Fabian Anton Official Site

Author: admin (Page 2 of 6)

Aurel Dumitrașcu – Nichita

Pe el cuvintele nu-l mai mulțumeau. Se certau toată ziua. Așa s-a gîndit Nichita să dea drumul necuvintelor în lume.
Noi, cu toții, ne-am speriat la început.
Și el s-a speriat: Ce-o să facem după sperietură.
Ne-am împăcat.
Noi cu el.
Cuvintele cu necuvintele.
Nu știu dacă a avut destul timp să se obișnuiască cu noi, cu mirarea noastră.
Eram fericiți cînd îl întîlneam.
Vorbea în versuri.
Spunea:
N-am fost supărat niciodată pe mere
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.
Unii îl întrebau: dar de ce ești supărat pe noi?
De ce trebuie să învățăm și necuvinte?
De ce ai dezîmblînzit îmblînzirea?
Răspundea: “Nu voi muri niciodată”.
Din cînd în cînd ne gîndim la singurătatea lui și la nesingurătatea poeziilor lui.
Era o legendă vie și a rămas așa.
Se împotmolea într-o bunătate în care și lăcrima.
Un rîsu’ plînsu’ cutreieră toate cărțile lui.
“M-or plînge limba românească
În totul de cuvânt al ei.”
A scris cîte un vers pentru fiecare sentiment, pentru fiecare vis.
Toată literatura lui are și un profund sens moral.
Altfel nici nu ar fi ceea ce este.
M-am gîndit întotdeauna că avem poeții pe care-i merităm. Și că poporul acesta merita un poet ca Nichita.
Ne-am obișnuit să știm că se născuse pe 31 martie. O zi care ne face semn din calendarul fericit al literaturii române.
Ziua lui Nichita Stănescu.

 

Aurel Dumitrașcu
1 aprilie 1989
(din volumul Aurel Dumitrașcu
– “Cu inima la tâmplă. Integrala publicisticii”)

Ertihana (15)

Sărut piatra aceasta Theo și sărut
Tot ce ea a simțit și-a văzut și-a tăcut
O sărut pentru tot ce-a crescut între noi
Și-a topit cînd am fost în sfîrșit amîndoi
Pentru zîmbetul tău cel de azi, cel de mîine,
Pentru tot ce-am pierdut, pentru tot ce rămîne
Cînd totul apune Theo iar tu, iar tu,
Ce încă nu auzi cum îți șoptește viața nu, nu, nu,
Te așezi lîngă mine și visezi și respiri
Și-n clipe ca acestea vezi tu, să nu te miri,
De nimic nu-mi mai pasă și nimic nu-mi doresc
Doar rămîn așa, soare mut. și te privesc, te privesc,
În timp ce prin sufletele noastre trec oameni triști și scunzi
Și viața
ca
o
frică
pe care
o
ascunzi

Ertihana (14)

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă
Nori de ceață și ger peste mine să cadă
Iar din munți să mustească iz de smirnă și fum
Nicio umbră de om să nu fie pe drum
Doar un suflet de cîine să pornească spre burg
Să vestească spre voi acest alb, mut amurg
Iară voi să surîdeți ca și cum ca și cînd
Și din tot ce am fost să rămîn doar un gînd
Într-o tîmplă de fată cu ochi verzi și pistrui
– taina ei n-o va spune nimănui, nimănui –

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă…

Ertihana (13)

O, toate acele garsoniere în care ne-ascundeam de zei
noptiera plină de tăcere și de scrisori și de cercei
Masa cu firmituri de umbre și cu pahare cu rachiu
Unde-nvățam ce blînd se moare și unde uitam cum să mai scriu
Cearceaful ros de resemnare brodat cu vise de motan
Și murii roși, învinși de soare atîția ani, atîția ani
Dar mai ales, ții minte Theo, ușa aceea mov și grea
Cu clampa arsă de așteptare și amprenta ta, amprenta ta…

Ertihana (12)

