliu…

N. D. – Exact. Dar să vă spun cum a luat ființă acest grup, fiindcă Jeni nu povestește despre asta în jurnalul ei…

 

AM FĂCUT CU TOATE CULTUL MORȚILOR,
ÎN BĂTAIE DE JOC, PENTRU CIOARA AIA

 

N. D. – Totul a început în toamna lui 1940, odată cu venirea legionarilor. Știu sigur că în acea perioadă a luat ființă „Grupul Penei Trăsnite“ fiindcă după numai cîteva luni, în 1941, legionarii deja nu mai erau la putere. De acolo au plecat toate, de la legionari, fiindcă noi eram foarte indignate pe legionari. Nu-i puteam suferi deloc.

Asta, cu toate că ambii frați ai lui Jeni, și Haig și Arșavir, și cumnata ei, Marietta Sadova, erau legionari iar toată familia mea era și ea legionară. Însă, mă rog, noi eram altfel, eram mai pe dos decît familiile noastre, și nu-i puteam suferi pe legionari…

Și, țin minte perfect, era o toamnă tîrzie, ne-am dus toate să ne plimbăm prin pădurea Montesquieu. Asta era o pădure situată înainte de pădurea Băneasa însă pe partea opusă. Nici nu știu dacă mai este azi pădurea asta, dacă mai există… Cred că au mai rămas din ea doar niște tufărișuri… Ne plimbam deci pe acolo fiindcă, la vremea aia, ne plăcea să ne plimbăm foarte mult pe jos.

A. K. N. – Pe la Șosea…

N. D. – Bine, plimbările la Șosea erau o nimica toată pentru noi. Mergeam mult mai departe… Eram foarte tinere, abia terminasem cu studenția, și ne plăcea să ne plimbăm pe jos ore întregi. Și, în ziua aceea, mă plimbam alături de Jeni Acterian și de Lucia Vasiliu… Alice nu era cu noi atunci fiindcă, trebuie să vă spun, ea era șchioapă și la astfel de plimbări ea nu participa.

A. K. N. – Avea infirmitatea aceasta încă din tinerețe?

N. D. – Da. Ea a avut mereu un genunchi mai rigid…

A. K. N. – Unii spuneau că se pricopsise cu această infirmitate din vremea cînd era profesoară și făcea naveta. Deci după 1940…

N. D. – Nu-i adevărat. Era mai înainte… Deși ea nu prea vorbea despre asta, nu-i plăcea să vorbească despre așa ceva, noi bănuiam că are, de fapt, o tuberculoză osoasă.

Pe de altă parte, ca să puteți încadra mai bine în timp, trebuie să mai știți că, de fapt, eu am cunoscut-o pe Alice prin Jeni Acterian.

A. K. N. – Dar pe Jeni cînd anume ați cunoscut-o?

N. D. – Cred că prin ultimul an de studenție, pe cînd eram în anul IV. Abia apoi, după vreun an, am cunoscut-o și pe Alice și, cînd ne-am văzut prima dată, ea suferea deja de această infirmitate. Așa că la plimbări nu venea cu noi.

Ca să revin acum… Mergînd noi prin pădure, am găsit prin iarbă o cioară moartă. Am jumulit-o de pene și, aducîndu-ne aminte că legionarii aveau cultul morților, că făceau mereu slujbe peste slujbe, am zis să facem și noi cultul morților așa, în bătaie de joc, pentru cioara aia. Era o bătaie de joc fiindcă aveam mare necaz pe legionari și, cum toate aveam niște minți foarte copilăroase, eram foarte necoapte la minte, fiind foarte tinere. Am jumulit deci cioara aia, am făcut cultul morților pentru ea, și apoi ne-am împărțit penele, fiecare luînd trei pene.

Țin minte că o pusesem și pe Alice la socoteală așa că, atunci cînd am ajuns acasă, m-am dus la ea special să-i dau alea trei pene… Fiindcă cine făcea parte din „Club“ trebuia neapărat să aibă trei pene negre. Așa că astfel a apărut „Pana Trăsnită“. Totul a fost, într-un fel, o consolare a noastră față de ororile făcute de legionari pe vremea aceea – Iorga fusese ucis la sfîrșitul lui noiembrie, Regele Carol plecase…

 

PE NAE IONESCU L-AM AUZIT DOAR TĂCÎND

 

A. K. N.  – Nae Ionescu murise și el…

N. D. – Bine, Nae Ionescu murise în martie, nu a mai apucat să vadă venirea la putere a legionarilor. A murit sub Regele Carol.

