Mă iartă Anelice că nu-ți pot spune
c-a mai rămas ceva din tot ce-a fost
că nu există nicio rugăciune
șoptită să se lase pe de rost
în nopțile acelea lungi de vară
în care te purtam adeseori
în gîndul meu și-n trupul meu de ceară
pe care tot prindeai mereu culori
mă iartă și că ești așa departe
și drumul către tine nu-l zăresc
de-atîta teamă și de-atîta moarte
așa mi se întîmplă cînd iubesc
mă iartă, de mai poți, de-acestea toate
și cîte am uitat, cîte or mai fi
în trupul meu și-n gîndul meu brodate
flanînd pe ulițele astea gri
dar nu mă părăsi mai stai o vreme
și ține-mă de mînă dacă poți
cît mai rezist și încă mai e vreme
să trecem împreună aceste nopți
deși-ntre noi acum totul apune
și pare că nimic nu are rost…

Mă iartă Anelice că nu-ți pot spune
c-a mai rămas ceva din tot ce-a fost…