Pseudologia Fantastica

by Fabian Anton

Tag: Fabian Anton (page 1 of 2)

AMNESIA (8)

Orașul e superb dar nu-mi prea pasă
afară-s derbedei în mine-i ger
zac cărți și ceaiuri și gutui pe masă
și nu știu căror demoni să te cer
și frică-mi e să irosesc cuvinte
am rătăcit atîtea timp de-un veac
încît prefer doar să te port în minte
să pianotez să sînger și să tac
dar de-ai fi fost aici te-aș lua de mînă
am desfrunzi tristețea prin bodegi
te-aș învăța tăcut cum să rămînă
aroma mea prin părul tău cînd pleci
ți-aș inventa tîmpenii fabuloase
doar să nu simți într-adevăr ce vreau
și-am defila ca norii peste case
și m-aș grăbi în suflet să îți stau
iar noaptea înainte de culcare
te-aș învăța cum trupul să mi-l frîngi
și pentru că-i frumos și știu cît doare
într-un tîrziu te-aș învăța să plîngi
și ți-aș șopti în tîmplă că oricine
ar ridica iluzii între noi
fără de teamă fără de rușine
l-aș spulbera cu gîndul și apoi
geloasă pîn’ la sînge pe toți anii
în care nu știam că existai
mi-aș îneca prin burguri gologanii
doar ca să uit cît de departe-mi stai
orașul e superb dar nu-mi prea pasă
fumez și ascult Pärt și-ți scriu prostii
am umbre și tăceri și crini prin casă
și apun milenii așteptînd să vii…

AMNESIA (7)

E aproape iarnă fab dar vezi în mine
în trupul ăsta frînt de prea mulți zei
port jazzuri mov și ceaiuri și ruine
pe care sădesc nori pentru toți cei
ce au uitat c-au existat vreodată
și sînii mei și tîmpla mea și-un fel
de umbră mult prea îndelung purtată
pe buze, peste pleoape, prin cercei
port cărți pînă la îngeri stivuite
și melodii pe care le tocesc
în gîndul meu și file învechite
în care abia de pot să te citesc
port anotimpuri și tăceri și-o stare
de înger hăituit și obosit
port nopțile acelea de la mare
în care-ți dovedeam cît am greșit
port poezii port ură port înfrîngeri
port coapse tatuate cu povești
și altare ce s-au desfrunzit de îngeri
și felul crud în care mă iubești
și multe port în umbra asta care
îți ține palma printre străzi pustii
cînd tu îți spui că-i doar o întîmplare
că sunt aici ca iert că suntem vii

E aproape iarnă fab dar vezi în mine
în trupul ăsta frînt de prea mulți zei
port jazzuri mov și amprente și ruine
și trupul tău și demoni și alei

AMNESIA (6)

Iubesc doar ce nu am, iubesc cuvinte
ceața în care zilnic mă complac
sfinții vulgari ce-mi bîntuie prin minte
și modul meu obscen de-a ști să tac
iubesc doar noaptea care desfrunzește
și visul unui prunc ce-a adormit
plîngînd iubesc enorm să simt cum crește
sub fiecare tîmplă un cuțit
ce îți feliază gîndurile viața
și îți arată cît de simplu mori
iubesc ceaiul de crini și dimineața
pierdută lîngă tine uneori
iubesc să dăruiesc cu disperare
și sîni și coapse și arome noi
iubesc indefinit să știu că doare
cînd vezi cît suntem de străini și goi
iubesc trufaș iubesc doar lucruri stranii
iubesc un cîntec mut de Moustaki
iubesc să plîng și știi iubesc golanii
care m-au învățat că pot iubi
așa cum nimeni n-a iubit vreodată
aspru, sălbatic, violent, amar
iubesc tăcut așa cum altădată
iubeam zîmbind și inocent și clar
dar anii trec și toamnele se-adună
trupul e greu, sufletul răstignit
și-un viscol nesfîrșit în noi răsună
Iubesc doar moartea care ne-a unit…

AMNESIA (5)

