În arhiva Vladimir Anton se păstrează originalul unei scrisori inedite expediată de renumitul neurochirurg Dumitru Bagdasar ca răspuns adresat unui virulent articol semnat de Tudor Arghezi. Deși epistola nu este datată ea este scrisă, cel mai probabil, în 1942, la trei ani distanță de la evenimentele ce aveau să ducă la ruptura unei vechi prietenii.
Ce se întîmplase de fapt? În 1939 o sciatică teribil de dureroasă, ce nu dispărea cu niciun tratament, l-a pus pe Arghezi la pat. Slăbise îngrozitor, nu se mai putea hrăni și toți prietenii săi erau așteptau sfîrșitul marelui scriitor. Vestea despre boala lui Arghezi a străbătut atunci întreaga țară și, în ciuda faptului că l-au examinat toate somitățile medicale – de la N. Gh. Lupu, N. Hortolomei, N. Ionescu-Sisești, Dimitrie Bagdasar, C. I. Parhon, Th. Burghele și pînă la tînărul George Emil Palade – medicii au pus suferința bolnavului pe un factor compresiv pe nervul sciatic, ferindu-se însă de a numi clar cauza.

Doar Dimitrie Bagdasar, creatorul neurochirurgiei românești, a dat verdictul dur „cancer“, ceea ce l-a înrăit teribil pe Arghezi care, deși Bagdasar l-a îngrijit cu o fidelitate și o dragoste unică, nu l-a iertat nici la moarte, nici după moarte.

