Fabian Anton Official Site

Tag: inedit

INEDIT – EUGEN TRANCU IAȘI – JURNAL CU SERGIU CELIBIDACHE

Se aude că pe 26 octombrie vine Sergiu.

Mă așteaptă iar o grea încercare. Reacțiile mele vor fi judecate și răsjudecate.

Nu știu cum va fi dar probabil că sufletește voi avea mult de suferit.

Nu pot uita cocteil-ul de la Athenee Palace din ultima noapte, când o singură vorbă nu mi-a adresat. Doar la sfârșit mi-a aruncat un: „Mâine să fii la 6 dimineața!“ Ca la orice trepăduș.

Nu pot uita că n-am putut participa la toate concertele, eu, care de zeci de ani am crezut și l-am așteptat.

Nu pot uita că a trimis prin Tania discuri cu compozițiile lui către Ticu și Sonia și la mine nici nu s-a gândit. Tania, ofensată de reproșul meu, mi-a replicat: „N-a avut destule și, bineînțeles, în primul rând s-a gândit la familia lui!“

Dar ce știa familia de dânsul când făcea foamea și era un coate-goale?

Nu pot uita scena de la „Shop“, când i-a cumpărat fel de fel lui Sergiulică și, când m-a întrebat: „Tu nu îți iei nimic pentru Zuzuca?“, i-am răspuns că nu-mi trebuie nimic iar Sergiulică mi-a dat un „Toblerone“ pentru ea.

N-am cum să uit că acest om mare pe estradă, atât de sensibil în ceea ce face, nu apreciază modestia, discreția și faptul că nu i-am cerut nimic decât dragoste și puțin mai mult interes față de persoana mea.

Câtă contradicție la acest om!

Dar probabil că eu nu sunt în stare să apreciez „capriciile“ unui geniu.

Prietenia noastră a intrat în penumbră. O simt și asta-i grav. Probabil că nu mai corespund „vederilor“ lui iar asta intră în fluctuațiile temperamentului păcătos a lui Sergiu.

Însă atâtea concesii am făcut în viața mea încât, îmbătrânind, maturizându-mă, nu mai sunt în stare de a spune: „Astea-s fleacuri!“

Nu pot spune: dacă nu mă dorește, eu îl vreau! Să-i fie de bine. El este cel prăbușit. Am avut constanța unui adevărat prieten, dezinteresat, admirându-i certa valoare dirijorală, dar fiindu-mi frică, groază, de ce reacții are ca muritor de rând.

Delicatețea sufletească cu care l-am înconjurat nu a primit decât o tușă foarte groasă de mârlănie, cu atât mai mult cu cât îmi cunoaște sensibilitatea și dragostea pe care i-o port.

Mare lucru i-ar fi să dea, din când în când, fără interes, un telefon și să mă întrebe: „Ce mai faci?“

Dar e „ceva“ care s-a băgat între noi, care a intervenit, și-atunci de ce să mă bag de-a sila în sufletul cuiva care nu mă mai vrea? De ce să mă duc la aeroport să-l primesc? De ce să mă înfig la hotel, printre cei mulți?

Eram obișnuit să cânt la prima vioară nu să fiu în ultimul rân, la percuție și partitura mea să nu fie decât o notă la măsura a nu știu câta dintr-o bucată care reprezintă ponderea programului.

Stau cuminte, în banca mea. Cui îi e dor, să mă caute.

 

11 noiembrie 1980

 

Radio București transmite, timp de patru săptămâni, marți seara, înregistrările lui Sergiu cu orchestra din Stuttgart.

Prima, de marți 11 noiembrie, cu concertul care a avut loc, dacă mai țin bine minte, la 16 februarie 1980.

În program „Uvertura Academică“ de Brahms, „Muzică de concert“ de Rudi Stephan[2] și „Simfonia a V-a“ de Ceaikovski.

Un program care nu mi-a spus prea mult căci niciuna din piese nu reprezintă o valoare de prim ordin.

Brahms-ul, bineînțeles, își păstrează rețeta orchestrației, dar inconsistența primează.

Ceaikovski e un fel de „mult zgomot pentru nimic“. O muzică pentru amatorii de efecte sonore ușoare, multe momente de culminație fanfarizându-le.

Aș fi vrut să-l ascult în „Patetica“, mult mai profundă și mai consistentă pe toate planurile.

Compozița lui Stephan, deloc ieșită din mediocru, putea fi înlocuită cu mai mult succes cu o bucată românească de calitate.