Port șal pepit, port nori și port cuvinte
port trupul ăsta fără de culori
port toamna ce îmi bîntuie prin minte
port felul tău discret de a ști să mori
și amăgiri și crize și tramvaie
și cîntece obsecene și copii
care se joacă fericiți prin ploaie
port zîmbetul vulgar de peste zi
și coapse tatuate cu parfume
sîni grei de așteptare și tăceri
și pleoapele închise și un nume
pe care-l schimb de cîte ori mi-o ceri
port mitocani care slujesc altare
port legi dictate de analfabeți
port sfinți ce se ascund prin calendare
și  munți și flori presate și poeți
apuși de mult dar mult mai vii ca burgul
în care tot flanez de atîția ani
port ceaiuri mov și crini și port amurgul
acestei țări de sfinți și de golani
și multe port în sufletu-mi de ceară
cu un firesc, nimicitor resort
toate mi-s rugăciuni seară de seară
numai pe tine nu vreau să te port

 

Părintele Adrian Făgețeanu: „La ora asta Biserica Ortodoxă Română nu are niciun Păstor!“ (2)

Fabian Anton în dialog cu Părintele Adrian Făgețeanu

Acest interviu inedit a fost realizat în urmă cu 15 ani la mănăstirea Antim. La numai trei zile după această convorbire Părintele Adrian Făgețeanu, pe atunci în vîrstă de 91 de ani, a fost dat afară din mănăstirea Antim și trimis la schitul Locurele unde s-a nevoit ca sihastru timp de 8 ani. Această convorbire face parte din volumul „Ne vorbește Părintele Adrian Făgețeanu“ publicat de editura „Vladimir“.

– Și, întîlnindu-se Tit Simedrea cu Sandu Tudor, i-a propus acestuia să înceapă aici, în București, la mănăstirea înființată de Antim Ivireanu, o serie de conferințe și un grup ortodox. Trebuie să știți că Sandu Tudor, atunci cînd vorbea, vorbea extrem de categoric, de pretențios. Era un om aspru cu el însuși și un om foarte aspru și cu noi, cei din „Rugul Aprins“. Și acum vă voi spune ceva care n-o să placă nici frăției tale, nici celor ce vor citi cartea aceasta: Sandu Tudor nu era un om iubit!
– Știu asta. Se vede asta și din jurnalele lui Petre Pandrea…
– Asta trebuie să se știe: Sandu Tudor nu era iubit nici măcar de cei mai buni din mănăstirea Antim. Pot spun chiar mai mult, nu-l iubea nici măcar Părintele stareț.
– Vă referiți la actualul părinte stareț, la Părintele Sofian?

