Pseudologia Fantastica

by Fabian Anton

Tag: interviu

INEDIT: Emil Brumaru – „La Dolhasca am scris cel mai mult… fiindcă eram Dolhasca!“

Am realizat interviul de mai jos acum 11 ani, pe cînd mă aflam la Iași. Publicat fragmentar într-una din revistele la modă de atunci, abia acum își găsește cu adevărat calea în totalitate.

 

F.A.

În faţa uşii creştea mărul cunoaşterii!

 

Prima dată cînd am fost la Dolhasca eram student, cred că în anul V, prin 1962; am făcut acolo, în vacanţa de vară, practica obligatorie, cam de-o luna, dacă nu mai mult, necesară medicului ce trebuia să devin. Locul ni-l alegeam fiecare unde vroiam. Eu m-am dus la fix… fiindcă la Spitalul Rural Mixt din Dolhasca lucra o fostă colegă de grupă de care mă lega o prietenie destul de înfierbîntată pe parcurs, de prin anul II, colegă ce mi-a devenit apoi soţie. Cum în 1962 nu eram căsătoriţi încă, am stat separaţi, într-o casa alături de-a ei. Nu dorea să se expună bîrfei fabuloase ce zbîrnîia cu lux de amănunte la ţară… Asta nu ne împiedeca să ne vizităm unul pe altul, în timpul nopţii, fiind vecini de potecuţă dulce.

Şi… şi în 1963 mi-am luat repartiţia la Dolhasca. Căsătoriţi acum, stam împreună, la o gazdă foarte gospodăroasă: fîntînă, livadă de meri, stupi, o fîşie de porumb, fasole căţărată pe araci, o grădină cu mărar, morcovi, cuiburi de cartofi, pătrunjel… Dar ce nu avea? Pînă şi un atelier de tîmplărie, răspîndind un parfum hrănace de scînduri abia geluite… Ba mai repara şi ceasuri! În faţa uşii creştea mărul cunoaşterii! Mai era şi o grădiniţă de flori, chiar sub fereastra camerii noastre imense; uneori melcii intrau printre gratiile graţios curbate ale geamului deschis înspre drum. Fereastra dinspre canton (şi dinspre barieră) o înfundam pe timp de iarnă cu un dulap… pe timp de vară şi de toamnă o lăsam liberă, mutînd dulapul îndrăgostit de hainele virtualei Reparate (cea cu trei sîni mistici şi două vagine laice), ca să fie mai mult soare…

Ce s-a întîmplat?

În 1962, deodată, cu toate miresmele sub nas, călcînd cu voluptate în baligile fragede de vacă, copleşit de lumină, de şanţurile pline dis-de-dimineaţă de roua sferulată minuţios, de aerul mişcînd veşnic salcîmii de lîngă linia ferată ce trecea la cîţiva metri, cumva singur (în sensul ca nu mă mai pisa maica-mea şi taică-meu), împrejmuit sufleteşte de garduri cu leaţuri fine, ademenitoare întru pipăit noduri şi fibre tari, îmbujorat de răsuflarea lacomă a fîntînilor adînci, absorbante, umblînd nonstop şi liric prin cămeruţa mea cam pustie ziua, infinit de amoros noaptea, da, am reînceput să scriu în neştire. Versurile deveniseră proaspete, şiroiau de pofte, le simţeam ale mele, parcă aş fi ţinut în braţe o femeie tînără şi uimită de popoul ei cam măricel… Locul îmi pria! Am şi rămas în el vreo 12 ani… începînd cu 1963.

