Pseudologia Fantastica

Fabian Anton Official Site

NIERIKA (7)

Iarna își varsă solzii precum o amintire
Dinspre Copou se scurge o uliță subțire
Și-n fumul ce il naște parcă te văd trecînd
Ești tu, cel de durere, ori este doar un gînd
Ivit așa, deodată, din neaua stacojie
Cîndva știam răspunde, pe atuncea eram vie
Și desfrunzeam tot burgul cu părul meu de foc
Pe coapse purtam urme de moarte și noroc
Și-n unghiile mele se oglindeau golanii
Ce îmi vînau surîsul și aruncau cu banii
De abanos prin cale cumva de le treceam
Pe atunci erai aproape, pe atunci a ta eram
Și nu-mi păsa de mîine nu va aduce ieri
Ne făuream din ceaiuri copii și primăveri
Prin care, mai ții minte, desculță alergam
Și ne mințeam feeric și-n tîmple îți șopteam
Că nu există îngeri vreodat să ne separe
Ne străluceau în suflet tăceri și felinare
Îmi ascundeam sub lanuri de flori plînsul nătîng
Și te purtam prin noapte în ochiul meu cel stîng.

Azi însă iarna-și varsă solzii de amintire…

Nierika (6)

Zile cocoșate, zile de tăcere,
Dizolvate-n ceață și în ceai cu miere
Zile insipide, mușc din ele-ncet
Altfel se sfărâmă-n cioburi pe parchet
Și răsar din ele stranii amintiri
Coapsele-mi brodate îmblânzind priviri
Sânii mei de aur tot dresând destine
Și, mai ales gândul, gândul către tine,
Mov și iluzoriu ca un tainic drum,
Mărginit de îngeri, învelit în fum,
Zile seci în care nu am cui te cere
Zile cocoșate, zile de tăcere…

Nierika (5)

Tu îi spui moarte eu îi spun iarnă
Acestei site ce o să cearnă
Tot ce-o să fie, tot ce mai este
Din neînceputa noastră poveste
Din necuprinsa noastră iubire
Tu-i spui tăcere eu amintire
Și apoi alte stranii hotare
Îmi vor cuprinde sînii de sare
Și anotimpuri mii or să cadă
Precum această fierbinte zăpadă
Pîn’ or să astupe tot ce-am păstrat
Pentru amprente pentru păcat
Pentru tot cerul ce ne desparte
Tu îi spui iarnă, eu îi spun moarte…

 

 

Nierika (4)

S-a spulberat zăpada, a mai rămas un soi
De alb fără de nume ce crește între noi
Un alb atît de aprig că incendiază tot
Săruturile noastre ivite dintr-un joc
Atingerile tale sculptate-n derma mea
Privirea mea albastră, prea seacă și prea grea
Pentru purtat în clipe când nu ai cum să fugi
Și gîndul meu spre tine pe care îl alungi
De fiecare dată cînd pot să îți zimbesc
Sub pături de mătase unde mă lași să-mi cresc
Copiii ce în tîmple de- un veac tot îi pictez
Un alb care mă face într-una să brodez
un soi bizar de moarte ce șerpuiește-n noi
Și ca un șal ne crește încet pe umeri goi
Ca lin să se reverse apoi timid spre sîni
Vezi fab, albul acesta îl simt de săptămâni
Cum tot sapă în mine tranșee pîn’ la cer
Ca să mai pot ascunde sufletul tău stingher
De toți ce ne apasă, de toți ce ne iubesc
Fără albul acesta n-am cum să-mi dovedesc
Iubirile, tăcerea, ratările convoi
S-a spulberat zăpada dar ce omăt e-n noi…

Nierika (3)

Dincolo e orașul. Și-s ei. Și-un soi de gînd
Ce-mi pune-n orice seară tăcerile la rînd
Și-apoi mă-ndeamnă tainic doar una să-mi opresc
S-o port atentă-n tîmple, cu ceaiuri s-o servesc,
Prin burgul meu cel veșnic și înghețat s-o plimb
Să-i spun că nu mă doare și că nu vreau să schimb
Nici măcar o ratare ce m-a clădit cîndva
Cînd încă eram vie și eram doar a ta
Apoi s-o prind de mînă, prin parcuri să flanăm
Să ascultăm Moustaki pînă o să uităm
De toți cretinii lumii ce astăzi îmi zîmbesc
Pîn’ ce, pe nesimțite, o să încep să cresc
Și-ntr-un final pe soba cea veche o s-o pun
Iar ea, dintr-o tăcere, se va preface-n fum
Un fum ce-o să cuprindă întreg trecutul tău
Aici apune toamna. Și-s doar tăceri. Și eu