Trăsura e ticsită, pornesc spre tine iar
Lîngă birjar e o umbră cu un surîs amar
Iar pletele-i ca ceara miros a crini și-a ploi
Și-n stînga am un june firav, cu ochii goi,
Precum eram pe vremea cînd te-ai oprit la mine
Ne învelește gerul și-apusul care vine
Aduce-n jur doar crîngul și-un gust sălciu în gură
Îmi lăcrămează ochii și gîndurile-mi fură
Și-a mia încercare de a-ți încropi o cartă
Mai ții tu minte, Theo, cînd desenai pe hartă
În mijlocul Moldovei, departe de orice șoapte
O bojdeucă strîmbă cu murii ca de lapte
Și-n față cu magnolii ori poate cu-n smochin
Șopteai: hai fab, dă-mi mîna, mai e puțin, puțin
Mai am doar samovarul să-l creionez pe foc
Și-apoi ne luăm bagajul și o pornim din loc
Iar după o săptămînă cînd vom ajunge-n zori
Obosoitor de fragezi, cu părul prins în nori,
Vei spune că-s o taină și palmele mi-s reci
Și-o să mă iei în brațe și pragul o să-l treci
Apoi o să tragi jilțul aproape de fereastră
Și-o să miroasă a îngeri în bojdeuca noastră
Iar pe pervaz voi prinde trei coji de mandarine
Și-o să ne fie Hummel și-o să ne fie bine
Departe de tot burgul și de ratări aproape
Cu ceața peste pleoape, cu sufletul de ape…

Trăsura e ticsită și sfinți  o înconjor
Mai am doar trei cuvinte și am ajuns. Cobor.

EXCLUSIV: Maica Benedicta Braga de la Văratec, agenta „Bona“, și-a turnat la Securitate propriul frate, pe renumitul duhovnic Roman Braga

Dacă în prima parte a seriei „Mănăstirea Văratec în arhivele Securității“ am vorbit despre colaborarea cu Securitatea a maicii Nazaria Niță, celebra stareță a Văratecului (vezi volumul „Agenta Vasilica între Dumnezeu și satan“ publicat la editura „Vremea“), în cel de-al doilea volum al seriei, „Agenta Bona în căutarea fratelui pierdut“, puteți citi documente explozive despre un alt mare nume al mănăstirii Văratec.

Despre agenta „Bona“, cea care oferea Securității informații despre fratele ei, Părintele Roman Braga, despre maica Alexandra (principesa Ileana), episcopul Bartolomeu Anania, maicile din Văratec și despre mulți, mulți alții, organele Statului scriau următoarele:

Benedicta Braga 1

Iar dacă vă întrebați cine anume se ascundea sub numele conspirativ de „BONA“ aveți mai jos răspunsul:

Voi reveni.

Ertihana (11)

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute
mult mai adînci ca viața obrazul îmi brăzdau
Valizele din piele la ușă așteptau
șareta să sosească pe drumul dinspre gară
în tîmple era viscol și atît de cald afară
încît părea că suntem cazacii lui Tolstoi
ne îmbîcsise timpul cumplit pe amîndoi
iar tu priveai spre nouri și tristă îmi șopteai
Pîn totul se sfîrșește hai să sorbim un ceai
precum făceam în anii cînd mai țineai la mine
am pregătit pe masă rodii și  mandarine
și-n farfuriuța verde romburi de biscuiți
am fost atîta vreme tăcuți și despărțiți
încît acum cînd umbra iar prinde flori în glastră
măcar s-avem o clipă așa, numai a noastră
ceva ce nici chiar zeii n-ar reuși să fure
ca-n zilele acelea cînd pluteam prin pădure
cu Aznavour pe buze și-n suflete jăratec
visam în chilioara aceea din Văratec
toate acele vise în care îndrăzneam
să făurim iluzii așa copii eram
și atît de mult ratasem în viață amîndoi
încît lăsam doar ploaia să țeasă între noi
perdele de amăgire, perdele de cuvinte
azi nu mai suntem oameni azi suntem doar morminte…

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute…

Ertihana (10)

Se scurge primăvara precum un vechi marfar
Flanînd pe Lăpușneanu femei cu pasul rar
Și cu privirea rece și fără de rușine
Îmi pare că torc vorbe aiurea despre tine
– te-ar fi zărit aseară plimbîndu-ți prin Copou
Tristețea majestuoasă, ori le-ai surîs din nou
În drum spre Catedrală privind cum te bîrfeau –
Îmi par așa vulgare și atît de aproape-mi stau
Încît de închid ochii aproape m-ar visa
Dar Iașiul le ferește, precum făceam cîndva
Pe cînd eram mai tineri, mai fragezi, mai smeriți,
Și noi cu toți aceeia ce nu ne-au fost iubiți
Pe-atunci, ții minte Theo ne preumblam în șoaptă
Prinzînd aroma serii în firea ta de apă
Și ne-ascundeam feerici în cîte o cafenea
Ce scurt ne părea veacul și cît de trist era
Îți comandai eclere și ceai de scorțișoară
Păreai atît de vie sub flacăra de ceară
Eu îmi gravam în riduri orice surîs al tău
Iar ploaia cea de afară căsca în noi un hău
Mult mai adînc și sincer ca cel ce ne-a unit
Aveai pe buză lacrimi, eu urme de cuțit
Dar te țineam de mînă, erai atît de aproape
Și  ploaia încetase și nu mai era moarte
s-au dus acestea toate, azi suntem vechi și lași
ca un tramvai ce trece încet prin Tătărași…

