Fabian Anton Official Site

Tag: scrisoare

Aurel Dumitrașcu inedit – „Dumnezeu nu există, dar e bun.” Scrisori către Petre Stoica (3)

3

 

„La mulți ani!, iubite domnule Petre Stoica!
Mi-e dor de dumneavoastră.
Să aveți un an bun!
Să fiți sănătos!
Bucurie!
Cu dragoste,

Aurel Dumitrașcu

Crăciun 1988

P.S.
După un accident hemoragic, în vară, foarte grav, continuu o convalescență prelungită.
Poate că am să scap.
De aceea n-am mai ajuns la București.
Dumnezeu nu există, dar e bun.
Am clacat din cauza telejurnalului și a unei femei.
M-am săturat de ticăloși!
Poate că vom scăpa de ei în 1989!

 

4

 

Piatra Neamț, 1 august 1990

Iubite Domnule Petre Stoica,

 

Mă țin, totuși, de cuvînt și vă trimit cîteva texte pentru “Dreptatea”!
Credeam că voi reveni la București, ocazia cu care vi le-aș fi dat personal. Dar nu vin prea repede.
Sîmbătă, sper, plec în Belgia pentru o vreme.
Vă doresc numai bine și… să iasă iar scandal, să nu mai aud de mincinosul de Iliescu și de toți idioții din jurul lui.
Cu dragoste.

Aurel Dumitrașcu

Inedit Emil Brumaru – Adrian Păunescu: „Mereu mă surp ca un mușuroi părăsit de furnici…”

În toamna anului 1982, de cînd datează singura epistolă trimisă de Emil Brumaru către Adrian Păunescu, păstrată pînă astăzi, „hobbitul” Brumaru avea deja la activ 6 volume de poezie tipărite. Bîntuit de neliniștea că „i s-au terminat silabele” timp de 4 ani nu va mai scrie decît scrisori prietenilor apropiați sau colegilor de breaslă.
Acesta este și momentul în care se începe prietenia și corespondența, destul de vastă – după cum avea să-și amintească Emil Brumaru – cu vulcanicul, unicul Adrian Păunescu:
„Cu Adrian Păunescu întîlnirea a fost destul de nostimă.
Debutasem pe la 27 de ani în „Luceafarul“ lui Eugen Barbu, dar ăla, după un timp, nu m-a mai publicat…
Pe atunci Barbu era în mari certuri cu Păunescu și se pamfletizau prin „Urzica“, că altundeva nu li se mai dădea voie! Drept care m-am dus la „Amfiteatru“, care pe atunci apărea bilunar, pe o hîrtie de lux, arăta excelent, și m-am trezit cu Păunescu, într-o încăpere mică avînd o masă şi un singur scaun, cel al poetului.
El mi-a cerut scurt manuscrisele, eu le-am dat, dar m-am aşezat, impertinent, cu fundul pe un colţ al mesei lui (repet, nu aveam nici un scaun).
– Dom’le, a zis, dacă te porţi aşa, nu citesc!
– Bine, i-am răspuns, dar nu am scaun, doar nu o să stau în picioare!
Imediat a apărut un scaun şi… Băieşu, care mi-a spus să trec apoi şi pe la dînsul.
Citeşte el, Păunescu, mormăie ceva, apoi se uită la mine şi zice:
– Dom’le, ştii limba română!!!
– Normal, zic, nici nu veneam dacă nu ştiam limba română.
Citeşte iar, iar mormăie, apoi:
– Dom’le, da’ ce limba română ştii!!!
Şi pune mîna pe telefon şi-l sună pe Geo Dumitrescu să-i zică noutatea, că a dat peste unul care ştie limba română, deci trebuie să-i apară imediat o carte!!!
Numai că Geo Dumitrescu nu era acasă și așa a rămas să mă publice în revistă…
Între timp mi-a povestit că nevasta lui trebuie să nască şi eu l-am asigurat că va fi băiat. A fost, bineînţeles, fată!!!
Apoi, un timp, Păunescu m-a publicat destul de des în „Amfiteatru“ și, țin minte, o dată m-a publicat și în „România literară“…
Pe urmă nu ştiu ce s-a întîmplat că iar nu mai apăream pe nicăieri… Noroc de Dimov, de „onirici“, ei m-au readus pe linia de plutire…”

Fabian ANTON

  „Mereu mă surp ca un mușuroi părăsit de furnici…”
Emil Brumaru către Adrian Păunescu

 

Stimate domnule Adrian Păunescu,

E luni, 1 noiembrie. Ceață. Ca întotdeauna, începutul zilei îmi pâlpâie în suflet într-un fel pe care caut să-l descriu ca să pot scăpa de panică, de teamă, de „crepusculul civil de dimineață”. Nu înțeleg de ce. Mereu îmi zic, îmi propun să fiu liniștit. Mereu mă surp ca un mușuroi părăsit de furnici, în niște galerii subțiri, întortocheate, nesfârșite, aparent haotice, dar ordonate de o frică atotbiruitoare. Degeaba diazepane. Degeaba minunatele după-amieze de toamnă. Intru în baie, vreau să mă rad și, deodată, mă înspăimântă până și plăcile de faianță albă. Nu am scris un vers de mult, de luni și luni. „Și mi-e amar în cel din urmă mod”. Citesc deci, când și când, Bacovia. Mă gândesc cum a rezistat, cum a reușit (e incredibil!) să poată scrie.
Și iar… aceeași oră de dimineață…
Pe toate mocnind același secret;
Un frig violet și fața e creață –
O, cum anul a devenit concret…”
Mă simt tot mai concret! Și ca să nu-mi dezmint lecturile, mi-a apărut și-o eczemă pe față! „Pudrat pe-o eczemă ce fața mi-o sapă…”, trebuie să circul pe stradă rușinat, cu grijă, obosit de cei ce mă întreabă ce am.