 

Portrete din Dolhasca de altădată

 

„Personajele” sunt nesfîrşit de multe… Unde e preotul Roată din Gulia, la care am jucat un poker ruinător cu oniricii şi o bîză terminată printr-o fisurare de coastă, de nu mai puteam nici rîde, nici vorbi, nici respira profund? Unde e bătrînul Alexandru Arşinel, mare amator de teatru (juca roluri convingătoare în trupa de amatori din Dolhasca, echipă ce a luat de cîteva ori premiul I pe ţară), om de aleasă cultură, cel care mi-a împrumutat cîteva trilogii filosofice de-ale lui Blaga, apărute în Fundaţiile Regale… de-am început şi eu să pricep ca lumea, de-abia atunci, poezia lui Blaga? Unde e doctoriţa de dinţi, spunînd veşnic: „No hat!“ ( era unguroaică pe jumătate… sau întreagă; niciodată nu am ştiut ce-i „No hat!“), jucînd biliard cu ciupercuţă ca nimeni altcineva, bătîndu-ne măr în finale devastatoare, într-o fustiţă verde, tunsă scurt, mică şi cam tristuţă? Unde e „Crocodilul“? Unde e miliţianul gras, diform, cu o faţă de-o ferocitate aiuritoare, neintervenind totuşi cînd a fost legat de un stîlp de telegraf şi lăsat în pielea goală păcătosul electrician Vasilescu? Unde e soţia preotului Cîrneală, contabilă la Liceul de 12 ani din Dolhasca, o femeie c-un corp superb, pus în evidenţă de îmbrăcămintea mereu neagră, lipită fermecător de şolduri şi sîni? Unde e preşedintele (sau secretarul?) sfatului popular, Bostan? Unde e consoarta doctorului de la Liteni, înaltă, frumoasă foc, cu o carnaţie ispititoare, galeşă şi gelozită de soţul ei, mai scund decît ea, care de cîte ori se pilea, începea să ne explice că e „soţia lui cu acte“? Unde e Felicia (clujeanca venită împreună cu Tenzi), medic într-o circumscripţie apropiată, brunetă, lungancă, fatală, tăcută, fumînd ţigară după ţigară? Unde e Babuta şi fiica ei, Babuţica? Unde – doamna Ciudin? Unde – fiica ei studentă pe vremuri la filo? Unde – fata morarului din sat, opulentă, optimistă, bazată, studentă şi ea la nu ştiu ce, încotoşmănată cu un cojoc miţos pe dinăuntru, alb şi neted ca neaua pe dinafară, împrăştiind în preajmă un soi de libertinism urban, parşiv şi totodată blajin? Unde e secretarul de partid, băiat sfios în fond, un soi de flăcau cu obrajii roşii şi cu o nevastă învăţătoare, cam imprevizibilă ( a vărsat o sticlă de lichior în sertarul cu cataloage şi nu s-au mai putut încheia mediile!), căreia deseori îi făceam glucoză intravenos? (El, binevoitorul, m-a dus aproape cu forţa la o şedinţă de Paza contra incendiilor, şedinţă ce s-a dovedit a fi crîncenă, întrucît, ajuns cu chiu cu vai, am fost dat afară din partid pe motiv de imorală, imorala numindu-se Tamara !) Unde sunt surorile Pasăre, luate zădarnic, amîndouă, în evidenţă? Unde e mecanicul de locomotivă de pe ruta Dolhasca-Fălticeni-Dolhasca, dus-întors, şofer pe salvarea spitalului mai apoi? Dar unde, oh, unde e profesoara de desen, Nely, cu cei mai ispititori sîni din întreg liceul? Şi alţii, şi altele…

 

Lebede la Dolhasca

 

Mereu am ameninţat că voi scrie un roman scurt, americănesc, Lebede la Dolhasca, declanşat de un fapt real, decupat dintr-un ziar: după ce am şters-o de la Dolhasca, un stol de lebede rătăcite a aterizat în lunca Siretului. Oamenii, crezind că sunt gîşte, le-au jumulit şi le-au mîncat!!!

