Fabian Anton Official Site

Author: admin (Page 2 of 5)

Ertihana (12)

Trăsura e ticsită, pornesc spre tine iar
Lîngă birjar e o umbră cu un surîs amar
Iar pletele-i ca ceara miros a crini și-a ploi
Și-n stînga am un june firav, cu ochii goi,
Precum eram pe vremea cînd te-ai oprit la mine
Ne învelește gerul și-apusul care vine
Aduce-n jur doar crîngul și-un gust sălciu în gură
Îmi lăcrămează ochii și gîndurile-mi fură
Și-a mia încercare de a-ți încropi o cartă
Mai ții tu minte, Theo, cînd desenai pe hartă
În mijlocul Moldovei, departe de orice șoapte
O bojdeucă strîmbă cu murii ca de lapte
Și-n față cu magnolii ori poate cu-n smochin
Șopteai: hai fab, dă-mi mîna, mai e puțin, puțin
Mai am doar samovarul să-l creionez pe foc
Și-apoi ne luăm bagajul și o pornim din loc
Iar după o săptămînă cînd vom ajunge-n zori
Obosoitor de fragezi, cu părul prins în nori,
Vei spune că-s o taină și palmele mi-s reci
Și-o să mă iei în brațe și pragul o să-l treci
Apoi o să tragi jilțul aproape de fereastră
Și-o să miroasă a îngeri în bojdeuca noastră
Iar pe pervaz voi prinde trei coji de mandarine
Și-o să ne fie Hummel și-o să ne fie bine
Departe de tot burgul și de ratări aproape
Cu ceața peste pleoape, cu sufletul de ape…

Trăsura e ticsită și sfinți  o înconjor
Mai am doar trei cuvinte și am ajuns. Cobor.

EXCLUSIV: Maica Benedicta Braga de la Văratec, agenta „Bona“, și-a turnat la Securitate propriul frate, pe renumitul duhovnic Roman Braga

Dacă în prima parte a seriei „Mănăstirea Văratec în arhivele Securității“ am vorbit despre colaborarea cu Securitatea a maicii Nazaria Niță, celebra stareță a Văratecului (vezi volumul „Agenta Vasilica între Dumnezeu și satan“ publicat la editura „Vremea“), în cel de-al doilea volum al seriei, „Agenta Bona în căutarea fratelui pierdut“, puteți citi documente explozive despre un alt mare nume al mănăstirii Văratec.

Despre agenta „Bona“, cea care oferea Securității informații despre fratele ei, Părintele Roman Braga, despre maica Alexandra (principesa Ileana), episcopul Bartolomeu Anania, maicile din Văratec și despre mulți, mulți alții, organele Statului scriau următoarele:

Benedicta Braga 1

Iar dacă vă întrebați cine anume se ascundea sub numele conspirativ de „BONA“ aveți mai jos răspunsul:

Voi reveni.

Ertihana (11)

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute
mult mai adînci ca viața obrazul îmi brăzdau
Valizele din piele la ușă așteptau
șareta să sosească pe drumul dinspre gară
în tîmple era viscol și atît de cald afară
încît părea că suntem cazacii lui Tolstoi
ne îmbîcsise timpul cumplit pe amîndoi
iar tu priveai spre nouri și tristă îmi șopteai
Pîn totul se sfîrșește hai să sorbim un ceai
precum făceam în anii cînd mai țineai la mine
am pregătit pe masă rodii și  mandarine
și-n farfuriuța verde romburi de biscuiți
am fost atîta vreme tăcuți și despărțiți
încît acum cînd umbra iar prinde flori în glastră
măcar s-avem o clipă așa, numai a noastră
ceva ce nici chiar zeii n-ar reuși să fure
ca-n zilele acelea cînd pluteam prin pădure
cu Aznavour pe buze și-n suflete jăratec
visam în chilioara aceea din Văratec
toate acele vise în care îndrăzneam
să făurim iluzii așa copii eram
și atît de mult ratasem în viață amîndoi
încît lăsam doar ploaia să țeasă între noi
perdele de amăgire, perdele de cuvinte
azi nu mai suntem oameni azi suntem doar morminte…

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute…

Ertihana (10)

Se scurge primăvara precum un vechi marfar
Flanînd pe Lăpușneanu femei cu pasul rar
Și cu privirea rece și fără de rușine
Îmi pare că torc vorbe aiurea despre tine
– te-ar fi zărit aseară plimbîndu-ți prin Copou
Tristețea majestuoasă, ori le-ai surîs din nou
În drum spre Catedrală privind cum te bîrfeau –
Îmi par așa vulgare și atît de aproape-mi stau
Încît de închid ochii aproape m-ar visa
Dar Iașiul le ferește, precum făceam cîndva
Pe cînd eram mai tineri, mai fragezi, mai smeriți,
Și noi cu toți aceeia ce nu ne-au fost iubiți
Pe-atunci, ții minte Theo ne preumblam în șoaptă
Prinzînd aroma serii în firea ta de apă
Și ne-ascundeam feerici în cîte o cafenea
Ce scurt ne părea veacul și cît de trist era
Îți comandai eclere și ceai de scorțișoară
Păreai atît de vie sub flacăra de ceară
Eu îmi gravam în riduri orice surîs al tău
Iar ploaia cea de afară căsca în noi un hău
Mult mai adînc și sincer ca cel ce ne-a unit
Aveai pe buză lacrimi, eu urme de cuțit
Dar te țineam de mînă, erai atît de aproape
Și  ploaia încetase și nu mai era moarte
s-au dus acestea toate, azi suntem vechi și lași
ca un tramvai ce trece încet prin Tătărași…

ION IANOȘI: „Tismăneanu îmbrățișa cu ardoare convingerile grupului din Cartierul Primăverii”

Am lăsat la urmă cazul lui Vladimir Tismăneanu.