Dar încăpățânarea lui Sergiu de a nu dirija nimic românesc nu se dezminte.

Este de neînțeles cum omul ăsta nu face nimic pentru țara lui. Căci între a vrea și a face este totuși o deosebire!

 

18 noiembrie 1980

 

Zi plină de Sergiu.

La ora 17 a venit Mircea Casassovici și mi-a adus 6 000 de lei din partea lui Sergiu, care i-a dat 1 000 de franci.

La ora 22, la Tv, se difuzează „Romeo și Julieta“.

La ora 23, la radio, seria programelor de la Stuttgart. În program: „Coțofana hoață“ de Rossini, „Iberia“ de Debussy și „Șeherezada“ de Rimski-Korsakov.

În acest program l-am recunoscut pe Sergiu.

A fost extraordinar. Mai ales „Șeherezada“. Poezia imprimată acestui poem este caracteristică lui Sergiu.

„Coțofana“ – spirituală.

„Iberia“, frumos colorată. Ritmul și talentul propriu compozițiilor în care Sergiu se simte atât de bine.

Dar în ce nu se simte bine?

Rezerve am făcut la programul precedent. Probabil am fost subiectiv din cauza programului care nu m-a încântat.

 

25 noiembrie 1980

 

La radio program Sergiu Celibidache: „Simfonia a VIII-a“ de Schubert, Darius Milhaud[3] și „Simfonia a V-a“ de Prokofiev.

Compoziția lui Milhaud cu mult ritm dansant, orchestrată bogat și colorat. Mereu l-am avut pe Sergiu în imagine, dansând pe estradă.

Celelalte lucrări în spiritul caracteristic compozitorilor și al lui Sergiu.

 

2 decembrie 1980

 

La radio ultimul concert.

În program „Simfonia Jupiter“ de Mozart, „Viața de erou“ de Richard Strauss și „Dans ungar“ de Brahms (la bis).

Am avut rar (aproape deloc) ocazia să ascult Mozart cu Celibidache. Ascultându-l numai o dată nu pot să-mi dau seama dacă spiritul Mozartian a fost respectat. Totuși mi-a plăcut mult, mai ales partea a II-a, învăluită în grație și gingășie, nu atât datorită dantelelor și cadrului cât personagiilor născute, grațioase și gingașe. Adică ceva mai profund decât suprafața. Ăsta-i Sergiu!

Celelalte au fost în nota obișnuită lui Celi.

Păcat că s-a terminat!

 

26 aprilie 1981

Sfintele Paști

 

Mi-a telefonat Sergiu să-mi spună „Hristos a Înviat!“ și să-i dau 10 000 de lei lui Ticu.

Am vorbit mai mult ca de obicei.

Era binedispus și m-a întrebat de ce nu-mi fac formele pentru Paris.

I-am răspuns că întrebările lui cu de ce nu vin la Paris seamănă cu ariile de operă ce repetiții la nesfârșit („Du-te și te culcă, du-te iute și te culcă…“[4]).

 

10 octombrie 1982

 

Azi, la Tv, a fost „sărbătorit“ Sergiu de către Sava[5], avându-l ca partener pe Iancu Dumitrescu[6].

Au fost prezentate secvențe din „Pini di Roma“[7], „Don Juan“ de R. Strauss, „Tristan și Isolda“, „Simfonia Italiană“ de Mendelsohn (cu Orchestra Santa Cecilia) și „Alborada del Gracioso“ de Ravel.

Sărbătoarea s-a transformat într-un fel de proces. Iancu Dumitrescu apărător – Iosif Sava, acuzator. Cică dialogul este mai viu în contradictoriu.

Iancu Dumitrescu, ca interlocutor, a fost slăbuț, cu toată admirația lui pentru Sergiu. Nu era pregătit pentru o asemenea ofensivă.

Sergiu ar merita o adevărată sărbătorire dar „mafia“ este prea puternică.

 

[2] Rudi Stephan (29 iulie 1887 Worms – 29 septembrie 1915, Chodaczków Wielki) compozitor.

[3] Darius Milhaud (4 septembrie 1892, Aix-en-Provence – 22 iunie 1974, Geneva) compozitor și pedagog.

[4] Vezi „Bărbierul din Sevilla“.

[5] Iosif Sava (15 februarie 1933, Iași – d. 18 august 1998, București) muzicolog. Realizator de emisiuni radio și de televiziune.

[6] Iancu Dumitrescu (15 iulie 1944, Sibiu) compozitor și critic muzical.

