Am lăsat la urmă cazul lui Vladimir Tismăneanu.

Leonte Tismăneanu se mândrea cu fiul său, care dădea semne timpurii de înzestrare intelectuală, la Liceul „Petru Groza” și la Liceul nr. 24 (azi „Jean Monnet”), ambele rezervate odraslelor protipendadei. Cum am mai menționat, a rugat-o pe Janina să-l pregătească în vederea susținerii examenului de admitere la Facultatea de Filosofie.
Așa a ajuns „Volodea” un oaspete frecvent în locuința noastră din Arhitect Louis Blanc. Citise mult, dar cam de-a valma. Dorea să descifreze meandrele politicii, istoria ei tăinuită, recentele ei jocuri de culise. Avea ceva dintr-un aventurier de idei. Îmbrățișa cu ardoare convingerile familiei și ale părinților tinerilor grupului său din Cartierul Primăverii. Cunoștea mulți dintre mai-marii vremii, direct sau prin fii și fiice, chiar dacă tatăl său fusese, la un moment dat, izgonit de la banchet. Așa i s-a înfiripat ura, din ce în ce mai crâncenă, față de un alt Leonte, fostul apropiat care-i trădase părintele.
Janina n-avea decât să-i ordoneze cunoștințele. A fost o treabă simplă. Purtau discuții libere, de natură mai degrabă prietenească decât didactică; am asistat la câteva. Candidatul a intrat cu brio la Facultatea de Filosofie, Secția de sociologie (1970). A absolvit-o cu lucrarea de licență O abordare critică a filosofiei sociale a lui Herbert Marcuse (1974). A fost angajat cercetător la Laboratorul de Sociologie Urbană, afiliat mai întâi Institutului „Proiect București”, apoi Institutului de Proiectări pentru Construcții Tipizate. Și-a susținut doctoratul cu teza Revoluție și rațiune critică. Teoria politico-socială a Școlii de la Frankfurt (1980).
În tot acest răstimp a continuat să ne viziteze. A venit să ne arate cățelușul său iubit, primit în dar de la tatăl lui, un cocker spaniol. Ne-a împărtășit durerea sfâșietoare la moartea tatălui. Cel mai des ne vorbea însă despre politică. Își urmase în idei părinții și pe mătușa îndrăgită, Cristina Boico, soția generalului Mihail Boico, luptători în ilegalitate, ajunși înalți funcționari în Ministerul Afacerilor Externe, destituiți însă după căderea Anei Pauker, ulterior mătușa predând socialismul științific la un institut de învățământ superior. Pe Volodea îl exaspera regimul ceaușist, ca pe noi toți. Dar îl amenda dintr-o stângă extremă, de pe poziții cumva troțkiste. Am căutam să-i temperăm gesticulațiile stângiste, din motive de precauție: de-ar fi ajuns la urechile șefilor, i-ar fi periclitat locul de muncă.
Ținea la Janina sau, cel puțin, așa crea impresia; eu îi eram indiferent. Ea anume, în temeiul prieteniei ce părea statornicită între ei, i-a și luat în nume de rău prudența cu care i-a tăinuit intenția de a părăsi ilegal țara. Fiindcă, la scurtă vreme după moartea tatălui, și-a acompaniat mama, pe Hermina Tismăneanu, într-o călătorie în Spania (septembrie 1981). După sejururi la Paris (până în mai 1982) și în Caracas (Venezuela) (până în luna septembrie a aceluiași an), a obținut intrarea în SUA și angajări succesive.
Am găsit în biblioteca noastră cele două volume, unul personal, celălalt colectiv, anterioare expatrierii. Ambele ni le oferise, la apariție, cu dedicații.
Noua Stângă și Școala de la Frankfurt e varianta prelucrată a tezei de doctorat, cu ample părți și din lucrarea de licență. A apărut la Editura Politică, în colecția „Dezbateri ideologice”, în iulie 1976.
Între un „Cuvînt înainte” și „Concluzii”, cartea include trei capitole: „Revolta intelectuală din Occident și geneza mișcării noii stângi”, „«Teoria critică» a Școlii de la Frankfurt și semnificația ei istorică”, „Scepticismul utopic al lui Herbert Marcuse”. Mottourile sunt, la capitolul I, din Friedrich Engels, la capitolele II și III, din Herbert Marcuse.