 

Creţescu avea un patos şi o forţă inepuizabilă în a lăuda

 

E vorba de Mihai Vlad Creţescu. Poza lui o ţineam pe masă la mine acasă. După ce îmi arsesem poeziile, pe la vreo 18 ani, din cauza unui conflict cu maica-mea (nu lăsase să vină la mine o fată, Florina…), disperat că am pierdut tot, mi-am refăcut din memorie cîteva versuri… le-am dat unei fete pe care o iubisem… ea le-a arătat unui coleg de-al ei de la filologie (Tanasachi, care şi dînsul, dar asta am aflat mai tîrziu, era din Dolhasca… tatăl lui avusese o moară acolo!), iar acesta le-a pasat lui Creţescu. Mihai Vlad Creţescu s-a prezentat impetuos la mine şi i-a ţinut un spici lui taica-meu, cautînd sa-l convingă că sunt un poet… ma rog, poet şi gata… Se pricepea extrem de bine la poezie, susţinea că e arhitect, arhitect, drept care lua fără sfială fragmente de la fiecare şi construia poeme uriaşe… Numai că unele erau făcute integral chiar de el… Cunoştea marea poezie franceză… îmi vorbea ceasuri în şir despre Rimbaud, Verlaine, Baudelaire… avea un patos şi o forţă inepuizabilă în a lăuda… în a te face să scrii…. La Dolhasca, într-o perioadă în care mi se făcuse negru în faţa ochilor, dîndu-mi seama de imposibilitatea de a publica… continuam de-al naibii să scriu, uitîndu-mă la poza lui… Creţescu deja murise într-o clinică din Iaşi…

 

Cu Florin Mugur la Dolhasca

 

Pe Florin Mugur l-am chemat la Dolhasca şi, culmea! a venit. I-am găsit o gazdă, nu i-a plăcut. Apoi l-am mutat la alta. Scria un roman! Venea spre seară, devreme, ne toloneam în cele două şezlonguri din spatele casei… el a asistat la întîmplarea premonitorie cînd şezlongul de sub mine s-a rupt ( puţin timp după aceea am părăsit definitiv Dolhasca)… şi m-a trîntit la pămînt… Uneori ne certam, dar ne împăcam rapid… Citea cărţi din biblioteca mea, îndeobşte scriitori ruşi… Ţin minte ce haz nebun a făcut cînd ne-am uitat la televizor la un meci de tenis… Pe unul din jucători îl chema Kakulea… şi Kakulea ăsta a învins… parcă pe cineva român… al cărui nume se termina în „ovici”… Asta i se părea extrem de caraghios lui Mugur… Mugur m-a ajutat enorm şi cît am stat în Dolhasca, şi după ce am fugit de acolo… Pur şi simplu mă obliga să predau, la „Cartea Românească“, unde era editor, cam la 2-3 ani, o carte… punîndu-mă în planul editorial… susţinîndu-mi volumele…

 

Un Crăciun cu Oniricii

 

„Oniricii“ au venit la un Crăciun şi-un an nou, parcă la cel din 1967 sau 1978… O parte au stat în spital (Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu)… Dimov a stat la mine acasă… Aveam probleme cu prima carte ţinută la editura „Tineretului“… Mi-au grăbit debutul în volum, coperta o făcuse Pucă…

Dintre toţi numai Dinescu doar a trecut prin gara Dolhasca, fără să se oprească, se ducea undeva, la Suceava poate… Ne-am văzut în treacăt, eu pe peron… el în geamul vagonului…

 

Dolhasca, regatul cu motani, dovleci şi fluturi

 

