Pseudologia Fantastica

Fabian Anton Official Site

Augustin Frățilă despre Aurel Dumitrașcu: „Blondul delicat, hrănit cu vastele singurătăți dintr-un nord al Moldovei, îmi bîntuie încă viu, prin memorie!“

-„Vezi?
Din casă
iese
singur
un bărbat fericit.“
Astfel se termina prima carte a lui Aurel Dumitrașcu, poetul de la Borca, cu aceste versuri stranii și reci, iminent premonitorii…
Blondul delicat, hrănit cu vastele singurătăți dintr-un nord al Moldovei, cu buzunarele pline cu fișe de lecturi din Cioran îmi bîntuie încă viu, prin memorie; trecerea sa, ca un bisturiu devastator despărțind tiranic mintea de inimă. De aceea, „tocmai de aceea“ vin să vă spun (cum ar zice franțuzul „motamot“) că uneori, rareori, apar ființe ce trăiesc postum. Cărora cuvintele le sunt letale. Și care știu asta…
… și care surîd totuși:
„(…) surideam. Pe
cînd prin tabla înmulțirii gaițele zburau cum voiau pe cînd
o picătură de sînge se-ndopa cu zăpadă.” (Donauwellen).
Pentru că acel „care scrie nu știe nimic lumina se stinge“ (Peste lacul înghețat).
… venise la „Casa Scriitorilor“ să ne caute, să ne ofere prima lui carte. Stătea la o masă și refăcea, cu lacrimi în ochi versurile pe care la „indicația“ lui Florin Mugur – lectorul „precaut“ al „Bibliotecii din nord“ – le ucisese, cum spunea, cu propriau mînă; multe versuri…
Aurel Dumitrașcu, după mine, urcă deplin ca poet, către Panteonul implozivilor liricii românești, alături de Labiș, Mazilescu, Daniel Turcea, urmărit, e adevărat, de pedanta hermeneutică critică a „lipsei de operă“ speranța vană a celor vii de a ajunge din urmă pe cel dispărut.
Spune el;
„Anul în care mori e anul cel bun (…) în oraș zarva din dricuri (…) O fetiță oarbă
cînta la trompetă pe zid“.
… Ierihonul lui, da, a căzut…
… sau al nostru?

 

Augustin FRĂȚILĂ
aprilie 1993

INEDIT: Aurel Dumitrașcu către Geo Dumitrescu: „Nu vreau să țin discursuri viermilor!“

Borca, 1 aprilie 1980

 

Bună seara, Geo Dumitrescu!

 

Între două lișițe care-mi primenesc sângele, între două ploi care redefinesc faptul că în fiecare om există un imperiu de cuvinte ostile, între două cărți îngâmfate, vă mai scriu. E o seară-n care-s și nemulțumit. S-ar putea să vă par chiar impertinent în ton. Dar nu doresc decât un lucru: să încerc să fiu drept. V-am mai scris, rugându-vă să nu mă mai publicați la „colțul“ Dumneavoastră[1]. Spuneam atunci că vă voi mai trimite poeme, nu pentru a și publica ceva din ele. O fac acum. Și nu pentru a lua în serios și tot ce veți spune despre calitatea lor. Nu vreau nici să teoretizez, nici să vă par lipsit de respect, dar sunt sigur că undeva în Dumneavoastră nu acceptați decât așa-zisa Dumneavoastră „frondă“, sunt sigur că „valul ‘80“ vă lasă cam rece, există ceva (simt și din răspunsurile pe care le dați unora care vă scriu; cineva mă sfătuia să nu citesc niciodată „poșta redacției“!), nu rea-intenție, ceva care (instinctual?!) vă face să negați orice valoare a unor texte „à rebours“ ale ultimilor tineri, cred că sunteți puțin nedrept (deși nu vă exprimați în mod public aceste presimțibile opinii) cu sensibilitatea aparent împrăștiată a celor care nu mai pot scrie ca înainte.

Ați fost mereu un om foarte interesant pentru mine, chiar muțenia Dumneavoastră poetică pune pe gânduri, dar încep să fiu puțin nemulțumit (și, desigur, aceasta n-are nici o importanță!) de inerția anumitor „sfaturi“ pe care le dați anumitor poeți care vă scriu numai pentru că vă știu de partea NOULUI în poezie, dezamăgiți apoi de inaderența la orice e nou. Nu vreau să spun că sunt de partea incongruenților, a celor care, însușindu-și o tehnică mai mult sau mai puțin suprarealistă, „nasc“ tot felul de monstruozități pe care le numesc poezie, nu-s de partea celor care cred că poezia e o șură în care poți îngrămădi de toate, cât mai multe, în favoarea derutei, a perplexității, dar vreau să spun că este nemulțumitoare o anumită „undă“ didacticistă, care cuprinde multe din răspunsurile pe care le dați celor care vă scriu. Și oare-s toți atât de netalentați pe cât par?! Oare-s așa mulți „neșcoliți“ și lipsiți de gust?! În acest caz, cred eu, rubrica aceea n-ar avea rost.

Vă spun sincer, tonul ușor revendicativ al acestei scrisori e datorat și răspunsului pe care-l dați lui Adrian Alui Gheorghe[2]. Nu știu ce poeme v-a trimis, cât de rudimentare erau, dar mi se pare absolut nedrept să-i spuneți atâtea lucruri nedrepte, să-i dați atâtea sfaturi. Pentru că nu-l cunoașteți! Dumneavoastră spuneți că scrie prost! De acord, dacă vreți! Veți spune că-s „de vină“ poemele trimise; calitatea lor vă poate spune cu cine aveți de a face. Dar acest băiat (POET) n-a terminat școala pentru că lipsa părinților l-a obligat să se angajeze, știți, el n-ar fi putut vagabonda ca Dimitrie Stelaru pe străzile unui oraș plin de „revoluționari“ de ocazie. S-a angajat, își termină studiile, va fi și student. Are gust rudimentar, spuneți! Doamne al altora, dar ce bine ar fi să citească toți ce citește el! Nu-s deloc de acord cu părerea Dumneavoastră despre „cultura“ lui, despre „gustul artistic“ al lui! Sunt sigur că greșiți!