A. K. N. – Dar Nae a fost, se știe, un simpatizant al ideilor legionare…

N. D. – E puțin spus simpatizant. A fost un promotor.

F. A. – Și, se spune, că ar fi fost omorît…

N. D. – Da. Eu așa cred. I s-a provocat un infarct.

F. A. – Unii spun că prin medicamente, alții că din cauza unei țigări…

N. D. – Nu știu. Știu că avusese deja un infarct iar cel de al doilea i-a fost fatal. Însă tatăl meu a fost medic și de la el știu că infarctele acestea se pot și provoca prin diferite metode. S-a tot discutat la vremea aceea cine a avut interesul să-i provoace acest infarct. A fost, probabil, la ordinul Regelui Carol, fiindcă Nae ajunsese inamicul public numărul 1 al lui. Deși inițial Nae a fost un fervent fidel al Regelui Carol și apoi, nu știu din ce motive, s-a întors împotriva lui cu 180 de grade.

A. K. N. – Credeți că Nae ar fi condamnat ororile făcute de legionari, dacă ar fi trăit?

N. D. – Nu știu. Nu pot spune așa ceva.

A. K. N. – L-ați cunoscut pe Nae Ionescu?

N. D. – Da, foarte bine.

A. K. N. – Cum vi s-a părut?

N. D. – Era un tip foarte interesant. Cu un fizic foarte frumos.

A. K. N. – Era un tip charismatic?

N. D. – Greu de spus, o fi fost. Însă eu l-am cunoscut prin mătușa mea, Cella Delavrancea, cu care Nae a fost prieten intim. Prin urmare îl vedeam numai cînd eram împreună cu ea. Însă o vizitam, eram o copilă de 20-21 de ani, nimeni nu mă băga în seamă, nimeni nu vorbea cu mine, iar Cella și soțul ei Phillipe Lahovary perorau. Ei vorbeau tot timpul. Nae Ionescu mai mult tăcea. De aceea nu pot spune dacă era sau nu charismatic fiindcă pentru mine, așa cum l-am perceput în acea vreme, mai mult tăcea.

A. K. N. – Este ciudat ce-mi spuneți fiindcă mai toți spun că era un tip foarte locvace…

N. D. – O fi fost. Însă în împrejurările în care l-am cunoscut eu așa era, tăcut. Mie nu-mi place să mimez, să spun: „Vai, ce extraordinar vorbea!“ Eu l-am auzit doar tăcînd.

 

ALICE STĂTEA DEOPARTE, PRIVINDU-NE
FOARTE CRITIC, FOARTE INDIGNATĂ

 

A. K. N. – Să revenim la Alice… Deci Jeni a cunoscut-o prima…

N. D. – Da. Ea povestește asta și în Jurnal. S-au cunoscut la Facultatea de Litere și Filosofie, unde amîndouă își urmau cursurile, și începutul acestei prietenii – reiese din Jurnalul lui Jeni – a fost de un entuziasm nebun.

A. K. N. – Jeni considera, spune în „Jurnal“, că se asemănau foarte tare.

N. D. – Eu nu cred că se asemănau deloc. Dar, în fine. Eu am considerat mereu că ele aveau temperamente foarte diferite. Însă asta nu te împiedică deloc să fii prieten cu cineva.

A. K. N. – În Jurnalul lui Jeni Alice Botez apare ca o ființă introvertită, rezervată care, spune Jeni Acterian, „nu se putea trînti așa, pur și simplu, pe o canapea“. O persoană care nu se simțea niciodată foarte degajată…

N. D: – Exact așa și era. Să vă mai spun o întîmplare, ca să vă faceți o idee: eram în clubul acesta al nostru și ne întîlneam cînd la una, cînd la alta… Țin minte că, după ce am fondat „Clubul“, am făcut la mine un pom de Crăciun ornat cu pene – că apoi am tot procurat pene de pe la curcanii sau de pe la gîștele pe care le tăiau ai noștri acasă – pene vopsite cu bronz auriu și argintiu.

