Dacă din corespondența expediată de Nicolae Steinhardt prietenului său Aurel Dumitrașcu s-au păstrat pînă în prezent 6 epistole – publicate iniţial în revista Antiteze, Nr. 10-11-12/octombrie, noiembrie, decembrie 2001, pp. 60-63, cu o prezentare de Adrian Alui Gheorghe – răspunsurile poetului de la Borca s-au pierdut în mare parte, doar o scrisoare a lui Aurel Dumitraşcu către N. Steinhardt, datată 17 decembrie 1989 și aflată în fondul documentar al Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, fiind cunoscută și publicată în Dosarul N.Steinhardt din revista Verso, s.n., , Nr.8-9 (15-116)/2016, p. 11-12.
Iată însă că, prin bunăvoința arhivei mănăstirii Rohia, vă pot oferi în cele ce urmează o epistolă inedită semnată de Aurel Dumitrașcu și expediată monahului Nicolae de la Rohia:

Borca, 26 decembrie 1988
– a doua zi de Crăciun –

 

Prea iubite N. Steinhardt,

 

N-aș putea trece în anul celălalt fără să vă scriu, după ce mai multe luni am rămas mut și cel mai des singur-singur. Scrisoarea Dumneavoastră din 13 august m-a găsit în munți, firește, în aceeași prelungită convalescență. Dar toate cuvintele pe care mi le-ați spus, m-au ajutat mult. Întotdeauna cînd sunt în dificultate, nu pot continua dacă nu mă raportez la inteligențele la care țin, dacă nu am sentimentul unei comuniuni cu oamenii de aleasă calitate spirituală. “Sistemul Churchill”, pe care mi-l recomandați în vară, se impunea. După încă o lună de ședere în munți, am putut să revin la Piatra Neamț și, încet, să reintru în zile aparent normale. E un fel de a zice. Pentru că și acum continuu să țin regim (al doilea regim!) și nu mă simt grozav în toate zilele. Am stat aproape în fiecare zi la Fondul G. T. Kirileanu, printre toate acele cărți și publicații vechi, am citit enorm, de la “Istoria țiganilor din România” pînă la cele mai diverse și pasagere publicații de la noi și de pe aiurea. În special m-au interesat două lucruri, pe care am încercat să le aprofundez, citind absolut tot ce am găsit în acest sens: istoria și problemele Basarabiei și antisemitismul. În privința antisemitismului, totul pleacă de la faptul că nu am înțeles niciodată acest “sentiment”, eu neavînd absolut nicio aptitudine “rasistă”. Mă interesa inclusiv sau mai ales spațiul românesc. Sigur, al ajuns și la cărțile lui Poliakov, pe care le-am găsit absolut interesante. Am citit mult, am fișat mult. Și mai am destule lucruri de citit acolo. Într-o zi, venind rîndul “Revistei burgheze” la lecturări, am găsit cu plăcută surprindere și semnătura Dumneavoastră.  Erau numere din 1934 și 1935. Nu știu cît a apărut revista, n-am mai căutat. Dar am citit tot ce ați scris în numerele existente la Fondul Kirileanu: “Admiratorii Domnului Paul Valery”, “Obiceiuri și tradiții engleze”, “Admiratorii și admiratoarele socialismului” (ce picant!), “Un mare critic burghez: D. E. Lovinescu”,  “Admiratorii Fetei Moderne”, etc. Mi-amintesc și “Pitorescul în parlament”. Probabil că, între timp, unele din acele articole le priviți zîmbind nostalgic, însă eu le-am găsit interesante și deseori pline de informații rare. Apoi, repet, a fost surpriza deosebită de a vă găsi acolo, tînăr, foarte tînăr. Ce bucurie!
Deci lecturile zilnice la Fondul Kirileanu au fost ca un balsam în zilele mele rele din acest an. Și muzica, mereu. Pentru că nu mă voi simți niciodată prea bine în cutiile acelea din blocuri. Sufletul meu a crescut în vastitățile naturii, nu în griurile repezi ale șantierelor.
Acum, în preajma Crăciunului, am venit aici, la Borca, pentru că mi-era tot mai frig în apartament și acest fapt mă boicota [de] la scris. Vreau să termin (dar terminăm cîndva?!) <Mesagerul>. E o carte aparte. Sunt aproape  mîndru de ea. E de nepublicat în vremurile astea conduse de nătăfleți. Am citit din ea, în public, într-o seară. Venise foarte multă lume la muzeu, în acest sens. Și cînd am terminat de citit toți oamenii aceia au continuat să rămînă muți și deconcertați. Am citit poezii. Probabil că unii au găsit deosebit de periculos ceea ce citisem. Și totuși, erau texte care respingeau… realitatea. Reprimarea ocazionalului – rămîne o lege a valabilității estetice a unui poem (chiar dacă scrierea Textului este <ocazională>, fiind o spontană – în principiu – eliberare de sine). Am ascultat programele străinilor de Crăciun. La noi, imbecilismul este încoronat în toate direcțiile. E atît de minunată țara aceasta! Și ce soartă poate să aibă… Doamne, eu numai de silă am să mor!
Nu v-am scris mai curînd pentru că nu voiam să vă vorbesc de convalescența mea. Acum mi-e mai bine, s-ar zice, și mă  bucur că v-o pot spune în aceste zile.
Poate că vă găsesc în zile bune, iubite N. Steinhardt! Așa de mult doresc să vă știu bine, să fiți sănătos, să fie liniște în cuvintele pe care mai aveți a le spune! Am cumpărat mai zilele trecute ultima Dumneavoastră carte. Abia aștept s-o citesc în întregime. Toți prietenii mei au cumpărat-o! Am văzut că și la Dacia aveți una în plan, în 1989! Ce bine! Să vă dea Dumnezeu puterea de a fi cît mai mult cu noi. Poate că nu realizați exact ce bucurie sunteți pentru un poet tînăr și <imposibil> de undeva din munți! Un poet care nu admite să fie prieten cu oricine în leprismul actual. Un poet care are mare nevoie de prezența unor oameni ca Dumneavoastră pentru a putea continua! Sigur, pe poet nu-l cheamă doar Aurel Dumitrașcu. Sunt și mulți alții. O mare bucurie o să-mi faceți atunci cînd veți vorbi public despre cărțile mele. Înțelegeți? Sunteți un om care a trăit într-o lume grozavă (interbelică); pe care eu n-am prins-o. Și opinia unui interbelic este, cum să vă spun, cu totul bulversantă, în onoarea ei! Sper că nu spun prostii, sper că înțelegeți corect dragostea și admirația mea.
Sărbători fericite! Sănătate! Bucurie! Sunt tare mulțumit că vă pot face aceste urări acum! Aștept vești!
LA MULȚI ANI!
Cu dragoste, mereu,

 

Aurel Dumitrașcu