Alexandru “Codin” Mironescu și Sandu Tudor

– Tu ai zis-o! Dar, vă spun sincer, dacă nu ar fi fost Sandu Tudor totul ar fi fost așa ca un vifor, ca un vînt…
– Însă, știți probabil, sunt și unii care afirmă că el i-a băgat pe toți cei din „Rugul Aprins“ în închisoare… Este și opinia asta că, din cauza lui Sandu Tudor, ați intrat cuvioșia voastră în închisoare.
– Nu! Nu este adevărat! Noi am intrat în închisoare din cauza unui articol semnat de Andrei Scrima. Andrei Scrima, fugind din țară, s-a lăudat într-un articol ce mare personalitate era el în „Rugul Aprins“. Andrei Scrima ne-a băgat în pușcărie…
– A scris și o carte despre „Rugul Aprins“…
– Da, o știu. O carte apreciată doar de marii noștri literați și filosofi…
– Mulți spun că-i o carte cam confuză…
– Este. V-am spus doar de cine o poate aprecia… Nu-i o carte apreciată de cei care au suferit ci de Țuțea, de marii noștri gînditori… Fiindcă, v-am mai spus, există genii pozitive și genii pustii. Uite, de exemplu Nichifor Crainic. A fost un geniu dar nu unul pozitiv.
– Dar Nae Ionescu?
– Nae Ionescu a fost cu totul altceva… Dar să revenim la Sandu Tudor.
Odată mi-am permis chiar să fac o glumă cam usturătoare. I-am spus așa: „Schivnicii de demult n-aveau voie să vorbească mai mult de șapte cuvinte pe zi. Mulți dintre ei n-au vorbit decît două cuvinte pe zi. Alții vorbeau chiar numai un cuvînt cum alții nu vorbeau deloc. Și astfel s-a adunat un tezaur de cuvinte nespuse pe care acum le debitează Sandu!“ Au rîs toți dar el nu s-a supărat pe mine…
Asta fiindcă vorbea mult și foarte, foarte categoric.
Așadar tot ce s-a scris despre el în plus de ce v-am spus eu acum nu este adevărat. Are ucenici care spun că plutea în aer sau fel de fel de alte lucruri. Toate sunt născociri negative la adresa lui. Nu sunt adevărate.
Era un om integru…
– Petre Pandrea spune că juca teatru…
– Nu.
– Spune că se prefăcea…
– Nu-i adevărat!
– Că-i plăcea să vină în București îmbrăcat sărăcăcios pentru a atrage astfel toate privirile asupra lui.
– Asta s-a întîmplat de cîteva ori dar să vă spun cum. Într-o zi a ieșit pe stradă îmbrăcat ca un cerșetor și s-a așezat lîngă un olog care cerea de pomană. Ei, atît a vorbit cu el că acela, după cîteva ore, s-a ridicat, și-a luat cîrjele și i-a spus: „De acum înainte nu o să mai cerșesc! Dumneata ai fost singurul care m-a apreciat ca om. Pînă azi lumea îmi arunca un bănuț și apoi își vedea de ale ei. Nimeni nu mi-a dat prețuire și apreciere așa cum mi-ai dat dumneata! Nimeni nu mi-a arătat că sunt și eu capabil să fiu omul lui Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu!“
Sau, uite, o altă întîmplare: Sandu Tudor era un om foarte elegant și un om foarte căutat de cucoane.
– Se spune că a avut patru soții…
– Nu erau legitime. Avea însă foarte multe admiratoare. Cînd el pornea de acasă îi ieșeau toate în cale dar nu una lîngă alta, că erau invidioase. Ei bine, într-o zi a ieșit cu un trandafir în mînă. Îți dai seama, fiecare femeie credea că o să i-l ofere ei. Iar el, tot învîrtind trandafirul ăla între degete, l-a dăruit în cele din urmă unei cerșetoare iar aceasta, îmbujorată la față – scrie asta în biografia lui Sandu Tudor – nu a mai cerșit niciodată de atunci.
Pe de altă parte, revenind acum la „Rugul Aprins“, trebuie să vă spun un singur lucru: din tot acest grup noi, membrii lui, apreciam ca cel mai sincer rugător nu pe Părintele Benedict, nu pe Părintele Sofian, nu pe alții ci pe Vasile Voiculescu. Și asta fiindcă el era cel mai modest dintre noi toți și fiindcă, într-adevăr, tot ce scria era în legătură cu credința.
– Mulți spun că Voiculescu este cel mai mare poet creștin al nostru.
– Așa este. Deși cei ce i-au cercetat teologia i-au găsit anumite influențe din afara creștinismului. Însă trebuie spus că Voiculescu nu era un bun cercetător al dogmelor. Era însă un trăitor. Pentru asta noi l-am apreciat mai mult pe Vasile Voiculescu decît pe toți arhimandriții și intelectualii grupului „Rugul Aprins“. Motorul însă a fost și a rămas Părintele Daniil.
– Știți însă că sunt mulți din „Rugul Aprins“ despre care aproape că nici nu se mai pomenește ceva astăzi. Alexandru Mironescu de pildă…
– Să știți că Alxandru Mironescu a făcut o figură foarte frumoasă atunci. Fiindcă lumea asculta mai mult de un intelectual, de un profesor, de un medic, decît de un cleric. Și astăzi este la fel, lumea e mult mai dispusă să asculte un savant vorbind despre credință decît să asculte un cleric. Fiindcă intelectualii, într-adevăr, vorbesc dezinteresați.
– Părinte, vă întreb atunci, în zilele noastre ar mai fi posibilă o mișcare precum „Rugul Aprins“?
– Nu.
– De ce? Nu avem cu cine o face?
– Nu avem cu cine! Mîntuitorul a spus așa de clar că nu se mai poate adăuga nimic în plus: „Mi-e milă de popor că nu au Păstor!“ Și nu avem. La ora asta Biserica Ortodoxă nu are niciun Păstor! Niciun Păstor! Mai ales Biserica Ortodoxă Română!
– Este cumplit ce spuneți…
– Este cumplit!