Și, într-o zi, ne-am strîns să povestim în jurul acestui pom de Crăciun ornat cu pene și nu mai știu care dintre noi a început să se bîlbîie. Nouă chestia asta ni s-a părut foarte nostimă așa că am început toate trei, eu, Lucia Vasiliu și Jeni Acterian, să ne bîlbîim așa, în joacă. Ne prosteam. Doar Alice stătea deoparte, privindu-ne foarte critic, fiind foarte indignată de ceea ce făceam, de tîmpenia noastră care făcuse din bîlbîiala aia un amuzament. Ne privea și tăcea mîlc. Apoi, cînd au plecat, le-am condus la autobuz și, tocmai cînd a urcat Alice în autobuz am auzit-o spunînd șoferului: „Dați-mi un bi-bilet!“

A. K. N. – O făcuse intenționat sau așa, pur și simplu?

N. D. – Nu știu. Cred că așa i-a ieșit fiindcă s-a abținut prea mult să nu ne imite. În fond era și ea tot tînără și copilăroasă și s-ar fi bîlbîit alături de noi dar așa era firea ei, nu o lăsa să se coboare pînă la nivelul nostru…

A. K. N. – Așadar povestea „Clubului Penei Trăsnite“ a fost mai mult o poveste adolescentină…

N. D. – Absolut.

F. A. – Dar de ce nu primeați și bărbați în acest Club?

N. D. – Păi nimeni nu dorea să se pună la mintea noastră, să intre în gura noastră. Era doar un bărbat, Titi Cosmescu, soțul Luciei Vasiliu, care nimerise acolo mai mult din întîmplare.

A. K. N. – Era deja căsătorit cu Lucia?

N. D. – La vremea aceea erau de fapt recăsătoriți. Fiindcă divorțaseră și apoi s-au recăsătorit.

 

SUNT CONVINSĂ CĂ ALICE A FOST OMORÎTĂ

 

A. K. N. – Pe soțul lui Alice l-ați cunoscut?

N. D. – Cum să nu. Bebe Bulat…

A. K. N. – Constantin…

N. D. – Așa îi spuneam toți, Bebe. Un tip foarte drăguț, foarte simpatic.

A. K. N. – Și foarte talentat…

N. D. – Absolut.

A. K. N. – El a murit în 1975 iar Alice a scris un eseu despre opera lui, eseu în care afirmă că avea, totuși, și un anumit talent scriitoricesc.

N. D. – Asta nu știu, dar dacă spune Alice așa, probabil așa și era…

F. A. – Cînd a fost ultima oară cînd v-ați întîlnit cu Alice?

N. D. – Este greu de spus… Nu mai știu. Dar ne vizitam destul de des pe vremea aceea. Pe de altă parte trebuie să știți că Alice s-a stins într-un mod destul de ciudat…

F. A. – Acolo sunt multe controverse… Unii spun că a căzut pe scări, trasă de cîinele ei. Alții spun că a fost omorîtă.

N. D. – Eu sunt convinsă că a fost omorîtă.

A. K. N. – Cine ar fi avut interesul să o omoare?

N. D. – Eu cred că Sid.

F. A. – La fel credea și Arșavir Acterian…

N. D. – Vezi? Cu toate că eu n-am vorbit niciodată cu Arșavir despre asta. Însă Sid avea tot interesul să o facă fiindcă el a moștenit tot.

A. K. N. – Unii spun că nu a moștenit nimic…

N. D. – Cum adică nu a moștenit nimic? I-a luat locuința.

A. K. N. – Dar Alice stătea cu chirie…

N. D. – Să fim serioși… Pe vremea aceea chiriașii erau ca și proprietari. Nu-i dădea nimeni afară din spațiu. Ce, Arșavir era proprietar pe apartamentul din Dorobanți? Nu. L-ați cunoscut pe Sid?

A. K. N. – Da. Dumneavoastră l-ați cunoscut?

N. D. – Bineînțeles că l-am cunoscut.

A. K. N. – Și cum vi s-a părut?

N. D. – Nu mi-a plăcut.

A. K. N. – De ce?

N. D. – Pur și simplu. Fiecare dintre noi avem anumite sentimente, plăcute sau nu, atunci cînd cunoaștem o persoană. Mie Sid nu mi-a plăcut niciodată. Mereu am considerat că este un tip foarte ascuns. El e căsătorit?

A. K. N. – A fost… Are și două fetițe iar pe cea mai mică o cheamă Alice.

N. D. – Pe soția lui ați cunoscut-o?

A. K. N. – Nu. Este divorțat. Locuiește singur, în aceeași casă în care stătea și Alice, pe strada Paris.

N. D. – Țin minte că, atunci cînd mergeam eu la Alice, Sid era mereu cu logodnica lui. Pe atunci nu erau căsătoriți. Ei bine, Sid mai era cum mai era însă soția asta a lui, logodnică pe atunci, era de vise rele.