În fond, fiecare are cultura lui, atât cât e, gustul lui, atât cât e, abundența „sfaturilor“ Dumneavoastră mi se pare nedreaptă! Numai un dobitoc nu ar ști că un poet există doar având o solidă cultură! Noi știm toate aceste lucruri, le știu, cred, și unii din agramații care vă scriu. Nu cred că poeții au nevoie de vreo dădacă. Dacă cei tineri scriu la o redacție, unui poet, n-o fac (cei adevărați) pentru a li se da sfaturi, pentru a fi neapărat publicați, poate că o fac numai pentru că ei mai cred în curajul poeților care au… post.

Nu vreau să vă par meschin, stima pe care v-o port rămâne, indiferent ce-mi veți răspunde (desigur, marca Dumneavoastră, cât mai caustic și „desființător“), dar în cinci ani de când citesc absolut  număr de număr rubrica Dumneavoastră, constat că, într-adevăr, absolut niciun POET n-a plecat din colțul acela. Nu întâmplător atât de mulți vorbesc ironic despre calitatea textelor celor pe care-i încurajați, deși nu cred că au dreptate. Realitatea e că în acel colț se publică numai o anumită „marcă“ de poezie („marca Geo Dumitrescu“?!), iar dumneavoastră, așa cum v-am mai spus (și sper că nu mi-ați luat-o în nume de rău!), nu „pariați“ cu adevărat pe niciunul din cei pe care i-ați „vorbit de bine“ de atâtea ori. N-aș vrea ca toate aceste cuvinte să vă pară altceva decât ceea ce sunt: o părere despre oameni și poezie.

Veți spune că e o răbufnire a unor neputințe, un „spirit de gașcă“ mediocră, etc., etc.

Asta nu are nicio importanță. Poate că numai POEZIA e importantă. Citesc și aflu că poezia lui Stelaru (și cât de mult suntem alături de el! – noi, cei fără „geniu“!) vă plăcea mult, etc. Oare calitatea textelor unora din „valul ‘80“ nu se ridică peste cele ale lui Stelaru – pe care Dumneavoastră le apreciați?! S-ar putea să existe o evoluție a gusturilor, dar valoarea nu poate fi o modă. Am tupeul să cred că nu scriu prea rău, deși merue n-o să fiu mulțumit de aproape nimic. Oricum, eu cred că n-am s-o duc tare mult, se pre că-ntr-adevăr am „paișpe cancere“, dar mi s-a părut nedrept, în seara aceasta, ce spuneți despre un om deosebit; aș vrea ca această scrisoare să nu-I facă vreun rău, aș vrea să nu știe niciodată că v-am scris aceste rânduri. Vorbesc de Adrian Alui Gheorghe. Și, cred, de toți cei care nu-s „mediocri“, „fără gust“, „fără școală“, ci POEȚI, mai buni, mai răi, dracu’ știe!

Virgil Mazilescu, Ion Mircea, sunt sigur, vă par pseudo-poeți! Noi credem că, de fapt, sunt doi mari poeți. Oare „dezordinea“ din unele poeme ale unor tineri este neapărat mediocritate fiindcă-s tineri?! Dar nu mai putem scrie ca Dumneavoastră, ca Păunescu, ca Augustin Doinaș, ca M. R. Paraschivescu, ca Ioan Alexandru, etc. Nu contestăm valoarea acestor poeți, dar simțim altfel anumite lucruri, nu le putem spune „în metru antic“, povestind sau „făcând“ textele. Scriem! Atât doar! Nici măcar nu ne intresează ce se alege de noi! Dar credem că nu scriem maculatură, că scriem în spiritul sfârşitului de veac tulbure, nebun! Nu mă fac purtătorul de cuvânt al ultimilor poeți veniți, sunt alții mai talentați și autorizați, nu vreau să dau explicații, dar nu-mi place un anume didacticism care nu vrem să se instaleze în cei pe care-I iubim și stimăm! Ar trebui să fiți tot pe baricadă, desigur nu ca Păunescu, dar mai aproape de cei care vă seamănă; și care nu-s chiar deloc mediocri, cum ni se par uneori (poate de neplăceri și singurătate!)

Nu vreau să cred că n-aveți nicio stimă pentru, de exemplu, poezia „echinoxiştilor“! Nu-s un locuitor care a aderat la o mișcare, așa, într-o zi, neavând ce face, dar trăiesc în acest timp, nu vreau să țin (vorba lui Céline) „discursuri viermilor“.

Vă trimit câteva poeme! Orice răspuns, pe orice „temă“, vă rog (dacă nu cer prea mult, după cuvintele acestei epistole!), sub pseudonimul (nu suport acest cuvânt!) DAUREL.[3]

Vă doresc o primăvară curată! Și liniște!

Dincolo de unele neînțelegeri de ocazie,

cu aceeași stimă,

 

Aurel Dumitrașcu

 

P.S. Mulțumesc! Voi pleca în Ardeal!

 

Aurel

 

Din volumul în curs de apariție
Aurel Dumitrașcu – „Opere. Corespondență“, vol. 2

 

 

[1] Este vorba de rubrica „Atelier literar – poșta redacției“, semnată de Geo Dumitrescu în revista „Luceafărul“.