Nierika (2)

„The fish doesn’t think
The fish is mute, expressionless
The fish doesn’t think because the fish knows everything
The fish knows everything“

 

Habar n-am ce să-ți spun, ce să îți scriu
Toamna transformă burgu-ntr-un sicriu
Și cînd mă plimb pe-alei, cu pasul rar,
Îmi spun că un cortegiu funerar
Conduce-ntregul Iași spre asfințit
Știi fab, întotdeauna m-am mințit,
Sau am mințit pe alții că trăiesc
– Flanez, fumez, seduc, mă-mbăt, zîmbesc
ascult prostii, citesc cărți cu sclipici,
ronțăi fursecuri, pierd pe drum amici,
mă rog, fac tot ce pot să mă feresc
de cei ce au crezut că mă iubesc
sau de toți cei ce au lăsat în mine
clasorul ăsta mustind de ruine
cu care nu m-am descurcat nicicînd
Și-n clipe ca acestea doar un gînd
Plutește-n tîmpla mea precum un fum
Și știu atunci că e de-ajuns un drum
Spre munții mei, spre casa de la rîu,
acolo unde pot să țin în frîu
Tot ce în Iași revărs prin burgul tot
Mă-ntreb mereu atunci dacă mai pot
să mă ascund din nou, am obosit
Iar toamna-i pentru mine un cuțit
Ce-n fiecare an taie tăcut
Ce-a mai rămas din trupul meu de lut
Ce-a mai rămas din ce iubeați cîndva
Pe masă-i vechea cană cu cafea
Țigările, un ruj, un fard, un crin
brățările și un pahar cu vin
Nu s-a schimbat nimic din ce știai
Mi-ești prea aici și prea departe-mi stai
Fluturi de ceață se strivesc pe geam…

Îți las o poză a mea. De cînd uitam…

Nierika (1)

Bunico, azi ne-apasă domnia lui Brumar
Și m-am gîndit că-i bine să-ți scriu o cartă iar

La noi acuma toate s-au liniștit deplin
Cu strugurii sfîrșit-am, i-am prefăcut în vin,
Porumbul tot cules-am, l-am strîns în trei hambare,
Și-am semănat și grîul în noile ogoare

Și ne-am zorit, bunico, căci ceru-i ca de plumb
Și ploaia, știi prea bine, îi strică la porumb
Mai trebuie să-aducem de sus, de la povarnă
Aracii… și-apoi gata, ne pregătim de iarnă

Dar mie, să-ți spun sincer, îmi place iarna grea,
Să văd întreg pămîntul acoperit cu nea
Căci, cum este Brumarul, ursurz, cu cer noros
Și ulițele-n clisă, bunico, nu-i frumos

Și nu cred că-l iubește dealtfel niciun om
Căci prin tot satul nostru el orișicărui pom
I-a tot furat podoaba și i-a îngropat-o clisă
De vezi întreaga zare numai cu frunze ninsă

Și chiar de cînd venit-a, mi-am părăsit grădina
Căci n-a lăsat o floare, și-acum numai cu Nina
– păpușa de la tine – stau singură-n odaie
c-afară, spune mama, se tot așteaptă ploaie

Ți-am pregătit bunico o cameră a ta
De Sfîntul Nicolae te aștept să stai în ea
Așa precum promis-ai și mi-ai trimis tu vorbă
– Abia aștept bunico să stam iar lîngă sobă –

Iar eu s-ascult tăcută povestea cu Moș Ene
Ce-n nopțile de iarnă coboară pe la gene
Pe cînd viforul vînăt pornește iar în seară
Și vom visa, bunico, că este primăvară

 

Augustin Frățilă despre Aurel Dumitrașcu: „Blondul delicat, hrănit cu vastele singurătăți dintr-un nord al Moldovei, îmi bîntuie încă viu, prin memorie!“