Leonte Tismăneanu se mândrea cu fiul său, care dădea semne timpurii de înzestrare intelectuală, la Liceul „Petru Groza” și la Liceul nr. 24 (azi „Jean Monnet”), ambele rezervate odraslelor protipendadei. Cum am mai menționat, a rugat-o pe Janina să-l pregătească în vederea susținerii examenului de admitere la Facultatea de Filosofie.
Așa a ajuns „Volodea” un oaspete frecvent în locuința noastră din Arhitect Louis Blanc. Citise mult, dar cam de-a valma. Dorea să descifreze meandrele politicii, istoria ei tăinuită, recentele ei jocuri de culise. Avea ceva dintr-un aventurier de idei. Îmbrățișa cu ardoare convingerile familiei și ale părinților tinerilor grupului său din Cartierul Primăverii. Cunoștea mulți dintre mai-marii vremii, direct sau prin fii și fiice, chiar dacă tatăl său fusese, la un moment dat, izgonit de la banchet. Așa i s-a înfiripat ura, din ce în ce mai crâncenă, față de un alt Leonte, fostul apropiat care-i trădase părintele.
Janina n-avea decât să-i ordoneze cunoștințele. A fost o treabă simplă. Purtau discuții libere, de natură mai degrabă prietenească decât didactică; am asistat la câteva. Candidatul a intrat cu brio la Facultatea de Filosofie, Secția de sociologie (1970). A absolvit-o cu lucrarea de licență O abordare critică a filosofiei sociale a lui Herbert Marcuse (1974). A fost angajat cercetător la Laboratorul de Sociologie Urbană, afiliat mai întâi Institutului „Proiect București”, apoi Institutului de Proiectări pentru Construcții Tipizate. Și-a susținut doctoratul cu teza Revoluție și rațiune critică. Teoria politico-socială a Școlii de la Frankfurt (1980).
În tot acest răstimp a continuat să ne viziteze. A venit să ne arate cățelușul său iubit, primit în dar de la tatăl lui, un cocker spaniol. Ne-a împărtășit durerea sfâșietoare la moartea tatălui. Cel mai des ne vorbea însă despre politică. Își urmase în idei părinții și pe mătușa îndrăgită, Cristina Boico, soția generalului Mihail Boico, luptători în ilegalitate, ajunși înalți funcționari în Ministerul Afacerilor Externe, destituiți însă după căderea Anei Pauker, ulterior mătușa predând socialismul științific la un institut de învățământ superior. Pe Volodea îl exaspera regimul ceaușist, ca pe noi toți. Dar îl amenda dintr-o stângă extremă, de pe poziții cumva troțkiste. Am căutam să-i temperăm gesticulațiile stângiste, din motive de precauție: de-ar fi ajuns la urechile șefilor, i-ar fi periclitat locul de muncă.
Ținea la Janina sau, cel puțin, așa crea impresia; eu îi eram indiferent. Ea anume, în temeiul prieteniei ce părea statornicită între ei, i-a și luat în nume de rău prudența cu care i-a tăinuit intenția de a părăsi ilegal țara. Fiindcă, la scurtă vreme după moartea tatălui, și-a acompaniat mama, pe Hermina Tismăneanu, într-o călătorie în Spania (septembrie 1981). După sejururi la Paris (până în mai 1982) și în Caracas (Venezuela) (până în luna septembrie a aceluiași an), a obținut intrarea în SUA și angajări succesive.
Am găsit în biblioteca noastră cele două volume, unul personal, celălalt colectiv, anterioare expatrierii. Ambele ni le oferise, la apariție, cu dedicații.
Noua Stângă și Școala de la Frankfurt e varianta prelucrată a tezei de doctorat, cu ample părți și din lucrarea de licență. A apărut la Editura Politică, în colecția „Dezbateri ideologice”, în iulie 1976.
Între un „Cuvînt înainte” și „Concluzii”, cartea include trei capitole: „Revolta intelectuală din Occident și geneza mișcării noii stângi”, „«Teoria critică» a Școlii de la Frankfurt și semnificația ei istorică”, „Scepticismul utopic al lui Herbert Marcuse”. Mottourile sunt, la capitolul I, din Friedrich Engels, la capitolele II și III, din Herbert Marcuse.
Un fragment din introducere: „Tot mai pregnant resimțita necesitate a dialogului ideologic, la rîndul ei dublată de exigența combativității, impune drept condiție sine qua non a criticii filosofice respectarea imperativului prețuit de Lenin drept «esența, sufletul viu al marxismului: analiza concretă a situației concrete»”. După care autorul se pronunță împotriva clișeelor sectar-dogmatice.
Demonstrația răspunde acestor exigențe. Ea se bazează pe o bibliografie străină amplă pentru acea vreme: Adorno, Horkheimer, Fromm, Marcuse, plus Cohn-Bendit, Hannah Arendt, Noam Chomsky, Antonio Gramsci. Din Marx sunt invocate lucrările timpurii, Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere și Manuscrise economico-filosofice din 1844 – din lucrările comune de Marx și Engels: Sfânta familie, Ideologia germană și Manifestul Partidului Comunist. Lenin e prezent cu „Stângismul” – boala copilăriei comunismului. Mai sunt citați: Santiago Carillo, Cuvîntare la Consfătuirea internațională a partidelor comuniste și muncitorești (1969) și Nicolae Ceaușescu, Raportul la Congresul al XI-lea (1974).
Concesiile cu adevărat mari Vladimir Tismăneanu le-a făcut însă exigențelor de partid ca unul dintre cei zece autori care au elaborat fișele volumului Mic dicționar social-politic pentru tineret, apărut la Editura Politică sub coordonarea științifică a lui Virgil Măgureanu. Data apariției, indicată precis, iunie 1981, se situează cu doar trei luni înaintea plecării autorului în exil.
V. T., după cum îi e sigla după fiecare fișă elaborată, apare în 74 de rînduri (dintre care 3 în colaborare cu M.M. – Mihai Milca). Printre ele se numără termeni de filosofie ori de sociologie, mereu în varianta preconizată de materialismul dialectic și istoric sau de către socialismul științific: „Agnosticism”, „Alienare”, “Bază și suprastructură”, „Calitate”, „Cantitate”, „Cauzalitate”, „Conexiune universală”, „Conștiință”, „Cultură”, „Cunoaștere”, „Determinism”, „Dialectică”, „Epistemologie”, „Existență socială”, „Formațiune socială”, „Gnoseologie”, „Libertate și necesitate”, „Metafizică”, „Națiune”, „Necesitate și întîmplare”, „Sociologie”, „Spontan și conștient”, „Știință”, „Țărănime”, „Umanism”, „Utopie”. Apar și în cadrul lor permanente referiri la și citate din Marx, Lenin, Ceaușescu, Programul PCR, Constituția RSR.
Dar obediența față de marxism-leninism și mai cu seamă față de comandamentele ideologice de moment ale PCR, potrivit indicațiilor lui Ceaușescu, devine totală în articolele ascuțit ideologice semnate de V. T.: „Burghezie”, „Capitalism”, „Clasă socială”, „Colectivism”, „Combativitate revoluționară”, „Comunism”, „Consiliile oamenilor muncii aparținând naționalităților conlocuitoare”, „Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie”, „Cultură socialistă”, „Democrație socialistă”, „Imperialism”, „Internaționalism”, „Lupta dintre nou și vechi”, „Marxism”, „Materialism dialectic”, „Materialism istoric”, „Mișcare de eliberare națională”, „N.A.T.O.”, „Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism”, „Progres social”, „Proletariat”, „Revoluție social-politică”, „Socialism”, „Socialism științific”, „Stîngism”, „Suveranitate”, „Tratatul de la Varșovia”, „Umanism socialist, revoluționar”.
Noua Stîngă și Școala de la Frankfurt nu este (cum va susține autorul) o carte doar „marxizantă”, ci una asumat marxistă, dar acomodată recentelor curente tentând modernizarea în cadrul marxismului.
În schimb, contribuțiile masive la Mic dicționar social-politic pentru tineret Vladimir Tismăneanu le-a conceput – în preajma exilului său – conform și pe placul regimului ceaușist.