[2] În numărul 13 (935) din 29 martie 1980 al revistei „Luceafărul“, Geo Dumitrescu scria despre textele expediate de Adrian Alui Gheorghe: „Încercarea cu «respirația mai largă și diversificarea» dă, deocamdată, rezultate lamentabile (efect, fără doar și poate, al unei pregătiri școlare insuficiente, al unui orizont de cultură precar, al unui gust artistic neformat, rudimentar, etc.). Desenul a devenit stufos, dezordonat, confuz, s-au înmulțit «vorbele-n vînt», în dodii, «făcătura» de eprubetă, trucajele și mimările fără acoperire, găunoase, în doi peri (gen «cenușa ațipită a brizei de primăvară» – ?! – sau «vișinii care sparg ferestrele de emoție», etc., etc.). Nu putem cita, din păcate, nici o pagină mai ca lumea și nu mai are rost să vă dăm sfaturi – știți foarte bine ce-avețl de făcut (…dar anii trec, cum zice poetul…). Pe viitor, texte dactilografiate.“

[3] În numărul 16 (938) din 19 aprilie 1980 al revistei „Luceafărul“ Geo Dumitrescu îi va răsunde lui DAUREL: „Scrisoare plină de probleme (firește nu se pot dez­bate aici în acest spațiu restrîns). Reținem starea de fer­voare intelectuală și frumoase­le planuri (din care sperăm să nu lipsească și de loc inexpugnabilul „mare hop!“). Felicitări pentru succese și promisiuni. E, într-adevăr, o veche și mare tristețe să nu-i putem ajuta mai mult (în sensul în care ne su­gerați) pe tinerii cu adevărat talentați care frecventează acest „atelier” (am încercat, fără prea mari rezultate și, firește, nu vom renunța). Desigur, frecventează „atelierul” numai cine (și atâta vreme cât) simte nevoia, simte că-i este sau îi poate fi de fo­los. Rostul acestei rubrici și ambiția ei n-au fost niciodată de a-și păstra cu orice preț co­respondenții și, cu atât mai pu­țin, de a-i „dăscăli” până ce ies la pensie!… Mâhnirea despărțirii (de unii) e compensată cu sur­plus de bucuria de a-i vedea zburând de-a binelea pe cont propriu… Vom mai discuta, eventual, despre celelalte (pro­iectul reuniunii din vară ?…) când veți avea drum prin București.

Inedit: Mariana Marin către Aurel Dumitrașcu: „O singurătate cu cuțitul în dinți începe să-mi dea tîrcoale!“

5 sept. ‘80

 

Dragă Aurel,

 

După cum îți poți da seama (îmi tremură mîna!) îți scriu din… mers. Cu un pas vesel mă îndrept spre Slobozia, orașul de baștină al poetului Mircea Dinescu și a nu mai puțin (ne)cunoscutului critic Mihai Ungheanu.

Desigur, tot aici se află și Inspectoratul Școlar al Județului Ialomița, al cărui umil slujbaș am devenit prin repartiție guvernamentală!

Tînăra profesoară de lb. română se prezintă (cu oarecare întîrziere, e drept) la datorie. Ea este foarte convinsă că țara are nevoie de ea la Borcea, pe malul stîng al Dunării noastre cea de toate zilele. Cu un entuziasm specific vîrstei, tînăra profesoară de lb. română își părăsește casă, masă, bărbat, mamă, prieteni, motan, oale, ulcele, asfalt, cafea, tramvai, lift, benzinării, „Bulandra“, filarmonică, duș, calorifer, N. Manolescu, lumină electrică, morți, amanți, lup alsacian, etc., etc . … pentru că ea este foarte convinsă că ultimele generații de copii nu sînt niște generații de cretini! Ea vrea să întoarcă Borcea pe dos. Ce atîta tradiționalism! Să vezi tu structuralism și alfabetizare (inclusiv primarul și alte „cadre“ locale)! Să vezi tu popularizarea noii generații de poeți, să vezi tu Nichita și Eminescu; doamne, cîte planuri din „cuțite și pahară“.

 

După cum vezi, asta e!

S-au[1] nici măcar asta.

Să nu mă înțelegi greșit. Nu mă plîng.

Îmi este doar teamă. O singurătate cu cuțitul în dinți începe să-mi dea tîrcoale. Mai cunoaștem noi această stare și pe alte căi, nu-i vorbă, dar asta se vrea cu totul specială. Și cînd te gîndești că abia aștept să-i văd pe copiii ăia. Le-am cumpărat și bomboane de la Capșa – nu mint.

În jur, cîmpie, cîmpie și pe urmă o altă cîmpie…

 

Ah, cum stă recolta neculeasă!

Vom avea necazuri anul ăsta. Hmm, neglijența!

 

Da.

Îmi place foarte tare ce face Liviu Ioan Stoiciu – i-am citit mai de mult o pagină în „Amfiteatru“. În măsura în care ar accepta i-aș propune să ne scriem.

Mă rog, după cele scrise mai sus nu cred să-i inspir încredere. Dar, cine știe! Poate că totuși încearcă.

Am început să mă interesez de o „colecție“ Convingeri. Nu am decît cîteva numere, dar după ce va începe Cenaclul voi putea să-ți trimit (sper) toți anii. Deci pe la sf. lui septembrie veți putea vedea și „minunea“ de la Convingeri.

Într-adevăr, o minune.

Despre ceilalți, ce să-ți spun.

Mircea[2] este la București, trebuie să-i iasă cartea prin octombrie (noiembrie)[3], odată cu Magdalena Ghica. Și lui Traian[4] trebuie să-i iasă a doua carte („1, 2, 3… sau“[5]).

Florin Iaru este la Galați, mai are 1 an de stagiu; după cîte am auzit și el apare în ’81.

Elena Ștefoi, Matei Vișniec, Dan Ștefan Mera sînt tot în București. Romulus Bucur la Arad. Alex. Mușină pe lîngă Brașov. Ion Stratan repetă anul, Magdalena Ghica pleacă cu o bursă în Grecia. Și cam atît. Am înțeles că te interesează și adresele lor. Îți promit să-ți fac rost de ele, în curînd.

 

Nu prea sînt într-o stare potrivită discuțiilor, dar nu te teme. Îmi va reveni gustul ăsta, care rămîne în firea munteanului, orice i s-ar întîmpla.