Domnule Arghezi,

Intenționam de mult să vă scriu aceste rînduri!
Dintr-un sentiment ușor de înțeles m-am abținut și-am lăsat ca timpul să facă ceea ce scrisul meu n-ar fi reușit. Speram că pînă la urmă veți aprecia, dacă nu mai obiectiv, cel puțin mai omenește modul cum am înțeles să mă port în timpul suferinței Dumneavoastră.
Necrologul publicat în „Curentul“ de sîmbătă m-a făcut să retrăiesc clipele de amărăciune de acum trei ani cînd un prieten m-a informat că dl. Arghezi e nemulțumit de mine.
M-a îndurerat cu deosebire o frază în care năvălește indignarea dumneavoastră de acum trei ani, de data aceasta într-o formă publică.
Nu aș lua, Domnule Arghezi, apărarea științei, fiindcă știința se apără singură prin binele imens pe care-l revarsă asupra lumii sănătoase ori sufrinde în fiece clipă. Mai mult decît arta, care se adresează unei sfere restrînse, știința risipește în generozitate binefacerile ei în massele largi și neevoluate ale colectivităților și nu le-ar refuza nici vecinului dumneavoastră, certat cu sintaxa și incapabil de a înțelege o poezie de Tudor Arghezi. Știința, prin însăși natura ei, e mai umană și mai binefăcătoare și de aceea cred că nici n-o să vă răspundă la acuzațiile atît de categorice și nedrepte pe care i le aduceți.
Vă răspundem noi, făpturi omenești imperfecte și supuse greșelii.
Am exercitat și eu, Domnule Arghezi, o parte din „suveranitatea științei lîngă patul bolnavilor care m-au chemat în ajutor“ și le-am adus, alături de modestele lumini ale unei învățături cîștigate cu multă trudă și o înțelegere omenească care mi-a permis să rămîn mai departe printre suferinzi chiar cînd aceștia mi-au răspuns cu ingratitudine. Am stat zile și nopți lîngă ei și n-am pregetat să-mi tulbur liniștea iar uneori și sănătatea pentru a smulge cîteva vieți omenești din labele gorilei sadice și lăboase din cimitire, cum o numești Dumneata.
N-am reușit întotdeauna pentru că, spre deosebire de artiști, noi nu putem niciodată să ne alegem subiectele; temele noastre ne sunt totdeauna impuse, adeseori sunt pline de mister, iar uneori de-a dreptul insolubile.
Cînd mi s-a părut că puterea mea de discernămînt nu e suficientă am apelat și la experiența altora, uneori cu succes, alteori fără niciun rezultat.
Cu același gînd am intrat și în casa Dumneavoastră și am venit zi de zi, luni de-a rîndul, încercînd să vă ușurez suferința. În vara aceea n-am avut odihnă. V-am stat la dispoziție în orice moment cu personalul din serviciu, cu telefonul în timpul nopții, cu consulturi gratuite pe care le propuneam eu cu speranța că vom găsi în cele din urmă un leac pentru suferința Dumneavoastră.
Nu m-am îndepărtat de Dumneavoastră nici chiar cînd alți colegi își răreau vizitele, cum se obișnuiește în cazuri grave. Nu v-am părăsit decît tîrziu de tot, cînd v-ați ameliorat și cînd v-ați întors fața dinspre mine. Era o zi frumoasă de toamnă și venisem cu inima onestă să te văd. Privirea Dumitale însă m-a înghețat. Revăd scena aceea de o cruzime fără margini.
Am făcut, firește, Domnule Arghezi, diferite ipoteze cu privire la natura bolii Dumneavoastră, căci acestea erau necesare pentru a institui un tratament științific. Cei care au respect pentru meseria lor nu pot face unul și același tratament pentru toate boalele scoțînd o  seringă din buzunar și injectînd în carnea tuturor bolnavilor aceeași soluție miraculoasă.
presupunerile noastre însă nu au fost împărtășite familiei pentru că o ipoteză nu e o certitudine și, nefiind o certitudine, speranța noastră continua să trăiască.
Aveam un mijloc de a face să înceteze suferința și acest mijloc consta în secțiunea nervului; din respect pentru viața Dumneavoastră m-am abținut să fac această operație riscantă: erați prea slăbit pentru ca s-o puteți suporta!
Doamna Arghezi, cu care am avut deseori discuții relativ la această operație, știe care erau temerile mele și cu cîtă grijă căutam să evit orice risc.
Am instituit un tratament cu raze X care, în marea majoritate a cazurilor similare, ne-a dat rezultate bune. Cînd am văzut că nu vă ajută am făcut cele două injecții cu alcool în șira spinării. Mi-aduc aminte că după prima injecție mi-ați spus că durerea s-a atenuat. La insistența mea ați adăugat că a scăzut cu un procent numeric apreciabil și mi-ați cerut să vă fac o nouă injecție. Am făcut-o cu emoție căci și acestea erau riscante.
A urmat o nouă ameliorare care v-a permis să dormiți și să vă alimentați puțin. Ulterior ameliorarea a continuat și, după cît sunt informat, Dumneavoastră o atribuiți exclusiv injecțiilor care vi s-au făcut de altcineva.
N-aș crede că tratamentul cu raze X, injecțiile cu alcool și tendința spontană a boalei spre un sfîrșit fericit au fost cu totul străine de vindecarea Dumneavoastră.
Succesiunea de fapte nu înseamnă totdeauna și raporturi cauzale iar personal nu cred în minuni și droguri miraculoase.
În cursul unei practici de douăzeci de ani, grea și întinsă, nu am văzut cu ochii mei nicio minune verificată. Am întîlnit însă destui oameni asumîndu-și merite care se datorau de fapt unor coincidențe fericite, ușor de exploatat în fața unui public puțin inițiat.
Dar aceasta e o altă latură a problemei, a cărei discuție nu o vizează scrisoarea mea de azi după cum nici nu intenționează să in fluențeze ideile Dumneavoastră despre valoarea științei în genere și despre cei ce o reprezintă în special.
Voiam să vă spun numai atît: s-ar putea să greșiți și Dumneavoastră cînd interpretați un fapt cum greșim și noi uneori, cînd chiar suntem foarte circumspecți. Nimeni nu este fără greșeală.
Un lucru rămîne însă în afară de orice discuții: deși sunt un om cu o singură meserie, cum vă place Dumneavoastră să cereți tuturor muritorilor, n-am intrat în casa Dumneavoastră mînat de meserie ci de un gînd de care am crezut că veți ține seamă. M-am înșelat amar!
Nu iertați pe un om care vi se pare că a greșit, deși știți bine că a avut cele mai bune intenții; și, ceea ce-i mai trist, neînchipuit de trist este că nu-l iertați nici cînd această greșeală nu v-a adus vreun prejudiciu!
La ce bun atunci toată risipa de cerneală cînd ea lovește fără îndurare în oameni nevinovați numai pentru a satisface o impulsie sadică?
Scuză-mă, domnule Arghezi, dar n-am vrut să merg atît de departe.
Nu implor clemența Dumitale.
Continuă să lovești! Nu scăpa nicio ocazie potrivită, fie în cercul prietenilor, fie cînd te manifești public.
Am o singură consolare: că nu ești un arhanghel cu spadă sau un voievod autocrat.
Mărturisesc că, de cînd am început să devin mai prozaic, mă tem mai mult de vîrfurile ascuțite și de capriciile unui stăpîn decît dehîrtia înegrită cu cerneală. (Istoria spune că demnitarii tirani obișnuiau să taie capul medicului cînd li se părea că acesta a făcut o greșeală).
Ești poate curios, Domnule Arghezi, să știi de cînd am devenit mai prozaic? Îți spun: numai de duminica trecută.
Mă plîngeam unui vecin al meu – că am și eu vecini mai hîtri ca ai Dumitale – de cele ce ai scris „la jurnal“.
Tocmai cînd credeam că l-am mișcat mai mult el își încruntă fruntea plictisit și probabil sub influența unei lecturi din proza Dumitale, mă întrerupe brusc: „Ia mai dă-l în pizda măsii și nu te mai ocupa de lăturile cu care se hrănesc porcii!“
Așa am ajuns prozaic și indiferent.

Dr. D. Bagdasar