Ceea ce mi s-a întîmplat la Dolhasca, nu întotdeauna, dar măcar o dată la vreo trei luni… în primii ani chiar o dată pe lună… ţine de domeniul fantasmagoriei… Dacă nu mă lăsam copleşit de vaccinări, de mortalitatea infantilă, de păduchi, de obligativitatea ca fiecare casă să aibă şi un closet, de urmarirea atentă a bolilor sociale: tbc, sifilis… dacă reuşeam să mă detaşez de toate astea şi încă de altele multe şi neplacute… ei bine, începea în mine un cîntec neîntrerupt, care îmi mişca pur şi simplu degetele, mă îmbia să scriu, mai exact spus, să copii cît pot de repede versurile ce se derulau în minte cu o repeziciune ce o depăşea pe cea a creionului sau a pixului… mă contopeam cu dealul, cu crinul, cu melcul, cu piatra, cu bariera, cu păcura căzută pe traverse din osiile trenurilor mixte şi marfare, cu mărarul, dovleacul, fluturele mut (deseori m-am gîndit la nişte fluturi ciripitori ca păsările; vă daţi seama ce hărmălaie cristalină s-ar fi iscat?), cu motanul meu siamez, Scămoşilă, cu elevele ducîndu-se în silă la şcoală (amînîndu-şi, leneş, coapsele în amiaza străfulgerată de ochii muncitorilor de la balastieră) , cu AERUL şi cu LUMINA… cu lumina pe care o vedeam… nu ma uitam prin ea, ci la ea! Eram fericit. După ceasuri de leneveală în şezlongul din spatele casei realizam o continuitate absolută cu orice era în jur, nu mai eram eu, ci întregul…şi poate că mişcările mîinilor mele urmau un ritm, oricît de curioasă ar părea afirmaţia mea, universal, nu particular, banal, al falangelor anatomice… o dată, exasperat de gălăgia vizitatorilor, de dezordinea lor, de rîsetele şi exclamaţiile stridente… ţin minte precis… am ieşit din casă… şi mi-am notat febril pe o margine de ziar, sprijinit de treptele de ciment de la intrare… „Eu trebuia să fiu în soare/ Să nu cunosc nici un cuvînt,/ Lăsîndu-mi mîna ca o pe-o rază-n/ Fîntînile de pe pămînt.” Această confundare euforică şi conştientă cu „peisajul” mi s-a întîmplat rar, uneori şi la Iaşi, în adolescenţă îndeosebi, cînd trăiam impresia că aş fi putut atinge soarele amurgind departe cu pieptul pe cîmpiile de dincolo de pasarelă… cîmpii mlăştinoase, delimitate cu sîrmă ghimpată… şi sîrma ghimpată nu mai conta… Dolhasca m-a consumat şi am consumat-o… Ar fi trebuit sa plec de prin 1973…

 

La Dolhasca am scris cel mai mult… fiindcă eram Dolhasca!

 

Dolhasca din 1962 mi-a redat pofta de scris, fericirea de-a anihila timpul, fiindcă doar cînd scriam timpul nu mai exista, orele treceau fulgerător, nu percepeam scurgerea zilei… era dimineaţă… şi mă trezeam că s-a făcut seară… dacă poezia sau o strofă nu era terminată, dînsa se facea singură, în somn, mă sculam cu textul gata aranjat… ştiam că voi scrie iar…

Uriaşul meu avantaj a fost că nimeni din Dolhasca nu ştia că scriu versuri. Cînd am luat premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut în volum, în 1970, o soră care nu a înţeles care-i chichirezul a venit să mă cheme să vorbesc la telefon (spitalul avea telefon!) cu cineva, de undeva… Era Ştefan Bănulescu ce îmi anunţa vestea cu premiul… şi faptul că trebuia să vin la Bucureşti să îl iau… La şedinţele lunare de la Fălticeni, multă vreme, stînd în banca întîi, am scris versuri incontinuu, toţi crezînd că iau notiţe…

Un timp am avut o tentativă să scriu şi jurnal dar m-am lăsat căci Jurnalul meu era chiar în versurile de atunci şi în sutele de scrisori trimise din Dolhasca…

 

Back to Dolhasca

 

Am plecat apoi, după 12 ani petrecuţi în Dolhasca şi cred şi acum că a meritat. De cîţiva ani nu mai scriam nimic şi, din cauza corespondenţei cu Tamara, ajunsesem o ţintă mişcătoare… În acei ani am învăţat să conduc maşina, suportînd comezile nervoase pe care mi le da instructorul; n-o să-l uit toată viaţa, îl chema Cucu!

Mă tot întreabă unii şi alţii dacă m-aş mai întoarce acolo. Sincer să fiu mereu vreau să mă duc aşa, doar ca să-mi împrospătez amintirile…

Deşi ştiu că Dolhasca de acum e altfel, că eu sunt altul, că am îmbătrînit, că, de la un timp, fiecare zi în plus, cum spunea un prieten de-al meu, e un cadou de la Dumnezeu!