 

Ion IANOȘI
(fragment din volumul
“Internaționala mea – Cronica unei vieți”,
editura Polirom, 2012)

EXCLUSIV – Cînd Mircea Dinescu mergea la Moscova pentru “vedea cu ochii proprii miracolul restructurării” și se plîngea că a fost exclus abuziv din PCR

Cititorii din România care au reuşit să intre în posesia primei ediţii a volumului „Moartea citeşte ziarul“ (Editions Rodopi B.V., Amsterdam – Atlanta, GA 1989) au putut observa că, ediţia românească a aceluiaşi volum („Cartea Românească“ 1990) este văduvită de cîteva importante (mai ales astăzi) texte ale lui Mircea Dinescu.
De ce a ales dl. Dinescu să renunţe la aceste texte şi să-şi autocenzureze volumul o să înţelegeţi citind rîndurile de mai jos:

MIRCEA DINESCU – INTERVIU LA RADIO MOSCOVA*

– În interviul acordat postului de radio Moscova, anul trecut, aţi spus că aţi venit la Moscova pentru a vedea cu ochii proprii miracolul restructurării, procesul de restabilire a valorilor culturale şi istorice.

– M-am uitat la televizor, că televiziunea sovietică îţi dă şansa să cam înveţi cîte ceva de la ea, nu? Presa am citit-o zilnic – eu ştiu mai puţin ruseşte, dar cu ajutorul soţiei – bineînţeles, e fascinantă, ca şi toată această mişcare din presa actuală, culturală şi politică, lucru care, pe mine ca scriitor, mă interesează foarte tare; sîntem abonaţi la cîteva reviste culturale sovietice, dar în acelaşi timp e fascinant să vezi la faţa locului ce se întîmplă, pentru că după părerea mea perestroika înseamnă o mare cotitură pentru socialism, URSS, şi în general cred în lume, cu consecinţe formidabile. Cred că această cotitură istorică va însemna mult, nu numai din punct de vedere economic, dar şi cultural. Nu există zi în care să nu se întîmple un eveniment în presa sovietică. Această reînviere a publicisticii, mi se pare iarăşi extraordinară; sincer să fiu la ora actuală mă interesează mai puţin poezia sovietică şi mai mult jurnalistica sovietică. Au apărut, au reapărut oameni despre care nu ştiam nimic, academicianul Ligariov, istorici ca Afanasiov, sînt doar două exemple. Sigur, ca literat îmi dau seama de efectul pe care îl are asupra lumii această deschidere, această explozie de libertate dacă vreţi, din presa sovietică. Ce se întîmplă deci în URSS va avea un efect, cred eu, asupra literaturii socialiste şi asupra literaturii lumii în general. Scriitorii din socialism nu trebuie să fie simple instrumente de lucru în drumul spre socialism. Fiecare trebuie să se dezvolte liber şi să-ţi expună concepţiile sale despre viaţă şi despre lume şi societate. Se spunea pe vremuri că scriitorii sînt ajutoare de nădejde ale partidului. Să se înţeleagă bine acest lucru, în ce sens sînt ajutoare de nădejde: în sensul că scriitorul este un observator extraordinar al realităţii şi poate ajuta partidul arătîndu-i cît mai bine realitatea. Eu bineînţeles nu cred că poezia poate schimba lumea. Cred că literatura trebuie să fie şi ea activă, să devină un reper pentru cititor, în general, cred că acesta-i sensul literaturii: nu de a da soluţii, ci de a problematiza. * Interviul a fost transmis în emisiunea în limba română a postului de Radio Moscova din 25 august 1988.

(Text tipărit în volumul Moartea citeşte ziarul“ Editions Rodopi
B.V., Amsterdam – Atlanta, GA 1989 şi cenzurat în ediţia românească)

Tot în ediţia Rodopi se regăseşte şi o scrisoare către preşedintele Uniunii Scriitorilor („A doua scrisoare deschisă către preşedintele Uniunii Scriitorilor“, Bucureşti, 22 iunie 1989, pg. 77 – 78), eliminată şi ea din ediţia „Cartea Românească“, epistolă în care Mircea Dinescu scrie:
Ca şi cum excluderea mea abuzivă din Partid şi din redacţia României literare nu ar fi deajuns, şi pentru a mi se tăia orice mijloc de subzistenţă, soţiei mele, de profesie traducătoare, i-a fost interzisă şi ei semnătura, cartea de proză a lui Boris Pasternak predată editurii Univers fiind stopată.“

Ertihana (9)

Eram cu două vieți în urma ta
te-ntruchipam în vechea cafenea
eu înger orb iar tu un crin de ploi
(bîrfea toată pădurea despre noi)
simțeam  cum te așezi la masa gri
plutind printre soioșii mușterii
și rămîneai privind pe geam așa
topită-n fum și-n abur de cafea
iar eu din colțul meu brodam poeme
meșteșugite musai să te cheme
în umbra mea de ceață și tăceri
mi-aduc aminte tot parc’ a fost ieri
afară erau ploi și era seară
și-nmugurea tăcut o primăvară
atît de stranie și mov încît
doreai să ți-o-nfășori încet la gît
precum un șal precum un gînd poznaș
flanînd din mască-n mască prin oraș
în timp ce moartea-n noi grădinărea
te-ntruchipam în vechea cafenea
și înger orb eram tu un crin de ploi
bîrfea toată pădurea despre noi…

INEDIT – EUGEN TRANCU IAȘI – JURNAL CU SERGIU CELIBIDACHE

Se aude că pe 26 octombrie vine Sergiu.

Mă așteaptă iar o grea încercare. Reacțiile mele vor fi judecate și răsjudecate.

Nu știu cum va fi dar probabil că sufletește voi avea mult de suferit.

Nu pot uita cocteil-ul de la Athenee Palace din ultima noapte, când o singură vorbă nu mi-a adresat. Doar la sfârșit mi-a aruncat un: „Mâine să fii la 6 dimineața!“ Ca la orice trepăduș.

Nu pot uita că n-am putut participa la toate concertele, eu, care de zeci de ani am crezut și l-am așteptat.

Nu pot uita că a trimis prin Tania discuri cu compozițiile lui către Ticu și Sonia și la mine nici nu s-a gândit. Tania, ofensată de reproșul meu, mi-a replicat: „N-a avut destule și, bineînțeles, în primul rând s-a gândit la familia lui!“

Dar ce știa familia de dânsul când făcea foamea și era un coate-goale?

Nu pot uita scena de la „Shop“, când i-a cumpărat fel de fel lui Sergiulică și, când m-a întrebat: „Tu nu îți iei nimic pentru Zuzuca?“, i-am răspuns că nu-mi trebuie nimic iar Sergiulică mi-a dat un „Toblerone“ pentru ea.

N-am cum să uit că acest om mare pe estradă, atât de sensibil în ceea ce face, nu apreciază modestia, discreția și faptul că nu i-am cerut nimic decât dragoste și puțin mai mult interes față de persoana mea.

Câtă contradicție la acest om!

Dar probabil că eu nu sunt în stare să apreciez „capriciile“ unui geniu.

Prietenia noastră a intrat în penumbră. O simt și asta-i grav. Probabil că nu mai corespund „vederilor“ lui iar asta intră în fluctuațiile temperamentului păcătos a lui Sergiu.

