Vezi, Anelice, nu cred că e cuminte
să-ți scriu aceste rînduri, între noi
Am preferat să nu păstrez cuvinte
Să creștem doar atingeri, îngeri, ploi,
Și uneori, în clipe ca acestea
O undă infinită de cafard
Ce-o să ne depene șoptit povestea
În noaptea crudă cînd în tîmple-mi ard
Tot ce-am păstrat un veac ori poate două
Mințindu-mă că ne vom întîlni
Dar vezi tu, Anelice, îmi crește rouă
Și crini îmi mor în suflet pînă vii
Burgul tot sapă-n mine noi morminte
În birt heruvii trag minuni la sorți
Și nu mai avem trupuri, doar veșminte
zăresc vecinii orbi de pe la porți

Suntem departe, Anelice, departe
Iar așteptarea asta-nseamnă moarte…