Dincolo e orașul. Și-s ei. Și-un soi de gînd
Ce-mi pune-n orice seară tăcerile la rînd
Și-apoi mă-ndeamnă tainic doar una să-mi opresc
S-o port atentă-n tîmple, cu ceaiuri s-o servesc,
Prin burgul meu cel veșnic și înghețat s-o plimb
Să-i spun că nu mă doare și că nu vreau să schimb
Nici măcar o ratare ce m-a clădit cîndva
Cînd încă eram vie și eram doar a ta
Apoi s-o prind de mînă, prin parcuri să flanăm
Să ascultăm Moustaki pînă o să uităm
De toți cretinii lumii ce astăzi îmi zîmbesc
Pîn’ ce, pe nesimțite, o să încep să cresc
Și-ntr-un final pe soba cea veche o s-o pun
Iar ea, dintr-o tăcere, se va preface-n fum
Un fum ce-o să cuprindă întreg trecutul tău
Aici apune toamna. Și-s doar tăceri. Și eu