Va urma

Părintele Adrian Făgețeanu: „Tit Simedrea plîngea povestind ce a fost monahismul și ce a ajuns în vremurile noastre!“ (1)

Fabian Anton în dialog cu Părintele Adrian Făgețeanu

 

Acest interviu inedit a fost realizat în urmă cu 15 ani la mănăstirea Antim. La numai trei zile după această convorbire Părintele Adrian Făgețeanu, pe atunci în vîrstă de 91 de ani, a fost dat afară din mănăstirea Antim și trimis la schitul Locurele unde s-a nevoit ca sihastru timp de 8 ani. Această convorbire face parte din volumul „Ne vorbește Părintele Adrian Făgețeanu“ publicat de editura „Vladimir“.

 

Foto: Marius Caraman

– Cuvioase Părinte Adrian, întîi de toate vă mulţumesc că ne-aţi primit şi pentru că aţi acceptat să facem această convorbire, acest volum. Mărturisesc că este pentru prima dată cînd, dorind să fac o convorbire duhovnicească, m-am lovit de un refuz absolut categoric. Am ajuns greu la cuvioşia voastră, am ajuns foarte greu, şi, de nu ar fi fost minunata doamnă Gabriela Defour Voiculescu, fiica marelui poet Vasile Voiculescu, întîlnirea noastră de astăzi nici nu ar fi avut loc.
Aţi acceptat să facem acest volum, în primul rînd, pentru doamna Gabriela Defour…
– Da. Fiindcă mi-a telefonat şi mi-a spus că vreţi să vorbim despre adevărul din jurul mişcării Rugul Aprins. Altfel nu v-aş fi primit. Nu de alta dar doamna Voiculescu mă cunoaşte de cînd eram să nu zic un om şi jumătate dar eram măcar un om. Acum nu mai sunt întreg…
– Acum nici doamna Voiculescu nu mai este aşa… A trecut şi dînsa de 80 de ani…
– Da. Fiindcă omul, cu vîrsta, ajunge la ce spune Psalmul: „Iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere“. Dar hai să vorbim despre ce te interesează pe dumneata, despre Rugul Aprins.
Dintre toți cei de la „Rugul Aprins“ cel mai convins era așa-numitul „Sandu Tudor“, Părintele Daniil. El a fost motorul. Toți ceilalți eram mai mult antrenați de el, angrenați de el.
– Părinte, dar în zilele noastre puțini tineri mai știu cine a fost Sandu Tudor… Știu și cazuri în care cei ce au auzit de Sandu Tudor îi cunosc mai mult latura laică, tot ce făcea înainte de a se tunde în monahism…
– Într-adevăr, înainte de a se călugări el făcea…
– Lucruri care, se spune, nu erau tocmai demne.
– Nu erau deloc demne. El făcea ce fac acum anumite ziare sau reviste, șantaja pentru ca cel șantajat să-i plătească dacă vrea să tacă. Și lui Sandu Tudor i-a venit atunci o idee genială – dar știi că există genii pozitive și genii pustii. Ei bine, ce s-a gîndit Sandu Tudor: dacă un Damian Stănoiu, cu cîteva cărți frivole și de șantaj cîștigă o avere, eu, care-l întreg pe Pitigrilli la talent din punct de vedere literar și stilistic, nu pot cîștiga mai mult?
Fiindcă, așa cum despre Ionesco francezii spun că scria mai frumos decît ei, așa literații noștri spuneau despre Sandu Tudor că avea un stil minunat.
Și o să vă dau un exemplu pe care-l știu personal: cu mulți ani în urmă am stat cîteva zile la mitropolitul Olteniei, Firmilian , un mare om de cultură. Ei bine, Firmilian l-a chemat atunci pe Sandu Tudor să-i stilizeze cărțile de cult și de rugăciune pe care acesta le scria.
Așa că Sandu Tudor s-a gîndit: dacă Damian Stănoiu a scris „Alegeri de stareță“, o carte inferioară ca stil și concepție dar care s-a vîndut enorm fiindcă toată lumea se înghesuia să cumpere ceva care batjocorește monahismul, el, care are mult mai mult talent, ar putea să cîștige enorm, nu așa cum cîștiga cu revista „Credința“, care tot o revistă de șantaj era. Fiindcă pînă atunci Sandu Tudor scria despre credință dar fără să creadă.