-„Vezi?
Din casă
iese
singur
un bărbat fericit.“
Astfel se termina prima carte a lui Aurel Dumitrașcu, poetul de la Borca, cu aceste versuri stranii și reci, iminent premonitorii…
Blondul delicat, hrănit cu vastele singurătăți dintr-un nord al Moldovei, cu buzunarele pline cu fișe de lecturi din Cioran îmi bîntuie încă viu, prin memorie; trecerea sa, ca un bisturiu devastator despărțind tiranic mintea de inimă. De aceea, „tocmai de aceea“ vin să vă spun (cum ar zice franțuzul „motamot“) că uneori, rareori, apar ființe ce trăiesc postum. Cărora cuvintele le sunt letale. Și care știu asta…
… și care surîd totuși:
„(…) surideam. Pe
cînd prin tabla înmulțirii gaițele zburau cum voiau pe cînd
o picătură de sînge se-ndopa cu zăpadă.” (Donauwellen).
Pentru că acel „care scrie nu știe nimic lumina se stinge“ (Peste lacul înghețat).
… venise la „Casa Scriitorilor“ să ne caute, să ne ofere prima lui carte. Stătea la o masă și refăcea, cu lacrimi în ochi versurile pe care la „indicația“ lui Florin Mugur – lectorul „precaut“ al „Bibliotecii din nord“ – le ucisese, cum spunea, cu propriau mînă; multe versuri…
Aurel Dumitrașcu, după mine, urcă deplin ca poet, către Panteonul implozivilor liricii românești, alături de Labiș, Mazilescu, Daniel Turcea, urmărit, e adevărat, de pedanta hermeneutică critică a „lipsei de operă“ speranța vană a celor vii de a ajunge din urmă pe cel dispărut.
Spune el;
„Anul în care mori e anul cel bun (…) în oraș zarva din dricuri (…) O fetiță oarbă
cînta la trompetă pe zid“.
… Ierihonul lui, da, a căzut…
… sau al nostru?

 

Augustin FRĂȚILĂ
aprilie 1993

INEDIT: Aurel Dumitrașcu către Geo Dumitrescu: „Nu vreau să țin discursuri viermilor!“

Borca, 1 aprilie 1980

 

Bună seara, Geo Dumitrescu!

 

Între două lișițe care-mi primenesc sângele, între două ploi care redefinesc faptul că în fiecare om există un imperiu de cuvinte ostile, între două cărți îngâmfate, vă mai scriu. E o seară-n care-s și nemulțumit. S-ar putea să vă par chiar impertinent în ton. Dar nu doresc decât un lucru: să încerc să fiu drept. V-am mai scris, rugându-vă să nu mă mai publicați la „colțul“ Dumneavoastră[1]. Spuneam atunci că vă voi mai trimite poeme, nu pentru a și publica ceva din ele. O fac acum. Și nu pentru a lua în serios și tot ce veți spune despre calitatea lor. Nu vreau nici să teoretizez, nici să vă par lipsit de respect, dar sunt sigur că undeva în Dumneavoastră nu acceptați decât așa-zisa Dumneavoastră „frondă“, sunt sigur că „valul ‘80“ vă lasă cam rece, există ceva (simt și din răspunsurile pe care le dați unora care vă scriu; cineva mă sfătuia să nu citesc niciodată „poșta redacției“!), nu rea-intenție, ceva care (instinctual?!) vă face să negați orice valoare a unor texte „à rebours“ ale ultimilor tineri, cred că sunteți puțin nedrept (deși nu vă exprimați în mod public aceste presimțibile opinii) cu sensibilitatea aparent împrăștiată a celor care nu mai pot scrie ca înainte.

Ați fost mereu un om foarte interesant pentru mine, chiar muțenia Dumneavoastră poetică pune pe gânduri, dar încep să fiu puțin nemulțumit (și, desigur, aceasta n-are nici o importanță!) de inerția anumitor „sfaturi“ pe care le dați anumitor poeți care vă scriu numai pentru că vă știu de partea NOULUI în poezie, dezamăgiți apoi de inaderența la orice e nou. Nu vreau să spun că sunt de partea incongruenților, a celor care, însușindu-și o tehnică mai mult sau mai puțin suprarealistă, „nasc“ tot felul de monstruozități pe care le numesc poezie, nu-s de partea celor care cred că poezia e o șură în care poți îngrămădi de toate, cât mai multe, în favoarea derutei, a perplexității, dar vreau să spun că este nemulțumitoare o anumită „undă“ didacticistă, care cuprinde multe din răspunsurile pe care le dați celor care vă scriu. Și oare-s toți atât de netalentați pe cât par?! Oare-s așa mulți „neșcoliți“ și lipsiți de gust?! În acest caz, cred eu, rubrica aceea n-ar avea rost.