 

EXCLUSIV: Singurul interviu acordat de Dinu Lipatti presei din România

Publicăm mai jos un fragment din singurul interviu acordat de marele pianist și compozitor român Dinu Lipatti unei publicații din România. Textul integral, publicat în mai 1941, poate fi citit în volumul „Alchimistul – Cu și despre Dinu Lipatti“ în curs de apariție la editura „Vremea“ sub îngrijirea lui Anton Fabian. 

 

DE VORBĂ CU DINU LIPATTI

 

Una din ultimele fotografii ale lui Dinu Lipatti.

Când am intrat pe poarta că­suţei – odată rose, acuma cre­me – din colţul bulevardului Lascăr Catargiu – pe lângă care trec duminica băbuţele şi copiii care merg la Biserica Sfântul Visarion, m-am întrebat cu multă teamă dacă voi putea scoate la capăt misiunea ce mi-o propu­sesem.
Câteva minute se scurg greu, deşi nu-i nimic auster în atmos­fera caldă a salonului, în care ocupă, bineînţeles, loc de cinste – pe un fel de estradă – pia­nul, în tovărăşia unui armonium.
Acest salon seamănă cu o sală de muzică a unui mic palat, în care – cu mulţi ani în urmă – fenomenalul copil – şi apoi adolescent – Dinu Lipatti şi-a cântat primele compoziţii în faţa prietenilor, atât de mândri de el şi mai ales atât de încrezători în realizările lui.
Mă-ndrept spre pian, pe care-s aşezate între bibelouri, fotogra­fiile „de familie“.
Regret că nu le-am putut stu­dia mai mult – pentru a le pu­tea face o schiţă cât de estom­pată – din cauza apariţiei gaz­dei, care mă invită să iau loc pe scaunele „stil Biedermayer“.
Privirea senină a domnului Lipatti îmi alungă tracul de care vorbeam, astfel că-ncerc să-mi reamintesc care era întrebarea numărul unu de pe lista ches­tionarului pe care mi-l făcusem în gând.
Cum formula cu „termeni teh­nici muzicali“ la care meditasem mi se părea nepotrivită, cer câ­teva referinţe despre timpul pe­trecut la Paris, unde artistul nostru şi-a perfectat studiile în­cepute în ţară.