Te salut,

 

Madi

 

P.S. Aștept vești și, cine știe, poate veniți într-o Luni.

Întotdeauna, Luni.

 

M.

 

P.S. Salutări și din partea lui Radu. Pe el îl vei putea găsi aproximativ într-o lună în București. Dacă veniți, nu vă faceți prbleme de casă. Tocmai vrem să ne cumpărăm și un al treilea pat, așa că…

Salut.

 

Din volumul în curs de apariție
Aurel Dumitrașcu – „Opere. Corespondență“, vol. 2

 

[1] În original. Subliniat de Aurel Dumitrașcu.

[2] Mircea Cărtărescu.

[3] Volumul „Faruri, vitrine, fotografii…“, apărut la editura Cartea Romînească.

[4] Traian T. Coșovei.

[5] Volum apărut la editura Albatros, în 1980.

EXCLUSIV: MURIVALE despre AUREL DUMITRAȘCU: „Dacă mi-ar fi spus atunci: Eu merg pe apele poeziei! l-aș fi crezut“

– Muri, cînd anume încep amintirile tale despre Aurel Dumitrașcu? Cînd anume v-ați cunoscut și mai ales cum?
– Măi, sincer să fiu, anul nu îl mai știu. Se pare că era prin ‘83. Cam așa. Dar exact-exact nu mai rețin. Dar știu că s-a întîmplat după ce am fost odată la Botoșani. Atunci, prin Lucian Valea, l-am cunoscut pe Gellu Dorian. Ei bine, pe vremea aceea, în Bistrița, erau două mari comemorări anuale: „Zilele George Coșbuc“ și „Zilele Liviu Rebreanu“ (la „Zilele Rebreanu“ era un simpozion de proză, dincolo era un simpozion de poezie). Și țin minte că era undeva înspre vară, țin minte că era cald, și mai țin minte că Aurel atunci era îmbrăcat așa, ca de vară.
Eu m-am întîlnit cu el o singură dată. Așa cred. Sau, mă rog, o singură dată mi-a rămas mie în minte, că poate m-am mai întîlnit cu el și la Botoșani, cu ocazia „Zilelor Eminescu“, că mergeam și acolo prin tinerețe, prin ’81 – ’84, dar de la acea întîlnire nu mai știu nimic. Dar rețin foarte bine și acum această singură întîlnire esențială a noastră, cînd a venit cu poetul Gellu Dorian la Bistrița, la mine la atelier. Gellu era din Botoșani iar Aurel mi se pare că era de undeva din Piatra Neamț.
– Era din Borca, din Sabasa. Undeva aproape de Durău…
– Mă rog, nu mai știu exact ce și cum. Dar am și acum în minte imaginea sa. Era un tip înăltuț, înalt și slăbuț, uscățiv așa… Avea niște ochi foarte frumoși, ochi albaștri-verzui, era blond, cu un chip oval și cu un aer ușor adolescentin, aproape ca de copil. Și țin minte că avea un fel special în care te privea. Mă lăsa să vorbesc, eu vorbeam și tot vorbeam, iar el se uita la mine așa, cu un aer ușor mirat. Cred că tocmai lucrul ăsta mi-a plăcut la el, faptul că era atent la ce spuneam. Eu pe atunci era frămîntat de tot soiul de probleme, că eram un fel de muritor de foame pe atunci în Bistrița Năsăud. Eram singurul care, după ce am pictat o pictură murală în holul Poștei vechi am plecat din „cîmpul muncii“, cum se spunea pe atunci, și m-am decis să trăiesc doar ca pictor. Mi-am găsit atunci o gazdă, o tanti de vreo 50-60 de ani, Mariana o chema, nu mai trăiește, care, imediat după război, lucrase la Județeana de partid, fusese un soi de activistă. Ei bine, această Mariana ieșise la pensie pe caz de boală și, cînd am cunoscut-o, recomandat fiind de un pictor, domnul Titieni, aflînd că îmi caut o gazdă, mi-a zis: „Păi, dacă ești de-al lui Eminescu, vii și stai la mine!“ Și așa am ajuns la ea. Nu îmi cerea nimic, nici bani, nici nimic. Mi-a dat acolo, o cămăruță, și, în timp, în cămăruța aceea a mea s-a format un soi de du-te-vino fiindcă în Bistrița se dusese vestea că eram un soi de păduche gol care visează să facă artă. Un tip care nu e „în cîmpul muncii“ dar de care nu se lega miliția fiindcă știau că eu îs ăla de a pictat la Poșta veche. Așa că, îți dai seama, o duceam foarte prost, mai aveam din cînd în cînd pe cineva care-mi mai cumpăra cîte o lucrare dar nu eram nici pe departe cel de astăzi. Important era însă că la atelierul ăla unde stăteam veniseră destul de mulți oameni faimoși la vremea respectivă pur și simplu ca să-l vadă pe Murivale. Fiindcă eram un spirit liber. Așa a ajuns la mine și Aurel.
Trebuie să spun că, pe vremea aceea, lumea artiștilor plastici nu era foarte unită (acum e și mai dezbinată) așa că m-am lipit de lumea scriitorilor, care, întotdeauna, știau să își încheie șezătorile literare cu cîte o agapă unde puteai sta liniștit la o poveste și la un pahar cu vin.
Așa m-am trezit și cu Aurel la mine în curte.
– Mai există casa aceea?
– Da, mai există. Prin anul 2000, cînd am fost eu ultima dată la Bistrița, am fost special să o văd. Fiindcă îmi plăcea în special ușa, pe care era desenat un soi de Ghilgameș ce ieșea cu Iarba nemuririi din adîncul apelor.
Dar să știi,pe atunci prea multe lucruri nu știam eu despre Aurel. Știam că scrie poezie dar încă nu fusese publicat decît într-o antologie a poeților debutanți, nu avea volumele lui. Iar cineva mi l-a semnalat, mi-a zis: „Uite, domnule, Dumitrașcu e un poet bun!“ Așa că, atunci cînd a ajuns la mine împreună cu Gellu Dorian deja îmi era cunoscut ca poet. Apropos de asta, tot în vremea respectivă m-am trezit la mine cu Gheorghe Azap, o altă figură extraordinară a poeziei, cunoscut mai mult în zona Banatului…
– Era prieten bun cu Aurel. Există o corespondență fabuloasă între ei…
– Nu știam. Acum aflu asta. Și eu am o scrisoare foarte frumoasă din partea lui Gheorghe Azap. Dar merită să restituim cititorilor aceste personalități fiindcă, și unul și altul, au avut foarte multe de spus, nu erau poeți angajați, nu serveau Sistemul.