Vă spun sincer, tonul ușor revendicativ al acestei scrisori e datorat și răspunsului pe care-l dați lui Adrian Alui Gheorghe[2]. Nu știu ce poeme v-a trimis, cât de rudimentare erau, dar mi se pare absolut nedrept să-i spuneți atâtea lucruri nedrepte, să-i dați atâtea sfaturi. Pentru că nu-l cunoașteți! Dumneavoastră spuneți că scrie prost! De acord, dacă vreți! Veți spune că-s „de vină“ poemele trimise; calitatea lor vă poate spune cu cine aveți de a face. Dar acest băiat (POET) n-a terminat școala pentru că lipsa părinților l-a obligat să se angajeze, știți, el n-ar fi putut vagabonda ca Dimitrie Stelaru pe străzile unui oraș plin de „revoluționari“ de ocazie. S-a angajat, își termină studiile, va fi și student. Are gust rudimentar, spuneți! Doamne al altora, dar ce bine ar fi să citească toți ce citește el! Nu-s deloc de acord cu părerea Dumneavoastră despre „cultura“ lui, despre „gustul artistic“ al lui! Sunt sigur că greșiți!

În fond, fiecare are cultura lui, atât cât e, gustul lui, atât cât e, abundența „sfaturilor“ Dumneavoastră mi se pare nedreaptă! Numai un dobitoc nu ar ști că un poet există doar având o solidă cultură! Noi știm toate aceste lucruri, le știu, cred, și unii din agramații care vă scriu. Nu cred că poeții au nevoie de vreo dădacă. Dacă cei tineri scriu la o redacție, unui poet, n-o fac (cei adevărați) pentru a li se da sfaturi, pentru a fi neapărat publicați, poate că o fac numai pentru că ei mai cred în curajul poeților care au… post.

Nu vreau să vă par meschin, stima pe care v-o port rămâne, indiferent ce-mi veți răspunde (desigur, marca Dumneavoastră, cât mai caustic și „desființător“), dar în cinci ani de când citesc absolut  număr de număr rubrica Dumneavoastră, constat că, într-adevăr, absolut niciun POET n-a plecat din colțul acela. Nu întâmplător atât de mulți vorbesc ironic despre calitatea textelor celor pe care-i încurajați, deși nu cred că au dreptate. Realitatea e că în acel colț se publică numai o anumită „marcă“ de poezie („marca Geo Dumitrescu“?!), iar dumneavoastră, așa cum v-am mai spus (și sper că nu mi-ați luat-o în nume de rău!), nu „pariați“ cu adevărat pe niciunul din cei pe care i-ați „vorbit de bine“ de atâtea ori. N-aș vrea ca toate aceste cuvinte să vă pară altceva decât ceea ce sunt: o părere despre oameni și poezie.

Veți spune că e o răbufnire a unor neputințe, un „spirit de gașcă“ mediocră, etc., etc.

Asta nu are nicio importanță. Poate că numai POEZIA e importantă. Citesc și aflu că poezia lui Stelaru (și cât de mult suntem alături de el! – noi, cei fără „geniu“!) vă plăcea mult, etc. Oare calitatea textelor unora din „valul ‘80“ nu se ridică peste cele ale lui Stelaru – pe care Dumneavoastră le apreciați?! S-ar putea să existe o evoluție a gusturilor, dar valoarea nu poate fi o modă. Am tupeul să cred că nu scriu prea rău, deși merue n-o să fiu mulțumit de aproape nimic. Oricum, eu cred că n-am s-o duc tare mult, se pre că-ntr-adevăr am „paișpe cancere“, dar mi s-a părut nedrept, în seara aceasta, ce spuneți despre un om deosebit; aș vrea ca această scrisoare să nu-I facă vreun rău, aș vrea să nu știe niciodată că v-am scris aceste rânduri. Vorbesc de Adrian Alui Gheorghe. Și, cred, de toți cei care nu-s „mediocri“, „fără gust“, „fără școală“, ci POEȚI, mai buni, mai răi, dracu’ știe!