– Lecţiile pe care le-am în­ceput cu Cortot, imediat după sosirea mea la Paris, s-au alătu­rat fericit studiilor muzicale de bază pe care le datoresc numai domnişoarei Florica Musicescu şi domnului Mihail Jora.
Nu aflasem nimic nou.
Ştiam că domnişoara Florica Musicescu e o competentă îndrumătoare de talente pianistice şi o personali­tate muzicală foarte bine cunos­cută.
Cât despre discipolii domnului Mihail Jora putem spune, fără tea­mă de a exagera, că ei reprezin­tă în şcoala românească de com­poziţie, recunoscuta elită a ge­neraţiei tinere.
Mai aflu însă că, aproape în acelaşi timp, domnul Dinu Lipatti a luat lecţii de compoziţie cu Na­dia Boulanger, Paul Dukas şi in­cidental cu Stravinski şi tot la École Normale de Musique, cu Charles Munch.
– De ce cu domnul Munch, care, dacă nu mă-nşel, dă lecţii celor ce vor să devină dirijori?
– Dirijatul, ne explică mis­terul domnul Lipatti, a fost una din marile mele dorinţe pe care aş fi vrut s-o realizez. Irealizabilă însă, deoarece mi-am dedicat tot timpul pianu­lui şi compoziției, şi aşa destul de greu de echilibrat împreună. Şi, dirijatul mi-ar răpi timp prea mult.
Nu ştiu de ce am credinţa că vom asculta totuşi, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, un concert dirijat de domnul Dinu Lipatti.
– Prin intermediul lui Cortot, continuă domnul Lipatti, am avut cinstea să cânt în saloa­nele ducesei de Polignac, marea protectoare a atâtor artişti din ultimul sfert de veac. Aici am legat prietenii cu numeroşi muzi­cieni ca Francescatti, Marchevici şi mulţi alţii.
Numele ducesei de Polignac nu-mi este necunoscut. Nu nu­mai mie, dar şi tuturor acelora care, deschizând o partitură a lui Déodat de Severac sau Gabriel Fauré, au putut citi dedicaţia „Hommage a Madame de Polignac“.
De la săptămânalele serate mu­zicale date de această reprezen­tantă a aristocraţiei franceze, as­tăzi trecută de şaptezeci de ani, n-au lipsit niciuna din celebri­tăţile afirmate sau în devenire, în trecere prin Paris.
Multe dintre ele probabil că îşi amintesc cu multă duioşie de vreuna din serile de acum cine ştie câţi ani când, foarte tineri şi mai ales entuziaşti, cântau, înecaţi de emoţie, în faţa figuri­lor pariziene şi străine cele mai reprezentative, reunite la doamna de Polignac, o compoziţie sau interpretare, în stil personal, o pagină ilustră…
– Când aţi cântat prima oară în public?
– Familia pretinde că am avut primele emoţii în faţa pu­blicului ce asista la concertul de binefacere dat de Societatea „Prin­cipele Mircea“ în sala Ateneului.
– Ce vârstă aveaţi?
– Patru ani.
E rândul meu să zâmbesc imaginându-mi-l pe acel Dinu Lipatti, cu moţ roşu în cap şi cu obrăjorii pictaţi de diferitele nuanţe de „ruj“ pe care coniţele din comitetul de atunci, azi mame respectate, le-au lăsat cu mult entuziasm pe faţa îmbujo­rată a copilaşului-minune.
Cei cărora le ajung sub ochi aceste rânduri îşi vor reaminti desigur – cu regretul anilor care au trecut, de răsfăţatul căruia i-au dăruit, în numele Comitetu­lui, un căţel.
Dar nu unul din porțelan, ce ar fi avut acum loc de cinste pe pian, ci un animal credincios, care a murit de mult.
Poate că şi bibeloul s-ar fi spart…
Aceste fapte şi imagini retro­spective fiind părăsite, ne sunt împărtăşite impresiile primului său concert „veritabil“ şi anume cel de la Ateneu când, sub ba­gheta maestrului Alfred Alessandrescu, a cântat cu „Filarmoni­ca“, „Concertul“ de Liszt.
– Acţiunea se petrece în 1933?
– Da, în acelaşi an în care am cântat la Concertul Internaţional de la Viena.
Atât. Domnul Lipatti este de o modestie care mă revoltă.
Dacă nu m-aş fi informat din timp, aş fi omis din reportaj interesantul amănunt că la acest concurs reprezentantul României a luat premiul al doilea din 200 concurenţi între 16 şi 30 ani.
În juriu era şi Cortot care a descoperit de la primele acorduri sensibilitatea muzicală a adoles­centului de şaisprezece ani.
Un an mai târziu, Cortot îl ia în clasa sa, pentru ca după doi ani să susţină câteva din turneele domnului Lipatti în Europa.
Se aranjase chiar un turneu în America de Sud. S-a amânat însă.
– Sunt convinsă ca regre­taţi această călătorie intere­santă…
– Într-o oarecare măsură, căci mi-ar fi răpit prea mult din timpul necesar studiului.
Totuşi, păstrez amintiri ne­şterse de la concertele pe care le-am dat în Elveţia, la Geneva Montreux, Aix la Bains, la conservatorul Santa Cecilia sau la recitalul din Bruxelles care a fost radiodifuzat.
Fiindcă am vorbit de ele, nu-mi amintesc să fi cântat la niciunul cu mai multă plăcere vreuna din com­poziţiile mele decât cele „Trei dansuri pentru două piane“ pe care le-am executat la Leman, cu Jean Français – unul dintre cei mai spirituali compozitori ai muzicii franceze.
– Fiindcă vorbiţi de melea­guri străine, proiectaţi să le mai vedeţi în cadrul unor eventuale turnee?
– Desigur, voi cânta în cu­rând în principalele oraşe ale Germaniei. În aceeaşi ordine de idei mi s-au propus în străină­tate şi câteva înregistrări de discuri.
Am refuzat însă.