Știi, este foarte important să-ți rămînă în minte priviri pe care nu le uiți niciodată. Cu Aurel așa a fost, privirea lui mi-a rămas și acum. Fiindcă mă privea așa, cu niște ochi de un albastru-azuriu, ochi nu neapărat obosiți dar ochi înlăcrimați, ochi mirați, deși nu făceam eu mare lucru. Însă admira faptul că, în sărăcia mea, aveam acolo o mică bibliotecă de poezie și că îmi făcea plăcere să merg la cenaclurile literare ce se organizau la vremea respectivă în Bistrița, la Timișoara (la „Orizont“ și la Pavel Dan) și la București (la „Universitas“ și la „Junimea“ al lui Crohmălniceanu). Se uita la mine cu o privire foarte caldă, blîndă, ușor compătimitoare, o privire de Iisus care mergea pe apele poeziei. Ăsta a fost sentimentul. Și într-un fel îl înțeleg, nu se dusese să vadă un artist care era deja format, nici nu putea privi altfel un tînăr sărac, care avea curajul să spere la o altă viață.
– Într-un fel semănați…
– Da. Fiindcă, din cîte am înțeles, și el stătea undeva într-un sat, nu era pe baricadele urbane. Era un soi de pustnic și el. Cred că d-aia îmi și înțelegea atît de bine începutul acela de singurătate. Și chiar, încă de la bun început, am simțit că avem ceva comun.
Pe de altă parte am remarcat la el și un soi foarte discret de a fi, de a-ți vorbi, de a te privi. Nu era omul care să-ți intre cu cizmele în suflet. Țin minte că, împreună cu Gellu și cu Aurel venise atunci și un alt poet, tot din Botoșani, care se numea Val Guraliuc. Nu mai știu nimic despre el, unii spun că a și murit. Dar acest Val Guraliuc tot trăncănea, ți se băga în suflet, te întreba de una, de alta iar Aurel era exact opusul lui. Vorbea puțin, aproape șoptit, cu o voce foarte stinsă, dar spunea numai lucruri luminoase.
Aveam eu o femeie aici care mi-a zis odată: „Vai, domnul Muri, așa frumos vorbiți… Ca Domnul nostru Iisus Hristos!“ Ei bine, așa vorbea Aurel. Parcă era Hristos, avea ceva din blîndețea lui Iisus. Dacă mi-ar fi spus atunci: „Eu merg pe apele poeziei“, l-aș fi crezut! L-aș fi crezut!
– Mai știți ce ați vorbit?
– Habar n-am. Nici nu mă interesa ce spunea, eu eram vrăjit de modul în care spunea, de tonul cu care ne vorbea. Și tot ce țin minte e că ceea ce spunea spunea așa, ca un filosof.
– A stat mult la tine?
– Să zic că au ajuns pe la ora 11 și au plecat pe la ora 14-15. Au stat ceva. Fiindcă ne-am întins la povești și la un pahar cu vin. Stăteam într-un fel de tîrnaț al casei, un soi de prispă, acolo am povestit.
– Ce ți-a plăcut cel mai mult la el?
– Unii poate așteaptă să pun că poezia. Nu poezia. Poezia a venit abia apoi. Dar mi-au plăcut enorm ochii. Privirea. Asta mi-a plăcut cel mai mult la Aurel. Modul în care a privit ce soartă mizerabilă aveam eu pe atunci, ce idee fixă aveam să lupt pe baricada Artei, care de fapt e o Golgotă. Asta o să țin minte cît voi trăi. Faptul că Guraliuc tot sporovăia, Dorian la fel, iar eu schimbam priviri cu Aurel Dumitrașcu. Avea ceva frumos în el, avea o privire mîngîietoare, melancolică. Un fel de a te privi cu poezia dinlăuntrul lui. Era ciudat, purta plete blonde, era înalt, slab, ușor adus de umeri, și avea un fel de a fi parcă mergea pe ape. A fost genul de întîlnire cu un om rarisim, un om providențial ce a trecut cîndva prin fața mea. O întîlnire care ai fi vrut să se mai repete măcar o dată, deși n-a mai fost să mă întîlnesc a doua oară cu el de atunci.
Apoi, prin 1989 – 1990, am aflat că a murit.
– A murit în toamna anului 1990…
–  Așa… Gîndiți-vă, el s-a stins foarte tînăr. Abia împlinise 34 de ani… Îl apropiem de Eminescu sau de Labiș din punctul ăsta de vedere.
Mult mai tîrziu am citit ceea ce scria el, poemele sale, și am fost profund mișcat. Vezi tu, de multe ori poezia este o poveste de cursă lungă. Pentru că fiecare vîrstă are o anumită forță, are o anumită putere, are un freamăt, are ceva să-ți spună. Bătrînețea este extraordinară pentru un scriitor și, dacă ar mai fi trăit, cred că Aurel ar fi avut ce spune abia acum. Fiindcă cred că nu s-ar fi lăsat de scris niciodată. Parcă era scris pe pieptul lui, pe fruntea lui, că va continua mereu să fie poet. Prea credea mult în poezie. Nici nu e nevoie să scrii mult ca să fii nemuritor. Poți scrie și foarte puțin. Ca și Leonardo, care nu a pictat foarte mult dar care este nemuritor. Aurel este nemuritor prin iubirea pe care o însămînța în oameni. Era suficient un cuvînt de-al lui sau o privire care te încuraja, care te vindeca, care te hrănea, ca să nu-l mai poți uita niciodată.
Vezi tu, asta mă tot chinuie… Aveam pe atunci 23 de ani. Acum am 64. Au trecut peste 40 de ani și eu tot nu-l pot uita pe omul ăsta, nu-i pot uita privirea. Nu pot să uit cum își aranja lucrurile în suflet. Cum iradia totul în jurul lui. Nu-i pot uita Aura.
– Hai să-ți citesc ultimul lui poem. Să încheiem interviul nostru așa… Uite:
„Alții o duc mai rău și trăiesc mai mult
să vadă soarele cum răsare. (Dacă eu
mai bine o duc voi muri timpuriu… ?
Și câți ani cu lama aceasta am umblat
(și) alții citind rău credeau că sînt
setimental (un poet de la est !) – și
dacă lama care hăcuiește creierul
meu e un sentiment stupid atunci
sînt un sentimental și nu întîmplător pe balcon seara mă gîndesc la
scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns.
Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă“
– Vezi tu… În primul rînd observă că pomenește de soarta „poetului de la est“, care e o soartă cumplită cîteodată. Și apoi, mă întreb, de ce îl pomenește pe Yukio Mishima care, probabil știi, era gay și care a murit așa cum a murit…
– Probabil tocmai de aceea. Fiindcă Mishima a știut să moară cu demnitate, cu onoare.
– Exact. Asta se vedea și din privirea lui Aurel. Era un neînfrînt care a știut să plece așa cum a trăit. Cu onoare. Și pentru asta trebuie să-l iubim.