ION IANOȘI: „Tismăneanu îmbrățișa cu ardoare convingerile grupului din Cartierul Primăverii”

Am lăsat la urmă cazul lui Vladimir Tismăneanu.

Leonte Tismăneanu se mândrea cu fiul său, care dădea semne timpurii de înzestrare intelectuală, la Liceul „Petru Groza” și la Liceul nr. 24 (azi „Jean Monnet”), ambele rezervate odraslelor protipendadei. Cum am mai menționat, a rugat-o pe Janina să-l pregătească în vederea susținerii examenului de admitere la Facultatea de Filosofie.
Așa a ajuns „Volodea” un oaspete frecvent în locuința noastră din Arhitect Louis Blanc. Citise mult, dar cam de-a valma. Dorea să descifreze meandrele politicii, istoria ei tăinuită, recentele ei jocuri de culise. Avea ceva dintr-un aventurier de idei. Îmbrățișa cu ardoare convingerile familiei și ale părinților tinerilor grupului său din Cartierul Primăverii. Cunoștea mulți dintre mai-marii vremii, direct sau prin fii și fiice, chiar dacă tatăl său fusese, la un moment dat, izgonit de la banchet. Așa i s-a înfiripat ura, din ce în ce mai crâncenă, față de un alt Leonte, fostul apropiat care-i trădase părintele.
Janina n-avea decât să-i ordoneze cunoștințele. A fost o treabă simplă. Purtau discuții libere, de natură mai degrabă prietenească decât didactică; am asistat la câteva. Candidatul a intrat cu brio la Facultatea de Filosofie, Secția de sociologie (1970). A absolvit-o cu lucrarea de licență O abordare critică a filosofiei sociale a lui Herbert Marcuse (1974). A fost angajat cercetător la Laboratorul de Sociologie Urbană, afiliat mai întâi Institutului „Proiect București”, apoi Institutului de Proiectări pentru Construcții Tipizate. Și-a susținut doctoratul cu teza Revoluție și rațiune critică. Teoria politico-socială a Școlii de la Frankfurt (1980).
În tot acest răstimp a continuat să ne viziteze. A venit să ne arate cățelușul său iubit, primit în dar de la tatăl lui, un cocker spaniol. Ne-a împărtășit durerea sfâșietoare la moartea tatălui. Cel mai des ne vorbea însă despre politică. Își urmase în idei părinții și pe mătușa îndrăgită, Cristina Boico, soția generalului Mihail Boico, luptători în ilegalitate, ajunși înalți funcționari în Ministerul Afacerilor Externe, destituiți însă după căderea Anei Pauker, ulterior mătușa predând socialismul științific la un institut de învățământ superior. Pe Volodea îl exaspera regimul ceaușist, ca pe noi toți. Dar îl amenda dintr-o stângă extremă, de pe poziții cumva troțkiste. Am căutam să-i temperăm gesticulațiile stângiste, din motive de precauție: de-ar fi ajuns la urechile șefilor, i-ar fi periclitat locul de muncă.
Ținea la Janina sau, cel puțin, așa crea impresia; eu îi eram indiferent. Ea anume, în temeiul prieteniei ce părea statornicită între ei, i-a și luat în nume de rău prudența cu care i-a tăinuit intenția de a părăsi ilegal țara. Fiindcă, la scurtă vreme după moartea tatălui, și-a acompaniat mama, pe Hermina Tismăneanu, într-o călătorie în Spania (septembrie 1981). După sejururi la Paris (până în mai 1982) și în Caracas (Venezuela) (până în luna septembrie a aceluiași an), a obținut intrarea în SUA și angajări succesive.
Am găsit în biblioteca noastră cele două volume, unul personal, celălalt colectiv, anterioare expatrierii. Ambele ni le oferise, la apariție, cu dedicații.
Noua Stângă și Școala de la Frankfurt e varianta prelucrată a tezei de doctorat, cu ample părți și din lucrarea de licență. A apărut la Editura Politică, în colecția „Dezbateri ideologice”, în iulie 1976.
Între un „Cuvînt înainte” și „Concluzii”, cartea include trei capitole: „Revolta intelectuală din Occident și geneza mișcării noii stângi”, „«Teoria critică» a Școlii de la Frankfurt și semnificația ei istorică”, „Scepticismul utopic al lui Herbert Marcuse”. Mottourile sunt, la capitolul I, din Friedrich Engels, la capitolele II și III, din Herbert Marcuse.