Însă atâtea concesii am făcut în viața mea încât, îmbătrânind, maturizându-mă, nu mai sunt în stare de a spune: „Astea-s fleacuri!“

Nu pot spune: dacă nu mă dorește, eu îl vreau! Să-i fie de bine. El este cel prăbușit. Am avut constanța unui adevărat prieten, dezinteresat, admirându-i certa valoare dirijorală, dar fiindu-mi frică, groază, de ce reacții are ca muritor de rând.

Delicatețea sufletească cu care l-am înconjurat nu a primit decât o tușă foarte groasă de mârlănie, cu atât mai mult cu cât îmi cunoaște sensibilitatea și dragostea pe care i-o port.

Mare lucru i-ar fi să dea, din când în când, fără interes, un telefon și să mă întrebe: „Ce mai faci?“

Dar e „ceva“ care s-a băgat între noi, care a intervenit, și-atunci de ce să mă bag de-a sila în sufletul cuiva care nu mă mai vrea? De ce să mă duc la aeroport să-l primesc? De ce să mă înfig la hotel, printre cei mulți?

Eram obișnuit să cânt la prima vioară nu să fiu în ultimul rân, la percuție și partitura mea să nu fie decât o notă la măsura a nu știu câta dintr-o bucată care reprezintă ponderea programului.

Stau cuminte, în banca mea. Cui îi e dor, să mă caute.

 

11 noiembrie 1980

 

Radio București transmite, timp de patru săptămâni, marți seara, înregistrările lui Sergiu cu orchestra din Stuttgart.

Prima, de marți 11 noiembrie, cu concertul care a avut loc, dacă mai țin bine minte, la 16 februarie 1980.

În program „Uvertura Academică“ de Brahms, „Muzică de concert“ de Rudi Stephan[2] și „Simfonia a V-a“ de Ceaikovski.

Un program care nu mi-a spus prea mult căci niciuna din piese nu reprezintă o valoare de prim ordin.

Brahms-ul, bineînțeles, își păstrează rețeta orchestrației, dar inconsistența primează.

Ceaikovski e un fel de „mult zgomot pentru nimic“. O muzică pentru amatorii de efecte sonore ușoare, multe momente de culminație fanfarizându-le.

Aș fi vrut să-l ascult în „Patetica“, mult mai profundă și mai consistentă pe toate planurile.

Compozița lui Stephan, deloc ieșită din mediocru, putea fi înlocuită cu mai mult succes cu o bucată românească de calitate.

Dar încăpățânarea lui Sergiu de a nu dirija nimic românesc nu se dezminte.

Este de neînțeles cum omul ăsta nu face nimic pentru țara lui. Căci între a vrea și a face este totuși o deosebire!

 

18 noiembrie 1980

 

Zi plină de Sergiu.

La ora 17 a venit Mircea Casassovici și mi-a adus 6 000 de lei din partea lui Sergiu, care i-a dat 1 000 de franci.

La ora 22, la Tv, se difuzează „Romeo și Julieta“.

La ora 23, la radio, seria programelor de la Stuttgart. În program: „Coțofana hoață“ de Rossini, „Iberia“ de Debussy și „Șeherezada“ de Rimski-Korsakov.

În acest program l-am recunoscut pe Sergiu.

A fost extraordinar. Mai ales „Șeherezada“. Poezia imprimată acestui poem este caracteristică lui Sergiu.

„Coțofana“ – spirituală.

„Iberia“, frumos colorată. Ritmul și talentul propriu compozițiilor în care Sergiu se simte atât de bine.

Dar în ce nu se simte bine?

Rezerve am făcut la programul precedent. Probabil am fost subiectiv din cauza programului care nu m-a încântat.

 

25 noiembrie 1980

 

La radio program Sergiu Celibidache: „Simfonia a VIII-a“ de Schubert, Darius Milhaud[3] și „Simfonia a V-a“ de Prokofiev.

Compoziția lui Milhaud cu mult ritm dansant, orchestrată bogat și colorat. Mereu l-am avut pe Sergiu în imagine, dansând pe estradă.

Celelalte lucrări în spiritul caracteristic compozitorilor și al lui Sergiu.

 

2 decembrie 1980

 

La radio ultimul concert.

În program „Simfonia Jupiter“ de Mozart, „Viața de erou“ de Richard Strauss și „Dans ungar“ de Brahms (la bis).

Am avut rar (aproape deloc) ocazia să ascult Mozart cu Celibidache. Ascultându-l numai o dată nu pot să-mi dau seama dacă spiritul Mozartian a fost respectat. Totuși mi-a plăcut mult, mai ales partea a II-a, învăluită în grație și gingășie, nu atât datorită dantelelor și cadrului cât personagiilor născute, grațioase și gingașe. Adică ceva mai profund decât suprafața. Ăsta-i Sergiu!

Celelalte au fost în nota obișnuită lui Celi.

Păcat că s-a terminat!

 

26 aprilie 1981

Sfintele Paști

 

Mi-a telefonat Sergiu să-mi spună „Hristos a Înviat!“ și să-i dau 10 000 de lei lui Ticu.

Am vorbit mai mult ca de obicei.

Era binedispus și m-a întrebat de ce nu-mi fac formele pentru Paris.

I-am răspuns că întrebările lui cu de ce nu vin la Paris seamănă cu ariile de operă ce repetiții la nesfârșit („Du-te și te culcă, du-te iute și te culcă…“[4]).

 

10 octombrie 1982

 

Azi, la Tv, a fost „sărbătorit“ Sergiu de către Sava[5], avându-l ca partener pe Iancu Dumitrescu[6].

Au fost prezentate secvențe din „Pini di Roma“[7], „Don Juan“ de R. Strauss, „Tristan și Isolda“, „Simfonia Italiană“ de Mendelsohn (cu Orchestra Santa Cecilia) și „Alborada del Gracioso“ de Ravel.

Sărbătoarea s-a transformat într-un fel de proces. Iancu Dumitrescu apărător – Iosif Sava, acuzator. Cică dialogul este mai viu în contradictoriu.

Iancu Dumitrescu, ca interlocutor, a fost slăbuț, cu toată admirația lui pentru Sergiu. Nu era pregătit pentru o asemenea ofensivă.

Sergiu ar merita o adevărată sărbătorire dar „mafia“ este prea puternică.

 

[2] Rudi Stephan (29 iulie 1887 Worms – 29 septembrie 1915, Chodaczków Wielki) compozitor.

[3] Darius Milhaud (4 septembrie 1892, Aix-en-Provence – 22 iunie 1974, Geneva) compozitor și pedagog.

[4] Vezi „Bărbierul din Sevilla“.

[5] Iosif Sava (15 februarie 1933, Iași – d. 18 august 1998, București) muzicolog. Realizator de emisiuni radio și de televiziune.

[6] Iancu Dumitrescu (15 iulie 1944, Sibiu) compozitor și critic muzical.

[7] Poem simfonic de Ottorino Respighi.