[7] Poem simfonic de Ottorino Respighi.

Aurel Dumitrașcu inedit – „Dumnezeu nu există, dar e bun.” Scrisori către Petre Stoica (3)

3

 

„La mulți ani!, iubite domnule Petre Stoica!
Mi-e dor de dumneavoastră.
Să aveți un an bun!
Să fiți sănătos!
Bucurie!
Cu dragoste,

Aurel Dumitrașcu

Crăciun 1988

P.S.
După un accident hemoragic, în vară, foarte grav, continuu o convalescență prelungită.
Poate că am să scap.
De aceea n-am mai ajuns la București.
Dumnezeu nu există, dar e bun.
Am clacat din cauza telejurnalului și a unei femei.
M-am săturat de ticăloși!
Poate că vom scăpa de ei în 1989!

 

4

 

Piatra Neamț, 1 august 1990

Iubite Domnule Petre Stoica,

 

Mă țin, totuși, de cuvînt și vă trimit cîteva texte pentru “Dreptatea”!
Credeam că voi reveni la București, ocazia cu care vi le-aș fi dat personal. Dar nu vin prea repede.
Sîmbătă, sper, plec în Belgia pentru o vreme.
Vă doresc numai bine și… să iasă iar scandal, să nu mai aud de mincinosul de Iliescu și de toți idioții din jurul lui.
Cu dragoste.

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția!“ Scrisori către Petre Stoica (2)

„Borca, 11 februarie 1985

 

Prea iubite domnule  Petre Stoica,

 

Peste cîteva zile e ZIUA DUMNEAVOASTRĂ, așa că, mai întîi, un sincer LA MULȚI ANI!, sănătate și poezie! De celelalte se ocupă oficialii,  Consiliul Deștepților Culturii, apele negre, popii. În timp ce noi vom rămîne neînduplecați mereu.
M-am gîndit de ce îmi sînteți tare drag, dincolo de poetul admirabil pe care-l iubesc de mulți ani!  Și știu, acum: pentru că rămîneți un neînduplecat, pentru că fronda dumneavoastră este întotdeauna conștiința libertății de spirit și celeilalte, pe care nu v-o poate nimeni  garnisi cu sfaturi, pe care n-o puteți ceda niciodată.
Sînt ușor patetic în aceste vorbe cînd, de fapt, ar trebui să-mi repet urările de bucurie, poezie și viață lungă.
Întotdeauna m-am bucurat de tot ce am auzit bun despre dumneavoastră și nu va fi altfel nici de-acum încolo.
Eu n-am nici 30 de ani! Dar poți să mai fii sigur că treci de 30 în socialism!?
Sîntem și noi o generație supărată, chiar dacă „neterfelită“ de război, evident – cu cabotinii de rigoare, cu javrele de rigoare, cu lichelele de rigoare.
Mi-a fost cam milă de prietenii mei bucureșteni care locuiau în acele frigidere pe care le numeau locuințe. Frigul mă tîmpește. Toate întîlnirile mele pe acolo au fost inhibate de frig. Cînd mi-e frig, la mine nici… patriotismul nu funcționează. Mi-amintesc  acum că, adolescent fiind, am simțit pentru prima dată ce e căldura și m-am gîndit pentru prima dată în mod serios la libertate citind o carte a lui Kazantzakis – „Alexis Zorba“. Stau în munți dar înțeleg altfel asprimea.
Venirile mele în București, atît de necesare, mă bucură doar prin întîlnirile cu oameni pe care m-am obișnuit să-i prețuiesc și iubesc.
O, n-am psihologie de provincial, am doar bun-simț de om al pădurilor veșnic verzi. Dar nu-mi voi găsi niciodată locul. Mereu vreau să plec undeva. Citesc. Mult. Știu că-s mai fericit decît nerozii de împărați, mai sînt fericit în primul rînd pentru că știu să fiu și indiferent.
Mă gîndesc și la poezie!
Eu nu țin să fiu cineva prin poezie. Poezia este, ca să spun așa, expresia naturală a hălăduielilor mele prin lume și timp. Știu că nu sunt stăpăn decît peste paradoxele și  visele mele. Celelalte lucruri – pene și puf!
În același timp, de unde încrîncenarea, totuși, de a-mi scrie cărțile cît „mai bine“, cu ultima picătură de sînge!? Știu că am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția. Am și ceva de țigan: iubesc drumurile!
Trebuie să-mi scrieți cîteva rînduri despre carte! Țin la opiniile poeților pe care-i iubesc! Au început să apară și cronici, elogioase – dar cam incompetente, după opinia mea. Cartea s-a dus de prin librării. Nici la Piatra Neamț, unde s-au adus 800 de exemplare,  nu se mai găsește.
Mulți îmi scriu și mă gîndesc iar că ne apropie numai supărarea. Îmi pare rău că mai mult plac decît scandalizez. Știu bine că nu-s un poet idiot, dar n-am dezinvoltura de a o face pe grozavul, dincolo de texte.
Cred că cel mai mult m-a bucurat scrisoarea de la Grigurcu, incomodul acela inteligent.  Ulici, N. Ciobanu (dar la „Luceafărul“ se exagerează întotdeauna, chiar dacă se scrie de bine!), Constanța Buzea (nedreaptă, pentru că știe multe despre anii mei triști!) Al. Horia – prime reacții.
Îmi dau seama că e important să se scrie la prima carte, și nu oricum – însă acestea sunt lucruri ce țin de prefăcătoriile literaturii mai mult, motiv pentru care-mi sînt oarecum paralele.
Țin însă, repet, la opiniile (subiective) ale poeților deosebiți!
Voi încerca să mă mut la Piatra Neamț. D.R.-ul și acel Amza Săceanu continuă să se intereseze de un post acolo. Mă voi muta în altă singurătate, asta-i. Nu știu cînd.
Aștept un semn de la dumneavoastră! Să nu mi-l refuzați.
Și, din nou, LA MULȚI ANI, bucurie și tot binele pe care-l puteți suporta.
Cu toată dragostea și prețuirea,