Un fragment din introducere: „Tot mai pregnant resimțita necesitate a dialogului ideologic, la rîndul ei dublată de exigența combativității, impune drept condiție sine qua non a criticii filosofice respectarea imperativului prețuit de Lenin drept «esența, sufletul viu al marxismului: analiza concretă a situației concrete»”. După care autorul se pronunță împotriva clișeelor sectar-dogmatice.
Demonstrația răspunde acestor exigențe. Ea se bazează pe o bibliografie străină amplă pentru acea vreme: Adorno, Horkheimer, Fromm, Marcuse, plus Cohn-Bendit, Hannah Arendt, Noam Chomsky, Antonio Gramsci. Din Marx sunt invocate lucrările timpurii, Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere și Manuscrise economico-filosofice din 1844 – din lucrările comune de Marx și Engels: Sfânta familie, Ideologia germană și Manifestul Partidului Comunist. Lenin e prezent cu „Stângismul” – boala copilăriei comunismului. Mai sunt citați: Santiago Carillo, Cuvîntare la Consfătuirea internațională a partidelor comuniste și muncitorești (1969) și Nicolae Ceaușescu, Raportul la Congresul al XI-lea (1974).
Concesiile cu adevărat mari Vladimir Tismăneanu le-a făcut însă exigențelor de partid ca unul dintre cei zece autori care au elaborat fișele volumului Mic dicționar social-politic pentru tineret, apărut la Editura Politică sub coordonarea științifică a lui Virgil Măgureanu. Data apariției, indicată precis, iunie 1981, se situează cu doar trei luni înaintea plecării autorului în exil.
V. T., după cum îi e sigla după fiecare fișă elaborată, apare în 74 de rînduri (dintre care 3 în colaborare cu M.M. – Mihai Milca). Printre ele se numără termeni de filosofie ori de sociologie, mereu în varianta preconizată de materialismul dialectic și istoric sau de către socialismul științific: „Agnosticism”, „Alienare”, “Bază și suprastructură”, „Calitate”, „Cantitate”, „Cauzalitate”, „Conexiune universală”, „Conștiință”, „Cultură”, „Cunoaștere”, „Determinism”, „Dialectică”, „Epistemologie”, „Existență socială”, „Formațiune socială”, „Gnoseologie”, „Libertate și necesitate”, „Metafizică”, „Națiune”, „Necesitate și întîmplare”, „Sociologie”, „Spontan și conștient”, „Știință”, „Țărănime”, „Umanism”, „Utopie”. Apar și în cadrul lor permanente referiri la și citate din Marx, Lenin, Ceaușescu, Programul PCR, Constituția RSR.
Dar obediența față de marxism-leninism și mai cu seamă față de comandamentele ideologice de moment ale PCR, potrivit indicațiilor lui Ceaușescu, devine totală în articolele ascuțit ideologice semnate de V. T.: „Burghezie”, „Capitalism”, „Clasă socială”, „Colectivism”, „Combativitate revoluționară”, „Comunism”, „Consiliile oamenilor muncii aparținând naționalităților conlocuitoare”, „Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie”, „Cultură socialistă”, „Democrație socialistă”, „Imperialism”, „Internaționalism”, „Lupta dintre nou și vechi”, „Marxism”, „Materialism dialectic”, „Materialism istoric”, „Mișcare de eliberare națională”, „N.A.T.O.”, „Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism”, „Progres social”, „Proletariat”, „Revoluție social-politică”, „Socialism”, „Socialism științific”, „Stîngism”, „Suveranitate”, „Tratatul de la Varșovia”, „Umanism socialist, revoluționar”.
Noua Stîngă și Școala de la Frankfurt nu este (cum va susține autorul) o carte doar „marxizantă”, ci una asumat marxistă, dar acomodată recentelor curente tentând modernizarea în cadrul marxismului.
În schimb, contribuțiile masive la Mic dicționar social-politic pentru tineret Vladimir Tismăneanu le-a conceput – în preajma exilului său – conform și pe placul regimului ceaușist.

 

Ion IANOȘI
(fragment din volumul
“Internaționala mea – Cronica unei vieți”,
editura Polirom, 2012)