 

Părintele Adrian Făgețeanu: „Tit Simedrea plîngea povestind ce a fost monahismul și ce a ajuns în vremurile noastre!“ (1)

Fabian Anton în dialog cu Părintele Adrian Făgețeanu

 

Acest interviu inedit a fost realizat în urmă cu 15 ani la mănăstirea Antim. La numai trei zile după această convorbire Părintele Adrian Făgețeanu, pe atunci în vîrstă de 91 de ani, a fost dat afară din mănăstirea Antim și trimis la schitul Locurele unde s-a nevoit ca sihastru timp de 8 ani. Această convorbire face parte din volumul „Ne vorbește Părintele Adrian Făgețeanu“ publicat de editura „Vladimir“.

 

Foto: Marius Caraman

– Cuvioase Părinte Adrian, întîi de toate vă mulţumesc că ne-aţi primit şi pentru că aţi acceptat să facem această convorbire, acest volum. Mărturisesc că este pentru prima dată cînd, dorind să fac o convorbire duhovnicească, m-am lovit de un refuz absolut categoric. Am ajuns greu la cuvioşia voastră, am ajuns foarte greu, şi, de nu ar fi fost minunata doamnă Gabriela Defour Voiculescu, fiica marelui poet Vasile Voiculescu, întîlnirea noastră de astăzi nici nu ar fi avut loc.
Aţi acceptat să facem acest volum, în primul rînd, pentru doamna Gabriela Defour…
– Da. Fiindcă mi-a telefonat şi mi-a spus că vreţi să vorbim despre adevărul din jurul mişcării Rugul Aprins. Altfel nu v-aş fi primit. Nu de alta dar doamna Voiculescu mă cunoaşte de cînd eram să nu zic un om şi jumătate dar eram măcar un om. Acum nu mai sunt întreg…
– Acum nici doamna Voiculescu nu mai este aşa… A trecut şi dînsa de 80 de ani…
– Da. Fiindcă omul, cu vîrsta, ajunge la ce spune Psalmul: „Iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere“. Dar hai să vorbim despre ce te interesează pe dumneata, despre Rugul Aprins.
Dintre toți cei de la „Rugul Aprins“ cel mai convins era așa-numitul „Sandu Tudor“, Părintele Daniil. El a fost motorul. Toți ceilalți eram mai mult antrenați de el, angrenați de el.
– Părinte, dar în zilele noastre puțini tineri mai știu cine a fost Sandu Tudor… Știu și cazuri în care cei ce au auzit de Sandu Tudor îi cunosc mai mult latura laică, tot ce făcea înainte de a se tunde în monahism…
– Într-adevăr, înainte de a se călugări el făcea…
– Lucruri care, se spune, nu erau tocmai demne.
– Nu erau deloc demne. El făcea ce fac acum anumite ziare sau reviste, șantaja pentru ca cel șantajat să-i plătească dacă vrea să tacă. Și lui Sandu Tudor i-a venit atunci o idee genială – dar știi că există genii pozitive și genii pustii. Ei bine, ce s-a gîndit Sandu Tudor: dacă un Damian Stănoiu, cu cîteva cărți frivole și de șantaj cîștigă o avere, eu, care-l întreg pe Pitigrilli la talent din punct de vedere literar și stilistic, nu pot cîștiga mai mult?
Fiindcă, așa cum despre Ionesco francezii spun că scria mai frumos decît ei, așa literații noștri spuneau despre Sandu Tudor că avea un stil minunat.
Și o să vă dau un exemplu pe care-l știu personal: cu mulți ani în urmă am stat cîteva zile la mitropolitul Olteniei, Firmilian , un mare om de cultură. Ei bine, Firmilian l-a chemat atunci pe Sandu Tudor să-i stilizeze cărțile de cult și de rugăciune pe care acesta le scria.
Așa că Sandu Tudor s-a gîndit: dacă Damian Stănoiu a scris „Alegeri de stareță“, o carte inferioară ca stil și concepție dar care s-a vîndut enorm fiindcă toată lumea se înghesuia să cumpere ceva care batjocorește monahismul, el, care are mult mai mult talent, ar putea să cîștige enorm, nu așa cum cîștiga cu revista „Credința“, care tot o revistă de șantaj era. Fiindcă pînă atunci Sandu Tudor scria despre credință dar fără să creadă.
