S-a spulberat zăpada, a mai rămas un soi
De alb fără de nume ce crește între noi
Un alb atît de aprig că incendiază tot
Săruturile noastre ivite dintr-un joc
Atingerile tale sculptate-n derma mea
Privirea mea albastră, prea seacă și prea grea
Pentru purtat în clipe când nu ai cum să fugi
Și gîndul meu spre tine pe care îl alungi
De fiecare dată cînd pot să îți zimbesc
Sub pături de mătase unde mă lași să-mi cresc
Copiii ce în tîmple de- un veac tot îi pictez
Un alb care mă face într-una să brodez
un soi bizar de moarte ce șerpuiește-n noi
Și ca un șal ne crește încet pe umeri goi
Ca lin să se reverse apoi timid spre sîni
Vezi fab, albul acesta îl simt de săptămâni
Cum tot sapă în mine tranșee pîn’ la cer
Ca să mai pot ascunde sufletul tău stingher
De toți ce ne apasă, de toți ce ne iubesc
Fără albul acesta n-am cum să-mi dovedesc
Iubirile, tăcerea, ratările convoi
S-a spulberat zăpada dar ce omăt e-n noi…