Pseudologia Fantastica

Fabian Anton Official Site

ANELICE (3)

Vezi, Anelice, nu cred că e cuminte
să-ți scriu aceste rînduri, între noi
Am preferat să nu păstrez cuvinte
Să creștem doar atingeri, îngeri, ploi,
Și uneori, în clipe ca acestea
O undă infinită de cafard
Ce-o să ne depene șoptit povestea
În noaptea crudă cînd în tîmple-mi ard
Tot ce-am păstrat un veac ori poate două
Mințindu-mă că ne vom întîlni
Dar vezi tu, Anelice, îmi crește rouă
Și crini îmi mor în suflet pînă vii
Burgul tot sapă-n mine noi morminte
În birt heruvii trag minuni la sorți
Și nu mai avem trupuri, doar veșminte
zăresc vecinii orbi de pe la porți

Suntem departe, Anelice, departe
Iar așteptarea asta-nseamnă moarte…

ANELICE (2)

Vezi Anelice cînd îți scriam aseară
Cu tine-n gînd, cu mine-n gîndul tău
N-aveam habar ce tare o să doară
Nici tu n-aveai habar cît mi-e de rău
Flanînd prin lumea asta fără tine
Pășind fără de mine-n lumea ta
Mi-e silă Anelice și mi-e rușine
Vezi tu, pe timpuri eu știam zbura
Dar zborul mi l-am irosit aiurea
Tot pendulînd spre umbre și spre orbi
Tot sufletul mi-a sfîșiat pădurea
Tot trupul mi-a fost hrană pentru corbi
Și m-am lăsat un secol devorată
Toți au săpat în mine cît au vrut
Iar astăzi din tot ce eram odată
Din ce am fost de m-ai fi cunoscut
Ai mai rămas doar tu, o amintire
Un soi de amăgire dacă vrei
Și totuși te păstrez cu îndîrjire
Și tot încerc să te feresc de ei
Cu tine tot colind burgul de ceară
Mă porți de mînă peste orice hău

Vezi Anelice cînd îți scriam aseară
Mi-erai în gînd, eram în gîndul tău…

ANELICE (1)

Mă iartă Anelice că nu-ți pot spune
c-a mai rămas ceva din tot ce-a fost
că nu există nicio rugăciune
șoptită să se lase pe de rost
în nopțile acelea lungi de vară
în care te purtam adeseori
în gîndul meu și-n trupul meu de ceară
pe care tot prindeai mereu culori
mă iartă și că ești așa departe
și drumul către tine nu-l zăresc
de-atîta teamă și de-atîta moarte
așa mi se întîmplă cînd iubesc
mă iartă, de mai poți, de-acestea toate
și cîte am uitat, cîte or mai fi
în trupul meu și-n gîndul meu brodate
flanînd pe ulițele astea gri
dar nu mă părăsi mai stai o vreme
și ține-mă de mînă dacă poți
cît mai rezist și încă mai e vreme
să trecem împreună aceste nopți
deși-ntre noi acum totul apune
și pare că nimic nu are rost…

Mă iartă Anelice că nu-ți pot spune
c-a mai rămas ceva din tot ce-a fost…

NIERIKA (9)

Dincolo de oglindă e tăcerea și chipul meu și simți un soi de cînt
Din care îmi extrag mereu puterea de a flana prin burg cu tîmple-n vînt
În zilele acelea lungi de vară în care mă întreb adeseori
Cît va mai ține trupul meu de ceară și cum se simte dragostea cînd mori
Dincolo de oglindă este ceața în care m-am ascuns de zeci de ani
Și catedrala de nisip și fața copilei mov ce îmi cerșea ieri bani
Dincolo de oglindă e doar ploaie și sunt pisici cu nume de bezea
Și versul tău șoptit, brodat pe-o foaie, atunci cînd te gîndești numai la ea
iar între noi rămîne numai cerul și banca din Copou și un tramvai
În care ne plimbam pe Cuza Vodă mințindu-ne că duce către rai
Atunci cînd nu știam că raiul este doar un cuvînt încă neînvățat
Și lăsam îngerii să ne deteste și te-nvățam căderea în păcat
Prinzînd într-un clasor acestea toate pentru a putea fi azi ceea ce sunt

Dincolo de oglindă e tăcerea și chipul meu și simți un soi de cînt…

 

 

 

NIERIKA (8)