Sfinții Apostoli, în primul capitol din Canoanele Sfinților Apostoli, publicat în „Aghiasmatar“ l-ar fi descris pe Sandu Tudor așa: „ca unul ce şi bate joc de crucea şi moartea Domnului, nefăcând deosebire între preoţi şi popii mincinoşi.“
Deci el s-a gîndit că ar putea să cîștige mai mult decît oricare alt scriitor și și-a lăsat barbă, s-a îmbrăcat puțin mai sărăcăcios și a plecat la Sfîntul Munte Athos ca un fel de mic, modest pelerin. Ajuns acolo s-a gîndit ca întîi să descrie frumusețea naturii – avea ce descrie, fiindcă Grecia are un mare avantaj. Știi care este?
– Nu.
– Faptul că acolo munții ajung pînă în mare. De aceea filosofii greci, Platon, Aristotel și alții, au avut această posibilitate de a îmbina înălțimea cugetului cu adîncimea, de a medita și la cele înalte, și la cele adînci. Pentru asta s-au și făcut atît de repede remarcați. Așa că Sandu Tudor, odată ajuns la Sfîntul Munte Athos și-a propus să descrie întîi natura, munții, pădurile de măslini, marea, cerul, liniștea, retragerea, toate frumusețile Greciei… Și apoi să arunce bomba: uite ce fac călugării de la Athos – spun că nici măcar o pasăre de genul feminin nu zboară pe acolo și atunci ei fac pidosnicie cu bărbații. Ăsta era gîndul lui.
Dar a ajuns la Athos și a observat că monahii ce trăiau modest, în sărăcie, nu se revoltă și s-a mirat. Fiindcă el, mergînd de la o mănăstire la alta, i-a instigat pe frați: „Ce Părinte, asta-i haină? De ce starețul are haină bună și ție nu-ți dă? Asta-i mîncare? Astea-s condiții umane?“
A ajuns și la o mănăstire unde, deși era paralizat, starețul conducea vreo 400 de călugări. Stătea în pat și cînd venea cineva să ia cuvînt de folos se ridica ușor, agățîndu-se cu mîinile de două cearceafuri prinse de niște grinzi de lemn. Așa se ridica pentru a putea sta de vorbă cu cineva. Și Sandu Tudor, stînd de vorbă cu acest stareț, a observat că, din cînd în cînd, în chilie intra cîte un monah să se sfătuiască cu starețul. Și a rămas uimit cum de un om paralizat este atît de bine informat și cum poate să conducă așa o mănăstire de 400 de călugări.
Și a încercat să instige și monahii de acolo împotriva starețului însă a văzut că nu găsește niciunul, nici măcar un singur Iudă. Și atunci s-a lămurit ce înseamnă credința adevărată și s-a convertit.
Vezi, cu ce gînd plecase și cu ce admirație s-a întors în țară?
Ei bine, după ce a revenit în România a întîlnit pe un mare cărturar, Tit Simedrea, care pe atunci era mitropolit al Bucovinei. Un mare cărturar, un fariseu, un om numai cu gînduri bune pentru biserică.
Am fost martor și am văzut cu ochii mei cum plîngea Tit Simedrea vorbind cu cineva care dorea să intre în monahism și povestindu-i despre ce a fost în țara noastră, despre mulțimea de sihaștri la care veneau din alte țări monahi și conducători să ia cuvînt de folos, un sfat pentru vremurile grele. Plîngea amintindu-și de un cleric venit aici, la Antim, tocmai din Rusia, Părintele Ioan Kulîghin, unul din cei mai înduhovniciți Părinți ai Rusiei, cel care spovedise toți vlădicii morți în pușcării.
Am văzut cu ochii mei cum plîngea Tit Simedrea povestind ce a fost monahismul la noi în țară și ce a ajuns în vremurile noastre…

Va urma