INEDIT ION LUCIAN: Grigore Vasiliu Birlic și SKODA lui Vraca

Grigore Vasiliu – Birlic nu a fost un artist comic! A fost o structură comică!
Rar o ființă ca el, hărăzit, din întâlnirea cu ursitoarele, să creeze bună dispoziție, hohote de râs, destindere și, în ultimă instanță, fericire!
Mergeam cu el pe stradă, la Praga, unde filmam „Viața învinge“. Nu-i diminuez cu nimic extraordinara lui popularitate, dar acolo, pe malul Vâltavei, nu-l cunoștea nimeni. Dar oricine venea în întâmpinarea noastră, de cum îi cădea privirea pe Birlic, începea sau să râdă, sau să zâmbească. Totul la el era comic. Chipul, privirea, mersul dezarticulat, debitul verbal. Cu asemenea „daruri“ primite de la natură, era imposibil să abordezi repertoriul dramatic, spre disperarea lui Birlic!
Și totuși, în plin delir al popularității, un regizor și-a permis să-l probeze și în dramă și Birlic a făcut un mare și surprinzător succes în „Nunta lui Krecinski“.
Și așa au început să curgă „surprizele“ lui Birlic: în „2 lozuri“ (scena de disperare a rămas în antologia filmului românesc), în „D’ale Carnavalului“ („a 8-a oară, domnule!“), o inegalabilă creație, etc.
La spectacolul „O noapte furtunoasă“ stăteam în loja direcției care, la studioul din Piața Amzei e chiar deasupra scenei, în partea stângă, deasupra publicului. La scena „Eu sunt bibicul, eu sunt Mache“ Birlic era atât de extraordinar că m-a cuprins o criză de râs, că mi-a fost imposibil să mă stăpânesc. Cei din scenă m-au observat și au început să râdă, publicul după ei… și actul a trebuit să se întrerupă!! Birlic era genial! El se plângea cu disperare pentru opresiunea împotriva lui… iar publicul râdea în hohote!
În momentele lui de viață normală avea o privire de cățel bătut, de o tristețe și bunătate sfâşietoare… Și totuși irezistibil comică.
Asta venea probabil dintr-o extreme sensibilitate și bunătate interioară, care apărea la suprafață în momente neașteptate.
O să vă povestesc o întâmplare neștiută de nimeni, care va evidenția ceea ce am afirmat.
La Praga grupa noastră de actori a stat aproape 6 luni la hotelul „Flora“.
Unul din marii noștri actori, George Vraca, împătimit jucător, vedetă a Cazinoului din Monte Carlo, invitase o serie de mari colegi, ca V. Valentineanu, Gh. Ciprian, Pop Marțian sau C. Antoniu să vină în fiecare seară la el în cameră pentru o partidă de joc de cărți. Vraca, un jucător cu mare experiență, reușise în aproape două luni să-i curețe de coroane pe colegii lui. Aproape o jumătate de mașină nouă Skoda,cu care avea ambiția să se întoarcă în țară, la volan.
Venirea, la o dată ulterioară, a lui Birlic, a fost pentru George Vraca un eveniment fericit.
– Nu te interesează, colega, o partidă?
– Cu mare plăcere, a răspuns Birlic.
„Match-ul“ a avut loc seara, în camera lui Vraca. Cameră care făcea parte din apartamentul în care stăteam și eu cu Mircea Constantinescu. Așa că și noi doi participam adeseori la joc, eu chibiț, Mircea participant, modest, uneori. Eu am rezistat până la 2 noaptea apoi m-am retras. Mircea, care pierdea, până pe la 3.
Dimineața, pe la 4, ne-am trezit cu Birlic, cu pălăria în mână, sculându-l pe Mircea.
– Mircea, cât ai pierdut până acum la Vraca?
Mircea, un tip foarte tipicar, din somn, i-a răspuns prompt:
– 1468 de coroane!
Birlic, băgând mâna în pălărie, scoase 1500 de coroane și spuse:
– Poftim! Să nu te mai prind pe acolo!
Apoi a umblat din cameră în cameră, împărțind și acoperind peste jumătate din pagubele colegilor lui, aproape jumătate din Skoda lui Vraca.
Acesta, în seara următoare, îl căuta disperat pe Birlic pentru „revanșă“.
– Cu plăcere, răspunse Birlic, dar nu prea mai am bani!
– Cum asta? ripostă, livid, Vraca.
– Am făcut cumpărături, răspunse Birlic. Praga asta este o minune din acest punct de vedere.
– Nu ești gentleman, colega!
Birlic, jignit, se îmburică:
– Ba sunt!
Și, în seara următoare, îi luă lui Vraca și cealaltă jumătate de Skoda!
Cum se poate explica acest gest dacă nu printr-o mare căldură sufletească și o generozitate ieșită din comun?

P.S. Cât am filmat la „Titanic Vals“ am făcut drumul București – Câmpulung, zilnic, cu mașina. Cum ne-am umplut clipele de călătorie? Făcând poezii cu rime impuse. Birlic se bucura ca un copil când reușea să mă depășească. Cum se poate acest lucru dacă n-ar fi avut o inimă foarte tânără și o candoare specială.
L-ați fi crezut în stare?

Ion LUCIAN

EXCLUSIV: Interviu cu Nuni Dona: „AVEAM UN PSEUDONIM OVREIESC FIINDCĂ ERAM ÎNTOTDEAUNA CONTRA A TOT CE ERA LA MODĂ!”

În urmă cu 21 de ani, am reușit să o aduc pe vechea mea prietenă, profesoara Alina Karina Nițu, pasionată de viața și opera celei care a fost Alice Botez, față în față cu ultima supraviețuitoare a familiei Delavrancea, renumita pictoriță Nuni Dona. Convorbirea de mai jos a rămas inedită pînă astăzi:

 

ALICE ȘI JENI ERAU INTELECTUALELE GRUPULUI

 

A. K. N. – Doamnă Nuni Dona, pentru început vreau să știu dacă ați cunoscut-o pe Georgeta Cancicov. Știu că mătușa dumneavoastră, Cella Delavrancea, era foarte bună prietenă cu ea, corespondau destul de des, se vizitau…

N. D. – Bine, cu doamna Cancicov am fost și eu destul de apropiată…

A. K. N. – Știu că Cella își petrecea vacanțele la conacul Cancicov, care era deținut de mama Georgetei. Ați fost vreodată acolo?

N. D. – Eu nu am fost. Pe vremea cînd am cunoscut-o eu pe Georgeta Cancicov conacul acela nu mai exista de mult…

A. K. N. – Se spune că dînsa era nepoata lui Racoviță…

N. D. – Da. De fapt era prietenul mamei ei.

A. K. N. – Erau veri și doreau să se căsătorească. Era o familie deosebită, cu o biografie extraordinară. Doamna Cancicov studiase la Paris, avea și două surori…

N. D: – Pe surorile ei le-am cunoscut și eu…

A. K. N. – Le-ați cunoscut?

N. D. – Da.

A. K. N. – Știți cumva ce s-a întîmplat cu cea care era artist plastic?

N.D. – A murit. A murit pe cînd era în Germania.