Virgil Mazilescu, Ion Mircea, sunt sigur, vă par pseudo-poeți! Noi credem că, de fapt, sunt doi mari poeți. Oare „dezordinea“ din unele poeme ale unor tineri este neapărat mediocritate fiindcă-s tineri?! Dar nu mai putem scrie ca Dumneavoastră, ca Păunescu, ca Augustin Doinaș, ca M. R. Paraschivescu, ca Ioan Alexandru, etc. Nu contestăm valoarea acestor poeți, dar simțim altfel anumite lucruri, nu le putem spune „în metru antic“, povestind sau „făcând“ textele. Scriem! Atât doar! Nici măcar nu ne intresează ce se alege de noi! Dar credem că nu scriem maculatură, că scriem în spiritul sfârşitului de veac tulbure, nebun! Nu mă fac purtătorul de cuvânt al ultimilor poeți veniți, sunt alții mai talentați și autorizați, nu vreau să dau explicații, dar nu-mi place un anume didacticism care nu vrem să se instaleze în cei pe care-I iubim și stimăm! Ar trebui să fiți tot pe baricadă, desigur nu ca Păunescu, dar mai aproape de cei care vă seamănă; și care nu-s chiar deloc mediocri, cum ni se par uneori (poate de neplăceri și singurătate!)

Nu vreau să cred că n-aveți nicio stimă pentru, de exemplu, poezia „echinoxiştilor“! Nu-s un locuitor care a aderat la o mișcare, așa, într-o zi, neavând ce face, dar trăiesc în acest timp, nu vreau să țin (vorba lui Céline) „discursuri viermilor“.

Vă trimit câteva poeme! Orice răspuns, pe orice „temă“, vă rog (dacă nu cer prea mult, după cuvintele acestei epistole!), sub pseudonimul (nu suport acest cuvânt!) DAUREL.[3]

Vă doresc o primăvară curată! Și liniște!

Dincolo de unele neînțelegeri de ocazie,

cu aceeași stimă,

 

Aurel Dumitrașcu

 

P.S. Mulțumesc! Voi pleca în Ardeal!

 

Aurel

 

Din volumul în curs de apariție
Aurel Dumitrașcu – „Opere. Corespondență“, vol. 2

 

 

[1] Este vorba de rubrica „Atelier literar – poșta redacției“, semnată de Geo Dumitrescu în revista „Luceafărul“.

[2] În numărul 13 (935) din 29 martie 1980 al revistei „Luceafărul“, Geo Dumitrescu scria despre textele expediate de Adrian Alui Gheorghe: „Încercarea cu «respirația mai largă și diversificarea» dă, deocamdată, rezultate lamentabile (efect, fără doar și poate, al unei pregătiri școlare insuficiente, al unui orizont de cultură precar, al unui gust artistic neformat, rudimentar, etc.). Desenul a devenit stufos, dezordonat, confuz, s-au înmulțit «vorbele-n vînt», în dodii, «făcătura» de eprubetă, trucajele și mimările fără acoperire, găunoase, în doi peri (gen «cenușa ațipită a brizei de primăvară» – ?! – sau «vișinii care sparg ferestrele de emoție», etc., etc.). Nu putem cita, din păcate, nici o pagină mai ca lumea și nu mai are rost să vă dăm sfaturi – știți foarte bine ce-avețl de făcut (…dar anii trec, cum zice poetul…). Pe viitor, texte dactilografiate.“

[3] În numărul 16 (938) din 19 aprilie 1980 al revistei „Luceafărul“ Geo Dumitrescu îi va răsunde lui DAUREL: „Scrisoare plină de probleme (firește nu se pot dez­bate aici în acest spațiu restrîns). Reținem starea de fer­voare intelectuală și frumoase­le planuri (din care sperăm să nu lipsească și de loc inexpugnabilul „mare hop!“). Felicitări pentru succese și promisiuni. E, într-adevăr, o veche și mare tristețe să nu-i putem ajuta mai mult (în sensul în care ne su­gerați) pe tinerii cu adevărat talentați care frecventează acest „atelier” (am încercat, fără prea mari rezultate și, firește, nu vom renunța). Desigur, frecventează „atelierul” numai cine (și atâta vreme cât) simte nevoia, simte că-i este sau îi poate fi de fo­los. Rostul acestei rubrici și ambiția ei n-au fost niciodată de a-și păstra cu orice preț co­respondenții și, cu atât mai pu­țin, de a-i „dăscăli” până ce ies la pensie!… Mâhnirea despărțirii (de unii) e compensată cu sur­plus de bucuria de a-i vedea zburând de-a binelea pe cont propriu… Vom mai discuta, eventual, despre celelalte (pro­iectul reuniunii din vară ?…) când veți avea drum prin București.

« Older posts