 

O convorbire de
Fabian ANTON
24 iulie 2021

INEDIT: Gheorghe Azap către Aurel Dumitrașcu – „Sînt așa trist încît am început să orbesc!“

În arhiva Aurel Dumitrașcu se gasesc o serie de epistole inedite semnate de poetul Gheorghe Azap și adresate mai tînărului său „coleg de zbucium liric“. Sunt răspunsuri la rîndurile (pierdute?) semnate de Aurel Dumitrașcu și expediate spre Ticvaniul Mic. Pînă la apariția acestora într-un volum dedicat vă las să vă delectați cu ele aici.

 

F.A. 

 

Drage ortace Aurică,
Rusticane salutări,
Am primit furtunile tale; amical, iubăreț gest, pentru care-ți mulțumesc banatic lîngă felicitări prelungite! Faină carte! Încît mintenaș mi s-a cuibărit în rafturile sufletului (minus vreo trei versuri purpurii).
Nu ș’ de unde-mi cunoști, întrucîtva, zilele. Dar se vede că mă știi de schivnic. Rezumativ: oricînd, vorba lui Al. A. Philipide, „Am fost mai singur decît niciodată / Un Robinson cu insula în suflet.“ Și, pe deasupra, cum ar zice un personaj buzurian, „am trecut din copilărie direct în senectute.“ Însă și mai bătrîn sînt. Tu, s-ar putea să ai treizeci de ocoluri solare; în trunchiul meu, la vară, vor fi patrușșăpte de cercuri coclite. Mdeh! „Sînt așa trist încît am început să orbesc“, precum, atît de cutremurător, îți versifici icoana. Da, prietene, șișca tristeții ne blindează văzul „et puis bonsoir“!…
Nici adresa nu știu de unde mi-ai găbjit-o. Probabil că ne-am întîlnit cîndva (?).
De curînd, am trecut și eu (blitz), prin Bucuresci. N-am reușit să întîlnesc niciun corifeu de la „Cartea Românească“ și mă dusesem cu cevași marfă pentru altă plachetă (intitulată CRI!) A propos: mi-ar fi plăcut să ai o carte botezată „Tudorița Song“.
Mai află că: arareori mă așez la scriptoriu. Trudesc îndeosebi cu brațele, fără să fiu voinicos la ciolane. Nu sînt sănătos, trudesc și nu dorm („Cîte stele-s pe Banat / Atîtea gînduri mă bat“), plîng și stau de vorbă cu singurătatea mine însumi; singur „ca un cuc pe Niagara“ (apud maestrul nostru Geo Dumitrescu). Dar, să lăsăm.
Și ce mai faci? Presupun că ești dascăl de sat (?).
Îți dorește noi victorii „mai trainice decît bronzul“ și, desigur, pozne cît mai multe și cît mai de pomină!,
bătrînul tău coleg de zbucium liric,

 

Gh. Azap
„Ticvania“
Ziua Unirii, 1986

Fănuș Neagu: “Mihailopol e pînza neliniștii din noi!”