Un fragment din introducere: „Tot mai pregnant resimțita necesitate a dialogului ideologic, la rîndul ei dublată de exigența combativității, impune drept condiție sine qua non a criticii filosofice respectarea imperativului prețuit de Lenin drept «esența, sufletul viu al marxismului: analiza concretă a situației concrete»”. După care autorul se pronunță împotriva clișeelor sectar-dogmatice.
Demonstrația răspunde acestor exigențe. Ea se bazează pe o bibliografie străină amplă pentru acea vreme: Adorno, Horkheimer, Fromm, Marcuse, plus Cohn-Bendit, Hannah Arendt, Noam Chomsky, Antonio Gramsci. Din Marx sunt invocate lucrările timpurii, Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere și Manuscrise economico-filosofice din 1844 – din lucrările comune de Marx și Engels: Sfânta familie, Ideologia germană și Manifestul Partidului Comunist. Lenin e prezent cu „Stângismul” – boala copilăriei comunismului. Mai sunt citați: Santiago Carillo, Cuvîntare la Consfătuirea internațională a partidelor comuniste și muncitorești (1969) și Nicolae Ceaușescu, Raportul la Congresul al XI-lea (1974).
Concesiile cu adevărat mari Vladimir Tismăneanu le-a făcut însă exigențelor de partid ca unul dintre cei zece autori care au elaborat fișele volumului Mic dicționar social-politic pentru tineret, apărut la Editura Politică sub coordonarea științifică a lui Virgil Măgureanu. Data apariției, indicată precis, iunie 1981, se situează cu doar trei luni înaintea plecării autorului în exil.
V. T., după cum îi e sigla după fiecare fișă elaborată, apare în 74 de rînduri (dintre care 3 în colaborare cu M.M. – Mihai Milca). Printre ele se numără termeni de filosofie ori de sociologie, mereu în varianta preconizată de materialismul dialectic și istoric sau de către socialismul științific: „Agnosticism”, „Alienare”, “Bază și suprastructură”, „Calitate”, „Cantitate”, „Cauzalitate”, „Conexiune universală”, „Conștiință”, „Cultură”, „Cunoaștere”, „Determinism”, „Dialectică”, „Epistemologie”, „Existență socială”, „Formațiune socială”, „Gnoseologie”, „Libertate și necesitate”, „Metafizică”, „Națiune”, „Necesitate și întîmplare”, „Sociologie”, „Spontan și conștient”, „Știință”, „Țărănime”, „Umanism”, „Utopie”. Apar și în cadrul lor permanente referiri la și citate din Marx, Lenin, Ceaușescu, Programul PCR, Constituția RSR.
Dar obediența față de marxism-leninism și mai cu seamă față de comandamentele ideologice de moment ale PCR, potrivit indicațiilor lui Ceaușescu, devine totală în articolele ascuțit ideologice semnate de V. T.: „Burghezie”, „Capitalism”, „Clasă socială”, „Colectivism”, „Combativitate revoluționară”, „Comunism”, „Consiliile oamenilor muncii aparținând naționalităților conlocuitoare”, „Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie”, „Cultură socialistă”, „Democrație socialistă”, „Imperialism”, „Internaționalism”, „Lupta dintre nou și vechi”, „Marxism”, „Materialism dialectic”, „Materialism istoric”, „Mișcare de eliberare națională”, „N.A.T.O.”, „Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism”, „Progres social”, „Proletariat”, „Revoluție social-politică”, „Socialism”, „Socialism științific”, „Stîngism”, „Suveranitate”, „Tratatul de la Varșovia”, „Umanism socialist, revoluționar”.
Noua Stîngă și Școala de la Frankfurt nu este (cum va susține autorul) o carte doar „marxizantă”, ci una asumat marxistă, dar acomodată recentelor curente tentând modernizarea în cadrul marxismului.
În schimb, contribuțiile masive la Mic dicționar social-politic pentru tineret Vladimir Tismăneanu le-a conceput – în preajma exilului său – conform și pe placul regimului ceaușist.