A. K. N. – Probabil d’asta au și divorțat. Mi-a spus că nu s-au înțeles…

N. D. – Nici nu aveau cum să se înțeleagă. Era groaznică. Mi-a făcut o impresie deplorabilă. Și nu înțelegeam cum îi suportă Alice, care era o tipă foarte deșteaptă… Mă rog, probabil era o naivă în fond…

F. A. – Mai este o variantă care spune că Alice ar fi fost ucisă de un nebun, care era vecin cu ea…

N. D. – Asta nu știu. Eu știu varianta oficială, cea cu cățelul, care este o variantă imposibilă. Fiindcă acest cîine al ei nu avea atîta putere să o tragă pînă jos, pe scări. Iar în casă, atunci, în afară de ea, mai era doar Sid.

A. K. N. – Mie mi s-a părut un om cultivat, un om care a încercat să-și depășească stilul de viață. Un om care a vorbit despre Alice cu foarte mult respect, cu foarte multă evlavie…

N. D. – Mie nu mi s-a părut deloc asta…

A. K. N. – Dar putea să nu vorbească deloc. Putea să refuze să stea de vorbă cu mine…

N. D. – Asta doar dacă era complet tîmpit.

 

MI-AM ALES UN PSEUDONIM OVREIESC FIINDCĂ
ERAM ÎNTOTDEAUNA CONTRA A TOT CE ERA LA MODĂ

 

F. A. – Doamnă Dona, am găsit chiar cîteva scrisori ale dumneavoastră către Alice Botez. V-am adus una dintre ele datată 15 august 1941.

N. D. – Hai să o văd… Da, o țin minte. Eram la Rîmnicu Vîlcea, la moșia lui Philippe Lahovary. Am semnat-o Mavrum fiindcă pe atunci legionarii erau la putere, antisemitismul era în floare, și atunci fiecare dintre noi, cele din „Clubul Pana Trăsnită“, și-a luat cîte un pseudonim. Iar eu mi-am ales un pseudonim ovreiesc fiindcă eram întotdeauna contra a tot ce era la modă și, cum la modă era antisemitismul, eu eram filosemită. Iar Alice își alesese pseudonimul Mabaal.

F. A. – Dar din ce trăiați pe vremea aceea? Bănuiesc că Alice publica…

N. D. – Eu trăiam din pictură și din ce aveam de la ai mei. Alice nu prea publica pe atunci. A publicat mai tîrziu, în „Vremea“, dar pe atunci nu prea era interesată de jurnalism. A predat un timp fizică și matematică la o școală de la Comana. Făcea naveta pînă acolo… Bine, ea era altfel decît noi, se angajase ca să scape de sărăcie, deși locuia cu mama și cu mătușa ei, care au crescut-o și care aveau ceva avere din cîte știu.

A. K. N. – Da, fiindcă tatăl ei a murit cînd ea avea cam un an…

N. D. – Exact.

F. A. – Mai există prieteni a ei, oameni care au cunoscut-o și care ne-ar putea vorbi despre ea?

N. D. – Nu cred. Să știți că Alice nu avea mulți prieteni, era o femeie foarte retrasă. Asta și din cauza complexului ei, problemei pe care o avea la picior.

A. K. N. – Era complexată…

N. D. – Da…

A. K. N. – Știu că nu vorbea niciodată cu seninătate despre moarte. Nu-i plăcea să vorbească despre asta…

N. D. – Asta nu știu. Deși, uite, dacă citiți Jurnalul lui Jeni vedeți că ea pare foarte preocupată de chestia asta. Însă în realitate Jeni nu arăta niciodată teama de moarte. Niciodată nu vorbeam noi, cele din „Club“, despre moarte. Puțin ne păsa, habar n-aveam de moarte. Eram tinere, moartea pentru noi era ceva foarte îndepărtat și mai ales foarte firesc. Nu făceam filosofie, nu filosofam despre asta.

 

NAE IONESCU LOCUIA ÎNTR-UN PALAT SUPERB, CUMPĂRAT DIN BANII NEMȚILOR,
AVEA UN MERCEDES, CĂPTUȘIT CU PIELE ROȘIE, CUMPĂRAT TOT DIN BANII ĂIA…

 

F. A. – Spuneți-mi, deși cărțile semnate de Alice au avut, la acea vreme, foarte mare succes, Arșavir se întreba de ce apoi ea a intrat într-un con de umbră. De unde, iată, nu a mai reușit să iasă nici acum… Au trecut zece ani de la revoluție și volumele ei nu sunt republicate…

N. D. – Este și normal, nu trebuie să vă mire asta fiindcă Alice era Fecioară, era o fire foarte introvertită, iar cărțile ei sunt la fel, nu se citesc ușor.