A doua zi după ce-am văzut expoziția de fotografii a lui Mihailopol m-am trezit într-o lume tăinuind în fiecare ochi cîte-un bob de inteligență și unul de primăvară pîrguită și cu fereastra deschizîndu-se spre un port de mare verde în care se legănau corăbii uscățive; vîntul striga șoptit: hai, urcați-vă și porniți spre inimile voastre.
Mihailopol, ca toți marii artiști, scufundă pămîntul ca să-l ridice din nou pe umerii a trei sute șaizeci de sărbători din an, mai fascinant decît l-a cunoscut omenirea înainte, poate și mai brutal, dar și răscolit de viată.
Văzuți de Mihailopol, noi toți suntem Părinții adevărați și Fiii risipitori ce se întorc numai la casele altora, hotărîți ca, în numele Tatălui sau al Adevărului să nu rostim niciodată amin Vieții.
Mihailopol ne privește dintr-un pin ce va fi catarg, ne măsoară ploile și fulgerul, uimit de atîta înălțare amestecată cu prăbușirea, de potopul de suferinți care tot vin să ne rupă și — ce teribil ! — nu ajunge niciodată, și ne privește și căzut în genunchi, ca dintr-un destin înfrînt, scuturat de întuneric și de încîntarea de a ne vedea stînd atîrnați pe gard cu dovlecii, vorbind de la egal cu bisericile, cu drumul, cu pagina văilor, cu secara neagră a muncii, cu copiii, cu pomii, cu caii și iezii, cu mormintele, cu o doniță de fragi, cu piatra și fierul, cu barda întoarsă din inima lemnului, cu mama, cu frunzele în care arde septembrie și cu o pasăre ce trece spre alte revolte sau spre alte păcate și ne uită și iar ne spune singurătății și dragostei.
Pe jumătate suit în cer, pe jumătate îngropat în iarbă, Mihailopol e pînza neliniștii din noi, aceea care lopătează în sînge ca să înfrîngă ura.
Mihailopol niciodată nu se află în echilibru, totdeauna în armonie. Tiranizat de renunțări și de dezastrul versului. El nu există unitar decît în nemulțumire, în satisfacție, nerăbdare, cîntec. N-are scut și nici refugiu.
E viu numai în iluzii și-n patima socială.
Bineînțeles că va pierde mereu căci fiice parte din neamul celor ce au puterea să spună : Ia-mi, Doamne, cu două zile mai mult decît toate zilele și toate nopțile pe care mi-le vei lua, odată, cu voia sau fără voia mea. și dă din ele fie și un singur ceas oamenilor fără de care lumea ar fi un covor de mărăcini.
Ce nesfîrșit de greu, ce imensă povară. în acest secol XX, să iubești oamenii în fiecare dimineață !

 

Fănuș Neagu
1 mai 1980

Ertihana (16)

Ce să-ți mai spun, prea trista mea femeie
Prin tîmpla mea se dau copii cu zmeie
Zarva lor mov tot crîngul înfioară
Făcînd în ciudă nopții de afară
Satul e blînd precum o amintire
Iar ulița e atîta de subțire
Încît doar umbrele o mai colindă
– zadarnic tot încearcă să te prindă –
Aproape-mi ești și totuși prea departe
Cresc între noi munți ruginii și ape
Și amprente și tăceri și-un fel de greață
Ce-o simt pe buze dis de dimineață
Prelinsă din pahar din nori din vene
Și atunci mă las înveșmîntat în lene
– Pe care tu cîndva o numeai moarte –
Pe masă-mi zac o sticlă și o carte
Iar undeva, în colț, un înger mut
Mă-nvață cum să-mi pun tăcerea scut
Pînă în clipa cînd, îmbătrînit,
Voi accepta că totul s-a sfîrșit.

Ce să-ți mai scriu, prea trista mea femeie
Prin tîmpla mea se dau copii cu zmeie…

Document: Corneliu Baba în dialog cu Sorin Dumitrescu – Cred în imprevizibil

De o bună bucată de vreme, rari sunt cei ce se încumetă să-l tulbure pe Maestrul Corneliu Baba. Pudic în fața răutății, marele pictor și-a întețit însingurarea în așa măsură, încît numai ceva cu totul ieșit din comun ar fi îndreptățit gestul indiscret. L-am săvîrșit fără a sta prea mult pe gînduri, atunci cînd acel ceva ne-a strălucit în inimă tuturor — inconfundabilul dar al libertății.
Spre invidia atîtora, ușa căsuței de lîngă statuia Aviatorilor mi-a fost deschisă cu aceeași răbdătoare și delicată bunăvoință. Ei i se datorează și aceste 9 răspunsuri.