Lui Constantin Preda
Mereu ne-aducem moartea mai aproape
Astăzi un pas, mîine încă un pas
Sufletul nostru de tăceri și ape
Flanează peste tot ce-a mai rămas
Din burgul ăsta-n care altădată
Pe cînd eram mai tineri și mai orbi
Sculptam poeme-n pietre de agată
Acum suntem doar cină pentru corbi
Și în tristețea crîșmelor amare
Sorbim Chartreuse și șoptim rugăciuni
În timp ce mestecăm rouă cu sare
Și ne-amăgim să credem în minuni
Și uite-așa iar vom lăsa să sape
În noi toți sfinții din iconostas
Mereu ne-aducem moartea mai aproape
Astăzi un pas, mîine încă un pas…

NIERIKA (7)

Iarna își varsă solzii precum o amintire
Dinspre Copou se scurge o uliță subțire
Și-n fumul ce il naște parcă te văd trecînd
Ești tu, cel de durere, ori este doar un gînd
Ivit așa, deodată, din neaua stacojie
Cîndva știam răspunde, pe atuncea eram vie
Și desfrunzeam tot burgul cu părul meu de foc
Pe coapse purtam urme de moarte și noroc
Și-n unghiile mele se oglindeau golanii
Ce îmi vînau surîsul și aruncau cu banii
De abanos prin cale cumva de le treceam
Pe atunci erai aproape, pe atunci a ta eram
Și nu-mi păsa de mîine nu va aduce ieri
Ne făuream din ceaiuri copii și primăveri
Prin care, mai ții minte, desculță alergam
Și ne mințeam feeric și-n tîmple îți șopteam
Că nu există îngeri vreodat să ne separe
Ne străluceau în suflet tăceri și felinare
Îmi ascundeam sub lanuri de flori plînsul nătîng
Și te purtam prin noapte în ochiul meu cel stîng.

Azi însă iarna-și varsă solzii de amintire…

Nierika (6)

Zile cocoșate, zile de tăcere,
Dizolvate-n ceață și în ceai cu miere
Zile insipide, mușc din ele-ncet
Altfel se sfărâmă-n cioburi pe parchet
Și răsar din ele stranii amintiri
Coapsele-mi brodate îmblânzind priviri
Sânii mei de aur tot dresând destine
Și, mai ales gândul, gândul către tine,
Mov și iluzoriu ca un tainic drum,
Mărginit de îngeri, învelit în fum,
Zile seci în care nu am cui te cere
Zile cocoșate, zile de tăcere…

Nierika (5)

Tu îi spui moarte eu îi spun iarnă
Acestei site ce o să cearnă
Tot ce-o să fie, tot ce mai este
Din neînceputa noastră poveste
Din necuprinsa noastră iubire
Tu-i spui tăcere eu amintire
Și apoi alte stranii hotare
Îmi vor cuprinde sînii de sare
Și anotimpuri mii or să cadă
Precum această fierbinte zăpadă
Pîn’ or să astupe tot ce-am păstrat
Pentru amprente pentru păcat
Pentru tot cerul ce ne desparte
Tu îi spui iarnă, eu îi spun moarte…

 

 

Nierika (4)

S-a spulberat zăpada, a mai rămas un soi
De alb fără de nume ce crește între noi
Un alb atît de aprig că incendiază tot
Săruturile noastre ivite dintr-un joc
Atingerile tale sculptate-n derma mea
Privirea mea albastră, prea seacă și prea grea
Pentru purtat în clipe când nu ai cum să fugi
Și gîndul meu spre tine pe care îl alungi
De fiecare dată cînd pot să îți zimbesc
Sub pături de mătase unde mă lași să-mi cresc
Copiii ce în tîmple de- un veac tot îi pictez
Un alb care mă face într-una să brodez
un soi bizar de moarte ce șerpuiește-n noi
Și ca un șal ne crește încet pe umeri goi
Ca lin să se reverse apoi timid spre sîni
Vezi fab, albul acesta îl simt de săptămâni
Cum tot sapă în mine tranșee pîn’ la cer
Ca să mai pot ascunde sufletul tău stingher
De toți ce ne apasă, de toți ce ne iubesc
Fără albul acesta n-am cum să-mi dovedesc
Iubirile, tăcerea, ratările convoi
S-a spulberat zăpada dar ce omăt e-n noi…

« Older posts