 

Ion IANOȘI
(fragment din volumul
“Internaționala mea – Cronica unei vieți”,
editura Polirom, 2012)

EXCLUSIV – Cînd Mircea Dinescu mergea la Moscova pentru “vedea cu ochii proprii miracolul restructurării” și se plîngea că a fost exclus abuziv din PCR

Cititorii din România care au reuşit să intre în posesia primei ediţii a volumului „Moartea citeşte ziarul“ (Editions Rodopi B.V., Amsterdam – Atlanta, GA 1989) au putut observa că, ediţia românească a aceluiaşi volum („Cartea Românească“ 1990) este văduvită de cîteva importante (mai ales astăzi) texte ale lui Mircea Dinescu.
De ce a ales dl. Dinescu să renunţe la aceste texte şi să-şi autocenzureze volumul o să înţelegeţi citind rîndurile de mai jos:

MIRCEA DINESCU – INTERVIU LA RADIO MOSCOVA*

– În interviul acordat postului de radio Moscova, anul trecut, aţi spus că aţi venit la Moscova pentru a vedea cu ochii proprii miracolul restructurării, procesul de restabilire a valorilor culturale şi istorice.

– M-am uitat la televizor, că televiziunea sovietică îţi dă şansa să cam înveţi cîte ceva de la ea, nu? Presa am citit-o zilnic – eu ştiu mai puţin ruseşte, dar cu ajutorul soţiei – bineînţeles, e fascinantă, ca şi toată această mişcare din presa actuală, culturală şi politică, lucru care, pe mine ca scriitor, mă interesează foarte tare; sîntem abonaţi la cîteva reviste culturale sovietice, dar în acelaşi timp e fascinant să vezi la faţa locului ce se întîmplă, pentru că după părerea mea perestroika înseamnă o mare cotitură pentru socialism, URSS, şi în general cred în lume, cu consecinţe formidabile. Cred că această cotitură istorică va însemna mult, nu numai din punct de vedere economic, dar şi cultural. Nu există zi în care să nu se întîmple un eveniment în presa sovietică. Această reînviere a publicisticii, mi se pare iarăşi extraordinară; sincer să fiu la ora actuală mă interesează mai puţin poezia sovietică şi mai mult jurnalistica sovietică. Au apărut, au reapărut oameni despre care nu ştiam nimic, academicianul Ligariov, istorici ca Afanasiov, sînt doar două exemple. Sigur, ca literat îmi dau seama de efectul pe care îl are asupra lumii această deschidere, această explozie de libertate dacă vreţi, din presa sovietică. Ce se întîmplă deci în URSS va avea un efect, cred eu, asupra literaturii socialiste şi asupra literaturii lumii în general. Scriitorii din socialism nu trebuie să fie simple instrumente de lucru în drumul spre socialism. Fiecare trebuie să se dezvolte liber şi să-ţi expună concepţiile sale despre viaţă şi despre lume şi societate. Se spunea pe vremuri că scriitorii sînt ajutoare de nădejde ale partidului. Să se înţeleagă bine acest lucru, în ce sens sînt ajutoare de nădejde: în sensul că scriitorul este un observator extraordinar al realităţii şi poate ajuta partidul arătîndu-i cît mai bine realitatea. Eu bineînţeles nu cred că poezia poate schimba lumea. Cred că literatura trebuie să fie şi ea activă, să devină un reper pentru cititor, în general, cred că acesta-i sensul literaturii: nu de a da soluţii, ci de a problematiza. * Interviul a fost transmis în emisiunea în limba română a postului de Radio Moscova din 25 august 1988.

(Text tipărit în volumul Moartea citeşte ziarul“ Editions Rodopi
B.V., Amsterdam – Atlanta, GA 1989 şi cenzurat în ediţia românească)

Tot în ediţia Rodopi se regăseşte şi o scrisoare către preşedintele Uniunii Scriitorilor („A doua scrisoare deschisă către preşedintele Uniunii Scriitorilor“, Bucureşti, 22 iunie 1989, pg. 77 – 78), eliminată şi ea din ediţia „Cartea Românească“, epistolă în care Mircea Dinescu scrie:
Ca şi cum excluderea mea abuzivă din Partid şi din redacţia României literare nu ar fi deajuns, şi pentru a mi se tăia orice mijloc de subzistenţă, soţiei mele, de profesie traducătoare, i-a fost interzisă şi ei semnătura, cartea de proză a lui Boris Pasternak predată editurii Univers fiind stopată.“

« Older posts Newer posts »