*

Am scris întotdeauna împotriva tristeții, am vrut s-o alung cu cuvinte. O vreme am reușit. Am considerat că e mult mai greu să fii fericit, să-ți pocnești cu biciul tristețea, să lupți corp la corp cu ea decât să i te lași leneș, dulce, romantic. Am urât tristețea cum am urât și boala. Boala e cea mai mare insultă adusă unui om. Voi plânge fericit, mi-am spus, voi plânge fericit. Dar, iată, la 44 de ani bocesc de-a binelea. E și adevărat, greu. Sunt un fel de punct de intersecție, în casă, a vârstelor.
Soția, 27 de ani, fiica, 6 ani și jumătate, tatăl, 72 de ani, mama, 70. Eu sunt cumpăna. O cumpănă stricată însă. De aici, de la geamul în fața căruia vă scriu, văd antene pline de ciori, coșuri prin care iese un fum mai dens ca ceața.
Aud tramvaiele, trosniturile minuscule ale caloriferului, mișcările prin somn, ale soției. Camera e mică, pereții căptușiți cu cărți. Uneori îmi vine să le ard pe toate. Voi sfârși prin a le vinde. „Și mi-e amar în cel din urmă mod.”

*

Mi-amintesc cum am plâns, singur, pe linia ferată, într-o primăvară cu zăpadă, la Dolhasca, citind în pagina a treia a Amfiteatrului de atunci, în chenar două poezii pe care mi le-ați publicat: Între anotimpuri și Ea stăpânește.
S-a întâmplat ceva curios. Mi-am dat seama ce enorm de mult timp pierdusem nescriind. Aveam 27 de ani. Când mă îmbolnăvisem, la 19 ani, nu doream decât să trăiesc până la 30. V-am trimis o scrisoare și v-am mulțumit din inimă. Eu țin minte (nu-i un reproș) ce mi-ați spus, cu neîncredere, ușor ironic: „Mi-ai mulțumit din inimă!?” Era adevărat. Chiar adevărat.

*

Parcă mi-a mai trecut spaima. Andreea, fetița mea, s-a trezit. De câteva zile nu se duce la școală, are o amigdalită tâmpită, face 39 grade temperatură după masa, nu poate înghiți etc. Va trebui să ies să duc materialul la Cronica. „Diligența poștală”. Pe urmă vor urma frecușurile zilnice, micile certuri, tranchilizante, poate lectura (trebuie să dau și rubrica de rouă la Convorbiri), seara, somniferele, visele neplăcute. După ce se va ridica și ceața va fi un soare și o lumină sfâșietoare. „Lumina fără margini mă usucă…”

*

Desigur, nu mi-am putut cumpăra „Rezervația de zimbri”. S-a dat pe sub mână. O, mi-amintesc că numisem Dolhasca „rezervația naturală de îngeri”! Adevăru-i că erau și mulți diavoli pe acolo.

„Și mi-e amar în cel din urmă mod”.
Cu stimă și prețuire

EMIL BRUMARU
(1 noiembrie 1982)

Panait Istrati inedit – „Alții au luptat pentru ca inchizițiile de pe vremuri să nu mai poată arde de vii pe cei care nu vor să-și scoată căciula în fața unei procesiuni popești!”

Anul 1924 a însemnat pentru Panait Istrati plecarea la Nisa, unde va reveni la meseria de fotograf ambulant și unde-l va întîlni pe Stelian Popescu, fost ministru și director al ziarului „Universul”, cel mai mare ziar din România acelor timpuri, publicarea, în revista “Europe” a fragmentelor din „Oncle Angel”,  căsătoria cu Anna Munsch și, mai ales, debutul său în volum, “Kira Kyralina” fiind publicată de editura Rieder în colecția “Prosateurs français contemporains” iar apariția ei fiind salutată de toată intelectualitatea Franței, de la Romain Rolland la Leon Daudet.

Din această perioadă redăm mai jos  o scrisoare inedită, aflată în arhiva Fabian Anton, adresată de Panait Istrati amicului său, expertul contabil Radu Marinică.

 

„Masevaux, Alsacia

19.IX.1924

 

Drage amice Marinică,

 

Nu era de loc nevoe să cheltuești 31 de leișori ca să faci să-mi parvie prin „poșta aeriană” cuvintele frumoase și înțelepte pe care ți le-a inspirat scrisul meu. O scrisoare simplă îmi vine mai repede de cît una recomandată.

Îți mulțumesc pentru sacrificiul făcut, ca și pentru tot ce-mi spui și care e drept, bine simțit.

Să lucrăm, deci, fie-care în măsura puterilor sale, la întemeerea unei lumi mai drepte de cît cea de azi, amintindu-ne că și alții au luptat pentru ca inchizițiile de pe vremuri să nu mai poată arde de vii pe cei care nu vor să-și scoată căciula în fața unei procesiuni popești.

Propagă, aprig, crezul nostru.

Voi face la fel.

Al D-tale amic

 

Panait Istrati”