A. K. N. – Așadar nu a mai rămas în viață niciuna dintre surorile ei?

N. D. – Nu. Au murit…

A. K. N. – Și nici urmași nu au avut?

N. D. – Ba da.

A. K. N. – Știu că doamna Cancicov nu avusese copii…

N. D. – Ea nu. Însă una dintre surorile ei, care s-a numit Piereta Balaciu, născută Jurgea Negrilești, a avut o fată, Elena. Noi îi spuneam Nuți, Nuți Balaciu. Trăiau toate în Germania. Iar pe sora ei, care era artist plastic, o chema Jeanette. Era căsătorită cu  Ivan Ghika Dumbrăveni.

A. K. N. – O chema Marietta de fapt. Știu că făcuse și ilustrații de carte la un moment dat…

N. D. – Această Jeanette a murit, de fapt, în Germania, pe cînd se afla la Piereta. Mă rog, erau bătrîne… Piereta se născuse în 1902 iar Jeanette, în 1906. Acum ar fi fost trecute de 100 de ani…

A. K. N. – Doamna Cancicov a murit cu un an înaintea Alicei Botez, în 1984…

N. D. –  Înseamnă că Alice Botez a murit în 1985?

A. K. N. – Da. În octombrie, pe 27…

N. D. – Nu știu de ce dar aveamimpresia că a murit mult mai încoace…

A. K. N. – Nu.  Sunt 15 ani de atunci…

N. D. – Deci nu a apucat revoluția…

A. K. N. – Nu.

N. D. – Dar Arșavir cînd a murit?

F. A. – În 1997. Cu o zi înainte de a împlini 90 de ani.

N. D. – Eu mereu mi-o amintesc pe Alice că venea cu Arșavir la mine acasă…

F. A. – Pe atunci locuiați în Toamnei?

N. D. – Da. Acolo unde veneai dumneata…

A. K. N. – Ce ne-ați putea spune despre Alice Botez? Cum era?

N. D. – Dragă, Alice o ființă foarte interesantă. Foarte specială… Sensibilă…

A. K. N. – Foarte cultivată, foarte profundă…

N. D. – Sigur că da. Urmase Filosofia…

A. K. N. – Făcuse și studii de Psihologie și Logică.

F. A. – Se spune că fusese studenta preferată a lui Nae Ionescu…

N. D. – Da, fusese eleva lui Nae Ionescu. Noi eram foarte bune prietene…

A. K. N.  – V-am regăsit în „Jurnalul“ lui Jeni Acterian. Sunteți pomenite foarte des acolo…

N. D. – Sigur că da, eram foarte bune prietene…

A. K. N. – În Jurnal apare pomenită și doamna Nasta…

N. D. – Da, eram prietene și cu ea. Însă Rori Nasta nu făcea parte din grupul nostru… Să știți însă că ar merita să mergeți și pînă la ea, ar avea să vă spună și ea cîte ceva…

A. K. N. – Am vorbit la telefon deja. Săptămîna viitoare ne întîlnim…

N. D. – Să știți că Rori era mai bună prietenă cu Jeni și cu Alice decît era cu mine. Fiindcă ele erau intelectualele grupului. Eu și cu Lucica Vasiliu eram mai…

A. K. N. – Știu că în „Grupul Penei Trăsnite“ erați toate patru, Jeni, Alice, dumneavoastră și Lucia Vasiliu…

N. D. – Exact. Dar să vă spun cum a luat ființă acest grup, fiindcă Jeni nu povestește despre asta în jurnalul ei…

 

AM FĂCUT CU TOATE CULTUL MORȚILOR,
ÎN BĂTAIE DE JOC, PENTRU CIOARA AIA

 

N. D. – Totul a început în toamna lui 1940, odată cu venirea legionarilor. Știu sigur că în acea perioadă a luat ființă „Grupul Penei Trăsnite“ fiindcă după numai cîteva luni, în 1941, legionarii deja nu mai erau la putere. De acolo au plecat toate, de la legionari, fiindcă noi eram foarte indignate pe legionari. Nu-i puteam suferi deloc.

Asta, cu toate că ambii frați ai lui Jeni, și Haig și Arșavir, și cumnata ei, Marietta Sadova, erau legionari iar toată familia mea era și ea legionară. Însă, mă rog, noi eram altfel, eram mai pe dos decît familiile noastre, și nu-i puteam suferi pe legionari…

Și, țin minte perfect, era o toamnă tîrzie, ne-am dus toate să ne plimbăm prin pădurea Montesquieu. Asta era o pădure situată înainte de pădurea Băneasa însă pe partea opusă. Nici nu știu dacă mai este azi pădurea asta, dacă mai există… Cred că au mai rămas din ea doar niște tufărișuri… Ne plimbam deci pe acolo fiindcă, la vremea aia, ne plăcea să ne plimbăm foarte mult pe jos.

A. K. N. – Pe la Șosea…

N. D. – Bine, plimbările la Șosea erau o nimica toată pentru noi. Mergeam mult mai departe… Eram foarte tinere, abia terminasem cu studenția, și ne plăcea să ne plimbăm pe jos ore întregi. Și, în ziua aceea, mă plimbam alături de Jeni Acterian și de Lucia Vasiliu… Alice nu era cu noi atunci fiindcă, trebuie să vă spun, ea era șchioapă și la astfel de plimbări ea nu participa.

A. K. N. – Avea infirmitatea aceasta încă din tinerețe?

N. D. – Da. Ea a avut mereu un genunchi mai rigid…

A. K. N. – Unii spuneau că se pricopsise cu această infirmitate din vremea cînd era profesoară și făcea naveta. Deci după 1940…

N. D. – Nu-i adevărat. Era mai înainte… Deși ea nu prea vorbea despre asta, nu-i plăcea să vorbească despre așa ceva, noi bănuiam că are, de fapt, o tuberculoză osoasă.

Pe de altă parte, ca să puteți încadra mai bine în timp, trebuie să mai știți că, de fapt, eu am cunoscut-o pe Alice prin Jeni Acterian.

A. K. N. – Dar pe Jeni cînd anume ați cunoscut-o?

N. D. – Cred că prin ultimul an de studenție, pe cînd eram în anul IV. Abia apoi, după vreun an, am cunoscut-o și pe Alice și, cînd ne-am văzut prima dată, ea suferea deja de această infirmitate. Așa că la plimbări nu venea cu noi.

Ca să revin acum… Mergînd noi prin pădure, am găsit prin iarbă o cioară moartă. Am jumulit-o de pene și, aducîndu-ne aminte că legionarii aveau cultul morților, că făceau mereu slujbe peste slujbe, am zis să facem și noi cultul morților așa, în bătaie de joc, pentru cioara aia. Era o bătaie de joc fiindcă aveam mare necaz pe legionari și, cum toate aveam niște minți foarte copilăroase, eram foarte necoapte la minte, fiind foarte tinere. Am jumulit deci cioara aia, am făcut cultul morților pentru ea, și apoi ne-am împărțit penele, fiecare luînd trei pene.