1. Nu a trecut nici o lună de cînd cu toții ne-am pierdut glasurile strigind în toiul străzii: ole, ole, Ceaușescu nu mai e ! S-a stins, nădăjduim cu toții, o epocă lugubră în timpul căreia ați pătimit cum puțină lume știe. Pe scurt, în ultimii zece ani ati fost cel mai marginalizat pictor român. Festivismul grotesc al comuniștilor a fost vexat de apocalipsa pictată, ce prindea ființă în secretul exilului interior al lui Corneliu Baba. V-a fost greu în acești ani de unul singur?
— Într-adevăr, n-a trecut decît o lună… Sunt pictor și încă un patriarh al breslei. Ori, în atmosfera de romantism și efervescentă tragică ale acestor zile, se poate imagina care ar fi frămîntările unei sensibilități înclinate spre dramatism ca a mea și ce variante ale celor două obsesii chinuitoare ale neliniștii mele, “Spaima” și “Regele nebun” m-au urmărit.
„Spaima”, o lume ce aleargă bezmetică fără țintă, urmărită de un coșmar, sub geniala întrebare argheziană : „Caravane și haite încotro mergeți ?“
„Regele nebun“ închis în celula lui de ospiciu se învîrtește fără odihnă, urmărit de propria-i umbră și de blestemele miilor de victime ale oribilei sale domnii.
Două obsesii legate în creația mea de tema permanentă a „portretului” singurătății noastre celei de totdeauna.
În liniștea atelierului am suferit cel mai mult, ca pictor, ori de cîte ori pe pînza mea culorile sunau fals. Profesionalismul care m-a ajutat să supraviețuiesc demagogiei și dogmatismului deceniului cinci mi-au asigurat o critică „de est”.
2. Ce parte a nemulțumirii d-voastră o întruchipează arhetipul regelui nebun ?
— O spune „Omagiul postum” de pe verso-ul uneia din variantele acestei teme.
3. „Spaimele” par să fi fost adevărate imagini premonitorii ale masacrelor din preajma Crăciunului. De asemenea sunteți un mare îndrăgostit de Cehov. Cum se țese universul înnebunit al spaimelor cu expectativa existențială a operei cehoviene ?
— Lumea cehoviană din care facem cu toții parte fizic și afectiv este aceeași care aleargă în cazul unei spaime generale ca „o cireadă speriată”.
De la faptul divers, ridicat la scară dramatică de proporții pînă la coșmarele goyești nu-i decît un pas… În lumea aceasta pictura mea își caută un loc al ei, onorabil.
4. Ce-ar trebui, iubite Maestre, să facă mai întîi și mai întii un pictor față cu enorma și primejdioasa libertate ce ni s-a dăruit?
— Mă feresc să dau sfaturi mai ales la această oră fierbinte. Cînd eram profesor la Institutul de Arte Frumoase mi-am propus să fac ceea ce-mi spunea maestrul meu Tonitza — cel mai nedidactic profesor și cel mai liberal — să merg în vîrful picioarelor în spatele elevilor mei ca să nu-i trezesc din transă.
Ce să faci după ce s-a epuizat ole, ole? Să știi intra din transa revoluției în transa de pictor și să nu uiți că, în timp ce teoretizezi și manifestezi în numele artei, muzele tac și culorile se usucă pe paletă…
5. Tinerii care au înconjurat Uniunea noastră v-au rostit de nenumărate ori numele. Par să vă iubească, chiar dacă nu îndrăznesc să vă abordeze. Mai credeți în pictorul tinăr? Poate tinerețea să dăruiască ceva temeinic artei picturii ?
— Am crezut întotdeauna în virtuțile artistului tînăr, în speță ale pictorului, ale cărui aventuri colorate șochează retina obosită și sensibilitatea viciată de prejudecăți. La virsta meditației și a tăcerii la care mă aflu, curajul și entuziasmele tinereții în pictură mă exaltă și mă invită în același timp să pictez cum știu eu…
6. E bine ca pictorul să se căsătorească de tînăr ? Se pot îmbrăca într-o singură biografie o mare dragoste cu o mare pasiune cum ar fi cea profesională?
— Cum ar suna sfatul meu dacă mi-aș permite să pretind că pictorul nu trebuie să se căsătorească tînăr în numele unei cariere puse sub semnul întrebării ? Și arta, și mariajul își trăiesc destinul de la caz la caz…
7. Ce reprezintă pentru dumneavoastră atelierul ?
— Atelierul, cu atmosfera lui, reprezintă universul de fantasme, de visuri, de iluzii, de exaltări și de decepții legate toate de creația mea…
De o viață am deprins un ritual zilnic — am mai spus-o și altădată — pe care mi l-a sugerat maestrul meu : spălarea mîinilor la începutul lucrului, spre a-mi aduce aminte că am de luptat cu dimensiunile juste ale esențialului…
8. Iubite maestre, credeți că un pictor poate ți trebuie să fie un om cultivat ? Folosește cultura la ceva sau, mai degrabă, stînjenește expresia genuină ?
— Altădată exista o expresie nu tocmai comodă pentru breasla noastră, e prost ca un pictor. Secolul XX a demonstrat că un grad mare de cultură nu poate decît să ajute exaltarea și sensibilitatea. Cultura pictorului e necesară în măsura în care pasiunea de a diseca fenomenul creației, care trei sferturi rămîne inconștient, nu transformă pe pictor în teoretician de artă în dezavantajul profesionalismului.
9. Credeți în norocul Poporului Român?
— Cred în imprevizibil.

Sorin Dumitrescu
martie 1990

Aurel Dumitrașcu – Nichita

Pe el cuvintele nu-l mai mulțumeau. Se certau toată ziua. Așa s-a gîndit Nichita să dea drumul necuvintelor în lume.
Noi, cu toții, ne-am speriat la început.
Și el s-a speriat: Ce-o să facem după sperietură.
Ne-am împăcat.
Noi cu el.
Cuvintele cu necuvintele.
Nu știu dacă a avut destul timp să se obișnuiască cu noi, cu mirarea noastră.
Eram fericiți cînd îl întîlneam.
Vorbea în versuri.
Spunea:
N-am fost supărat niciodată pe mere
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.
Unii îl întrebau: dar de ce ești supărat pe noi?
De ce trebuie să învățăm și necuvinte?
De ce ai dezîmblînzit îmblînzirea?
Răspundea: “Nu voi muri niciodată”.
Din cînd în cînd ne gîndim la singurătatea lui și la nesingurătatea poeziilor lui.
Era o legendă vie și a rămas așa.
Se împotmolea într-o bunătate în care și lăcrima.
Un rîsu’ plînsu’ cutreieră toate cărțile lui.
“M-or plînge limba românească
În totul de cuvânt al ei.”
A scris cîte un vers pentru fiecare sentiment, pentru fiecare vis.
Toată literatura lui are și un profund sens moral.
Altfel nici nu ar fi ceea ce este.
M-am gîndit întotdeauna că avem poeții pe care-i merităm. Și că poporul acesta merita un poet ca Nichita.
Ne-am obișnuit să știm că se născuse pe 31 martie. O zi care ne face semn din calendarul fericit al literaturii române.
Ziua lui Nichita Stănescu.

 

Aurel Dumitrașcu
1 aprilie 1989
(din volumul Aurel Dumitrașcu
– “Cu inima la tâmplă. Integrala publicisticii”)

Ertihana (15)

Sărut piatra aceasta Theo și sărut
Tot ce ea a simțit și-a văzut și-a tăcut
O sărut pentru tot ce-a crescut între noi
Și-a topit cînd am fost în sfîrșit amîndoi
Pentru zîmbetul tău cel de azi, cel de mîine,
Pentru tot ce-am pierdut, pentru tot ce rămîne
Cînd totul apune Theo iar tu, iar tu,
Ce încă nu auzi cum îți șoptește viața nu, nu, nu,
Te așezi lîngă mine și visezi și respiri
Și-n clipe ca acestea vezi tu, să nu te miri,
De nimic nu-mi mai pasă și nimic nu-mi doresc
Doar rămîn așa, soare mut. și te privesc, te privesc,
În timp ce prin sufletele noastre trec oameni triști și scunzi
Și viața
ca
o
frică
pe care
o
ascunzi

« Older posts