 

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!“ Scrisori către Petre Stoica (1)

În arhiva Fabian Anton se găsesc 7 epistole inedite semnate de Aurel Dumitrașcu, cel mai important și vertical poet optzecist, și adresate lui Petre Stoica.
Expediate în perioada 1984 – 1990 (ultima fiind datată 1 august 1990, cu doar o lună înainte de prematura dispariție a lui Aurel Dumitrașcu), epistolele își vor avea locul, sper, într-un volum de corespondență inedită ce îl pregătesc pentru tipar.
Pînă atunci redau mai jos prima din aceste scrisori:

 

Borca, 11 februarie 1984

 

Mult iubite domnule Stoica,

 

Aleg preajma ZILEI dumneavoastră de risipire prin această lume pentru a potoli cel dor cu care nu înfometez decît propriile-mi ceruri! Ninge cu fulgi grași în munții mei. Nu-mi place că ninge. Dar îmi plac fulgii grași.
Prin ianuarie am reveni-fost în București; m-aș fi bucurat să fi găsit măcar o oră de vorbă! Sînt mult mai tînăr decît dumneavoastră, însă cel mai des îmi închipui că solidaritatea prieteniei este altceva decît o politețe… democrată.
V-am iubit dintotdeauna, dar acreala cu care receptați cele fandoseli oficiale m-a făcut să vă iubesc o dată-n plus, ca și ceilalți moldavi cu care ați stat împreună în niște zile.
Eu nu am fost și nu voi fi niciodată subalternul vreunui individ. Da, pot fi subalternul unei cauze (poftim, „cauza“ poeziei!) dar nu subalternul vreunui cetățean.
Mi s-a părut că așa sînteți și domnia voastră!
Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!
Sînt amărît, căptușit și cu o boală socialistă – ulcer – de prin noiembrie. Praful în care mi-au proțăpit deștepții de la Consiliul Culturii manuscrisul primei mele cărți, desolidarizarea inexplicabilă a directorului Sântimbreanu, acestea și celelalte știute furtuni hărăpești, m-au dus la ulcer! Asta-mi lipsea! Da’ nu crăp eu!
Și dragul meu (legat acum de toate mîinile, se pare) D.R. Popescu m-a certat că mă-mbolnăvesc din cauza noroiului în care-mi terfelesc niște funcționari prima carte.
Am scris-o și gîndit-o într-un fel, va ieși altfel.
Domnul Sântimbreanu mi-a scris și vorbit numai de la înălțimea funcției dumisale. Și cum eu nu-i puteam răspunde de la aceeași înălțime, l-am rugat să-mi vorbească numai de la înălțimea condiției de scriitor – cu atît mai mult cu cît îi precizasem de la început că nu am nevoie de amabilitatea dumnealui, ci numai de loialitate.
Premiată pe ’81 la Concursul lor de debut, „Divina paradoxalia“ o să apară jumulită, inclusiv cu titlul schimbat! Păcat!
Prea mulți dintre cei ce păreau de bună credință au ajuns să aibă aptitudini de pitici. Ei cred că au principii. Pe dracu’! Principiile se preiau întotdeauna. Sau, cum ar zice Artaud (în „Héliogabale ou l’Anarchiste couronné“), „les principes… ne s’inventent; ils se gardent, ils se communiquent“. Deh!
N-am ajuns să înjur totul! Pentru că, dac-aș înjura totul, înjurătura și-ar pierde semnificația.
Erați foarte simpatic în iulie, în ziua aceea cînd dragul de Nichita mă rugase să-l ajut să coboare scările de la Uniune. Erați simpatic de tot pentru că jumătate din cuvintele pe care le foloseați se adunau în suave înjurături. Vă iubesc toți cei tineri! E bine! Și așa e drept!