Țin minte că o pusesem și pe Alice la socoteală așa că, atunci cînd am ajuns acasă, m-am dus la ea special să-i dau alea trei pene… Fiindcă cine făcea parte din „Club“ trebuia neapărat să aibă trei pene negre. Așa că astfel a apărut „Pana Trăsnită“. Totul a fost, într-un fel, o consolare a noastră față de ororile făcute de legionari pe vremea aceea – Iorga fusese ucis la sfîrșitul lui noiembrie, Regele Carol plecase…

 

PE NAE IONESCU L-AM AUZIT DOAR TĂCÎND

 

A. K. N.  – Nae Ionescu murise și el…

N. D. – Bine, Nae Ionescu murise în martie, nu a mai apucat să vadă venirea la putere a legionarilor. A murit sub Regele Carol.

A. K. N. – Dar Nae a fost, se știe, un simpatizant al ideilor legionare…

N. D. – E puțin spus simpatizant. A fost un promotor.

F. A. – Și, se spune, că ar fi fost omorît…

N. D. – Da. Eu așa cred. I s-a provocat un infarct.

F. A. – Unii spun că prin medicamente, alții că din cauza unei țigări…

N. D. – Nu știu. Știu că avusese deja un infarct iar cel de al doilea i-a fost fatal. Însă tatăl meu a fost medic și de la el știu că infarctele acestea se pot și provoca prin diferite metode. S-a tot discutat la vremea aceea cine a avut interesul să-i provoace acest infarct. A fost, probabil, la ordinul Regelui Carol, fiindcă Nae ajunsese inamicul public numărul 1 al lui. Deși inițial Nae a fost un fervent fidel al Regelui Carol și apoi, nu știu din ce motive, s-a întors împotriva lui cu 180 de grade.

A. K. N. – Credeți că Nae ar fi condamnat ororile făcute de legionari, dacă ar fi trăit?

N. D. – Nu știu. Nu pot spune așa ceva.

A. K. N. – L-ați cunoscut pe Nae Ionescu?

N. D. – Da, foarte bine.

A. K. N. – Cum vi s-a părut?

N. D. – Era un tip foarte interesant. Cu un fizic foarte frumos.

A. K. N. – Era un tip charismatic?

N. D. – Greu de spus, o fi fost. Însă eu l-am cunoscut prin mătușa mea, Cella Delavrancea, cu care Nae a fost prieten intim. Prin urmare îl vedeam numai cînd eram împreună cu ea. Însă o vizitam, eram o copilă de 20-21 de ani, nimeni nu mă băga în seamă, nimeni nu vorbea cu mine, iar Cella și soțul ei Phillipe Lahovary perorau. Ei vorbeau tot timpul. Nae Ionescu mai mult tăcea. De aceea nu pot spune dacă era sau nu charismatic fiindcă pentru mine, așa cum l-am perceput în acea vreme, mai mult tăcea.

A. K. N. – Este ciudat ce-mi spuneți fiindcă mai toți spun că era un tip foarte locvace…

N. D. – O fi fost. Însă în împrejurările în care l-am cunoscut eu așa era, tăcut. Mie nu-mi place să mimez, să spun: „Vai, ce extraordinar vorbea!“ Eu l-am auzit doar tăcînd.

 

ALICE STĂTEA DEOPARTE, PRIVINDU-NE
FOARTE CRITIC, FOARTE INDIGNATĂ

 

A. K. N. – Să revenim la Alice… Deci Jeni a cunoscut-o prima…

N. D. – Da. Ea povestește asta și în Jurnal. S-au cunoscut la Facultatea de Litere și Filosofie, unde amîndouă își urmau cursurile, și începutul acestei prietenii – reiese din Jurnalul lui Jeni – a fost de un entuziasm nebun.

A. K. N. – Jeni considera, spune în „Jurnal“, că se asemănau foarte tare.

N. D. – Eu nu cred că se asemănau deloc. Dar, în fine. Eu am considerat mereu că ele aveau temperamente foarte diferite. Însă asta nu te împiedică deloc să fii prieten cu cineva.

A. K. N. – În Jurnalul lui Jeni Alice Botez apare ca o ființă introvertită, rezervată care, spune Jeni Acterian, „nu se putea trînti așa, pur și simplu, pe o canapea“. O persoană care nu se simțea niciodată foarte degajată…

N. D: – Exact așa și era. Să vă mai spun o întîmplare, ca să vă faceți o idee: eram în clubul acesta al nostru și ne întîlneam cînd la una, cînd la alta… Țin minte că, după ce am fondat „Clubul“, am făcut la mine un pom de Crăciun ornat cu pene – că apoi am tot procurat pene de pe la curcanii sau de pe la gîștele pe care le tăiau ai noștri acasă – pene vopsite cu bronz auriu și argintiu.

Și, într-o zi, ne-am strîns să povestim în jurul acestui pom de Crăciun ornat cu pene și nu mai știu care dintre noi a început să se bîlbîie. Nouă chestia asta ni s-a părut foarte nostimă așa că am început toate trei, eu, Lucia Vasiliu și Jeni Acterian, să ne bîlbîim așa, în joacă. Ne prosteam. Doar Alice stătea deoparte, privindu-ne foarte critic, fiind foarte indignată de ceea ce făceam, de tîmpenia noastră care făcuse din bîlbîiala aia un amuzament. Ne privea și tăcea mîlc. Apoi, cînd au plecat, le-am condus la autobuz și, tocmai cînd a urcat Alice în autobuz am auzit-o spunînd șoferului: „Dați-mi un bi-bilet!“

A. K. N. – O făcuse intenționat sau așa, pur și simplu?

N. D. – Nu știu. Cred că așa i-a ieșit fiindcă s-a abținut prea mult să nu ne imite. În fond era și ea tot tînără și copilăroasă și s-ar fi bîlbîit alături de noi dar așa era firea ei, nu o lăsa să se coboare pînă la nivelul nostru…

A. K. N. – Așadar povestea „Clubului Penei Trăsnite“ a fost mai mult o poveste adolescentină…

N. D. – Absolut.

F. A. – Dar de ce nu primeați și bărbați în acest Club?

N. D. – Păi nimeni nu dorea să se pună la mintea noastră, să intre în gura noastră. Era doar un bărbat, Titi Cosmescu, soțul Luciei Vasiliu, care nimerise acolo mai mult din întîmplare.

A. K. N. – Era deja căsătorit cu Lucia?

N. D. – La vremea aceea erau de fapt recăsătoriți. Fiindcă divorțaseră și apoi s-au recăsătorit.

 

SUNT CONVINSĂ CĂ ALICE A FOST OMORÎTĂ

 

A. K. N. – Pe soțul lui Alice l-ați cunoscut?

N. D. – Cum să nu. Bebe Bulat…

A. K. N. – Constantin…

N. D. – Așa îi spuneam toți, Bebe. Un tip foarte drăguț, foarte simpatic.

A. K. N. – Și foarte talentat…

N. D. – Absolut.

A. K. N. – El a murit în 1975 iar Alice a scris un eseu despre opera lui, eseu în care afirmă că avea, totuși, și un anumit talent scriitoricesc.