A. K. N. – Eu cred că mai este vorba de ceva: în 1968 ea a publicat „Iarna fimbul“, primul ei roman. Atunci s-a scris foarte mult și foarte elogios despre ea. Însă unsprezece ani mai tîrziu, cînd publică „Eclipsa“, care a fost un fel de parabolă a Mișcării Legionare, abia atunci a intrat într-un con de umbră…

N. D.– Vezi? Înseamnă că și pe ea a obsedat-o legionarismul ăsta… De pildă, din grupul nostru, Lucia Cosmescu a sfîrșit în cele din urmă prin a se înscrie în Mișcarea Legionară. Însă ea a făcut-o din interes. S-a înscris în Mișcare în ultima secundă, cu 5 minute înainte de căderea Legionarilor și de peresecutarea lor. A făcut-o din interes, a crezut că, dacă nu ești legionar ți se închid toate drumurile. Bine, Lucia a fost mereu ceva mai materialistă așa… Jeni chiar scrie în „Jurnal“ despre „afacerea proastă pe care a făcut-o Lucia“ dar trebuie să știi despre ce este vorba, altfel nu pricepi.

A. K. N. – Unii spun că și Nae Ionescu a făcut-o tot din interes…

N. D. – Bine, cu Nae lucrurile stăteau mult mai complicat.

F. A. – Se spune că Nae s-a înscris în Mișcare ca să se răzbune pe Rege…

N. D: – Dragă, legionarii erau oamenii nemților. Nemții i-au încurajat, nemții i-au finanțat. Eu sunt convinsă de asta. Iar apoi aceiași nemți le-au tras un picior în fund și l-au luat în brațe pe Antonescu, un tip foarte serios, mareșal, cu o mare autoritate la vremea aceea. Pe cînd legionarii au fost priviți de toată lumea ca niște zăpăciți, niște aiuriți. Și atunci sigur că nemții l-au preferat pe Antonescu.

Pe de altă parte și Nae a fost omul nemților. Nae locuia într-un palat superb, cumpărat din banii nemților, avea un Mercedes, căptușit cu piele roșie, cumpărat tot din banii ăia… Banii lui erau dintr-o sursă…

A. K. N. – Incertă.

N. D. – Îmi pare rău să te contrazic dar era o sursă foarte certă. Însă inavuabilă. Dacă Nae Ionescu nu ar fi fost ucis ar fi ajuns cu siguranță ministru dacă nu mai mult. El era o investiție extrem de profitabilă, o acțiune de mare viitor. Gîndește-te că a murit destul de tînăr. Avea doar 49 de ani cînd a fost ucis…

 

MONICA LOVINESCU N-A FĂCUT NIMIC ÎN STRĂINĂTATE
FIINDCĂ NU A AVUT NICIODATĂ MARE VALOARE

 

F. A.– Doamnă Nuni, o ultimă întrebare: de ce credeți că din tot acest „Grup“ nimeni nu a devenit foarte cunoscut, nimeni nu s-a afirmat peste ani? Alice a publicat vreo șase romane dar a fost apoi uitată… Despre Jeni nu s-a știut nimic pînă nu i s-a publicat „Jurnalul“, singura carte cu care va rămâne în istorie… Despre Lucia Vasiliu nu se mai știe nimic azi… Iar dumneavoastră expuneți destul de rar și, cum mi-ați spus, nu v-a căutat nimeni pînă acum să vă întrebe despre toate aceste lucruri…

N. D. – Dumneata consideri că Arșavir, de pildă, s-a afirmat?

F. A. – Arșavir totuși a publicat și înainte de revoluție, și după. Are publicate Jurnale, eseuri, corespondență, amintiri…

N. D. – Chiar și așa, cîtă lume îl știe pe Arșavir? Nu cred că volumele publicate contează. Nu numai ele te fac important peste ani.

F. A. – Dar atunci ce?

N. D. – Felul în care rămîi în memoria oamenilor. Și felul în care aceste amintiri se perpetuează. D-asta nu se mai vorbește azi despre Alice sau despre Lucia Vasiliu…

F. A. – Credeți că dacă Alice Botez ar fi reușit să plece din țară ar fi publicat mai mult sau destinul ei ar fi fost mai bun?

N. D. – Nu știu. Asta nimeni nu poate spune. Nici ăsta nu este un reper pentru faimă sau nemurire. Fiindcă, uite, Monica Lovinescu, de pildă, a plecat. Și n-a reușit să facă absolut nimic acolo. Ce a făcut ea în străinătate?

F. A. – Mai nimic…

N. D. – Vezi? Și asta fiindcă nu a avut niciodată mare valoare.

F. A. – Vă mulțumim mult.

N. D. – Cu drag.

« Older posts