Sfinții Apostoli, în primul capitol din Canoanele Sfinților Apostoli, publicat în „Aghiasmatar“ l-ar fi descris pe Sandu Tudor așa: „ca unul ce şi bate joc de crucea şi moartea Domnului, nefăcând deosebire între preoţi şi popii mincinoşi.“
Deci el s-a gîndit că ar putea să cîștige mai mult decît oricare alt scriitor și și-a lăsat barbă, s-a îmbrăcat puțin mai sărăcăcios și a plecat la Sfîntul Munte Athos ca un fel de mic, modest pelerin. Ajuns acolo s-a gîndit ca întîi să descrie frumusețea naturii – avea ce descrie, fiindcă Grecia are un mare avantaj. Știi care este?
– Nu.
– Faptul că acolo munții ajung pînă în mare. De aceea filosofii greci, Platon, Aristotel și alții, au avut această posibilitate de a îmbina înălțimea cugetului cu adîncimea, de a medita și la cele înalte, și la cele adînci. Pentru asta s-au și făcut atît de repede remarcați. Așa că Sandu Tudor, odată ajuns la Sfîntul Munte Athos și-a propus să descrie întîi natura, munții, pădurile de măslini, marea, cerul, liniștea, retragerea, toate frumusețile Greciei… Și apoi să arunce bomba: uite ce fac călugării de la Athos – spun că nici măcar o pasăre de genul feminin nu zboară pe acolo și atunci ei fac pidosnicie cu bărbații. Ăsta era gîndul lui.
Dar a ajuns la Athos și a observat că monahii ce trăiau modest, în sărăcie, nu se revoltă și s-a mirat. Fiindcă el, mergînd de la o mănăstire la alta, i-a instigat pe frați: „Ce Părinte, asta-i haină? De ce starețul are haină bună și ție nu-ți dă? Asta-i mîncare? Astea-s condiții umane?“
A ajuns și la o mănăstire unde, deși era paralizat, starețul conducea vreo 400 de călugări. Stătea în pat și cînd venea cineva să ia cuvînt de folos se ridica ușor, agățîndu-se cu mîinile de două cearceafuri prinse de niște grinzi de lemn. Așa se ridica pentru a putea sta de vorbă cu cineva. Și Sandu Tudor, stînd de vorbă cu acest stareț, a observat că, din cînd în cînd, în chilie intra cîte un monah să se sfătuiască cu starețul. Și a rămas uimit cum de un om paralizat este atît de bine informat și cum poate să conducă așa o mănăstire de 400 de călugări.
Și a încercat să instige și monahii de acolo împotriva starețului însă a văzut că nu găsește niciunul, nici măcar un singur Iudă. Și atunci s-a lămurit ce înseamnă credința adevărată și s-a convertit.
Vezi, cu ce gînd plecase și cu ce admirație s-a întors în țară?
Ei bine, după ce a revenit în România a întîlnit pe un mare cărturar, Tit Simedrea, care pe atunci era mitropolit al Bucovinei. Un mare cărturar, un fariseu, un om numai cu gînduri bune pentru biserică.
Am fost martor și am văzut cu ochii mei cum plîngea Tit Simedrea vorbind cu cineva care dorea să intre în monahism și povestindu-i despre ce a fost în țara noastră, despre mulțimea de sihaștri la care veneau din alte țări monahi și conducători să ia cuvînt de folos, un sfat pentru vremurile grele. Plîngea amintindu-și de un cleric venit aici, la Antim, tocmai din Rusia, Părintele Ioan Kulîghin, unul din cei mai înduhovniciți Părinți ai Rusiei, cel care spovedise toți vlădicii morți în pușcării.
Am văzut cu ochii mei cum plîngea Tit Simedrea povestind ce a fost monahismul la noi în țară și ce a ajuns în vremurile noastre…

Va urma

Older posts