Zac aici, în munți, printre oameni cel mai des stupizi, profesorași de o mizerie intelectuală ce face bube, raportîndu-se la primari, gestionari și alte punți din astea unse cu rahat. În timp ce eu, un risipit, un dăruit, mă  raportez la spiritualitatea universală. Citesc ore în șir. Și ascult muzică. Și-s singur. Ce bine!
Iubesc o fată de cinșpe ani și refuz să mănînc stele din orice sfîrcuri. Avantajul meu în fața lui Dumnezeu e că-mi pot pune oricînd discurile preferate. Și nu cred în mod serios decît în iubire.
„Naivitatea“ mea nu face pecingeni. Și am ceva curat la care țin, indiferent ce flori își pun la butonieră ipocriții, politicienii și toți obsedații de putoarea puterii. Știți ce citesc în pauzele dintre nimicnicii? Poeme erotice de Pierre Louÿs; ediții unicat dans notre pays!
Pe masă, aici, lîngă o scrisoare de la Domnul Nichita, am o fotografie de la Iași, din „sala“ Junimii, cu dumneavoastră, domnul Șora, Daniel Dimitriu și cu mine citind ceva.
Mi-e dor de dumneavoastră și pentru că sînt amărît. Și sărac. Avem prieteni pentru a avea cui ne plînge!
E ZIUA dumneavoastră în acest februarie muls de omături, așa  că-mi permit să vă îmbrățișez cu dragoste și prețuire, dorindu-vă tot BINELE pe care-l puteți suporta, liniște și putere de a rămîne mereu poetul și omul admirabil care sînteți!
LA MULȚI ANI!

Prețuirea și dragostea mea, mereu!

Aurel Dumitrașcu

 

 

Panait Istrati inedit – „Alții au luptat pentru ca inchizițiile de pe vremuri să nu mai poată arde de vii pe cei care nu vor să-și scoată căciula în fața unei procesiuni popești!”

Anul 1924 a însemnat pentru Panait Istrati plecarea la Nisa, unde va reveni la meseria de fotograf ambulant și unde-l va întîlni pe Stelian Popescu, fost ministru și director al ziarului „Universul”, cel mai mare ziar din România acelor timpuri, publicarea, în revista “Europe” a fragmentelor din „Oncle Angel”,  căsătoria cu Anna Munsch și, mai ales, debutul său în volum, “Kira Kyralina” fiind publicată de editura Rieder în colecția “Prosateurs français contemporains” iar apariția ei fiind salutată de toată intelectualitatea Franței, de la Romain Rolland la Leon Daudet.

Din această perioadă redăm mai jos  o scrisoare inedită, aflată în arhiva Fabian Anton, adresată de Panait Istrati amicului său, expertul contabil Radu Marinică.

 

„Masevaux, Alsacia

19.IX.1924

 

Drage amice Marinică,

 

Nu era de loc nevoe să cheltuești 31 de leișori ca să faci să-mi parvie prin „poșta aeriană” cuvintele frumoase și înțelepte pe care ți le-a inspirat scrisul meu. O scrisoare simplă îmi vine mai repede de cît una recomandată.

Îți mulțumesc pentru sacrificiul făcut, ca și pentru tot ce-mi spui și care e drept, bine simțit.

Să lucrăm, deci, fie-care în măsura puterilor sale, la întemeerea unei lumi mai drepte de cît cea de azi, amintindu-ne că și alții au luptat pentru ca inchizițiile de pe vremuri să nu mai poată arde de vii pe cei care nu vor să-și scoată căciula în fața unei procesiuni popești.

Propagă, aprig, crezul nostru.

Voi face la fel.

Al D-tale amic

 

Panait Istrati”