N. D. – Asta nu știu, dar dacă spune Alice așa, probabil așa și era…

F. A. – Cînd a fost ultima oară cînd v-ați întîlnit cu Alice?

N. D. – Este greu de spus… Nu mai știu. Dar ne vizitam destul de des pe vremea aceea. Pe de altă parte trebuie să știți că Alice s-a stins într-un mod destul de ciudat…

F. A. – Acolo sunt multe controverse… Unii spun că a căzut pe scări, trasă de cîinele ei. Alții spun că a fost omorîtă.

N. D. – Eu sunt convinsă că a fost omorîtă.

A. K. N. – Cine ar fi avut interesul să o omoare?

N. D. – Eu cred că Sid.

F. A. – La fel credea și Arșavir Acterian…

N. D. – Vezi? Cu toate că eu n-am vorbit niciodată cu Arșavir despre asta. Însă Sid avea tot interesul să o facă fiindcă el a moștenit tot.

A. K. N. – Unii spun că nu a moștenit nimic…

N. D. – Cum adică nu a moștenit nimic? I-a luat locuința.

A. K. N. – Dar Alice stătea cu chirie…

N. D. – Să fim serioși… Pe vremea aceea chiriașii erau ca și proprietari. Nu-i dădea nimeni afară din spațiu. Ce, Arșavir era proprietar pe apartamentul din Dorobanți? Nu. L-ați cunoscut pe Sid?

A. K. N. – Da. Dumneavoastră l-ați cunoscut?

N. D. – Bineînțeles că l-am cunoscut.

A. K. N. – Și cum vi s-a părut?

N. D. – Nu mi-a plăcut.

A. K. N. – De ce?

N. D. – Pur și simplu. Fiecare dintre noi avem anumite sentimente, plăcute sau nu, atunci cînd cunoaștem o persoană. Mie Sid nu mi-a plăcut niciodată. Mereu am considerat că este un tip foarte ascuns. El e căsătorit?

A. K. N. – A fost… Are și două fetițe iar pe cea mai mică o cheamă Alice.

N. D. – Pe soția lui ați cunoscut-o?

A. K. N. – Nu. Este divorțat. Locuiește singur, în aceeași casă în care stătea și Alice, pe strada Paris.

N. D. – Țin minte că, atunci cînd mergeam eu la Alice, Sid era mereu cu logodnica lui. Pe atunci nu erau căsătoriți. Ei bine, Sid mai era cum mai era însă soția asta a lui, logodnică pe atunci, era de vise rele.

A. K. N. – Probabil d’asta au și divorțat. Mi-a spus că nu s-au înțeles…

N. D. – Nici nu aveau cum să se înțeleagă. Era groaznică. Mi-a făcut o impresie deplorabilă. Și nu înțelegeam cum îi suportă Alice, care era o tipă foarte deșteaptă… Mă rog, probabil era o naivă în fond…

F. A. – Mai este o variantă care spune că Alice ar fi fost ucisă de un nebun, care era vecin cu ea…

N. D. – Asta nu știu. Eu știu varianta oficială, cea cu cățelul, care este o variantă imposibilă. Fiindcă acest cîine al ei nu avea atîta putere să o tragă pînă jos, pe scări. Iar în casă, atunci, în afară de ea, mai era doar Sid.

A. K. N. – Mie mi s-a părut un om cultivat, un om care a încercat să-și depășească stilul de viață. Un om care a vorbit despre Alice cu foarte mult respect, cu foarte multă evlavie…

N. D. – Mie nu mi s-a părut deloc asta…

A. K. N. – Dar putea să nu vorbească deloc. Putea să refuze să stea de vorbă cu mine…

N. D. – Asta doar dacă era complet tîmpit.

 

MI-AM ALES UN PSEUDONIM OVREIESC FIINDCĂ
ERAM ÎNTOTDEAUNA CONTRA A TOT CE ERA LA MODĂ

 

F. A. – Doamnă Dona, am găsit chiar cîteva scrisori ale dumneavoastră către Alice Botez. V-am adus una dintre ele datată 15 august 1941.

N. D. – Hai să o văd… Da, o țin minte. Eram la Rîmnicu Vîlcea, la moșia lui Philippe Lahovary. Am semnat-o Mavrum fiindcă pe atunci legionarii erau la putere, antisemitismul era în floare, și atunci fiecare dintre noi, cele din „Clubul Pana Trăsnită“, și-a luat cîte un pseudonim. Iar eu mi-am ales un pseudonim ovreiesc fiindcă eram întotdeauna contra a tot ce era la modă și, cum la modă era antisemitismul, eu eram filosemită. Iar Alice își alesese pseudonimul Mabaal.

F. A. – Dar din ce trăiați pe vremea aceea? Bănuiesc că Alice publica…

N. D. – Eu trăiam din pictură și din ce aveam de la ai mei. Alice nu prea publica pe atunci. A publicat mai tîrziu, în „Vremea“, dar pe atunci nu prea era interesată de jurnalism. A predat un timp fizică și matematică la o școală de la Comana. Făcea naveta pînă acolo… Bine, ea era altfel decît noi, se angajase ca să scape de sărăcie, deși locuia cu mama și cu mătușa ei, care au crescut-o și care aveau ceva avere din cîte știu.

A. K. N. – Da, fiindcă tatăl ei a murit cînd ea avea cam un an…

N. D. – Exact.

F. A. – Mai există prieteni a ei, oameni care au cunoscut-o și care ne-ar putea vorbi despre ea?

N. D. – Nu cred. Să știți că Alice nu avea mulți prieteni, era o femeie foarte retrasă. Asta și din cauza complexului ei, problemei pe care o avea la picior.

A. K. N. – Era complexată…

N. D. – Da…

A. K. N. – Știu că nu vorbea niciodată cu seninătate despre moarte. Nu-i plăcea să vorbească despre asta…

N. D. – Asta nu știu. Deși, uite, dacă citiți Jurnalul lui Jeni vedeți că ea pare foarte preocupată de chestia asta. Însă în realitate Jeni nu arăta niciodată teama de moarte. Niciodată nu vorbeam noi, cele din „Club“, despre moarte. Puțin ne păsa, habar n-aveam de moarte. Eram tinere, moartea pentru noi era ceva foarte îndepărtat și mai ales foarte firesc. Nu făceam filosofie, nu filosofam despre asta.

 

NAE IONESCU LOCUIA ÎNTR-UN PALAT SUPERB, CUMPĂRAT DIN BANII NEMȚILOR,
AVEA UN MERCEDES, CĂPTUȘIT CU PIELE ROȘIE, CUMPĂRAT TOT DIN BANII ĂIA…

 

F. A. – Spuneți-mi, deși cărțile semnate de Alice au avut, la acea vreme, foarte mare succes, Arșavir se întreba de ce apoi ea a intrat într-un con de umbră. De unde, iată, nu a mai reușit să iasă nici acum… Au trecut zece ani de la revoluție și volumele ei nu sunt republicate…

N. D. – Este și normal, nu trebuie să vă mire asta fiindcă Alice era Fecioară, era o fire foarte introvertită, iar cărțile ei sunt la fel, nu se citesc ușor.

A. K. N. – Eu cred că mai este vorba de ceva: în 1968 ea a publicat „Iarna fimbul“, primul ei roman. Atunci s-a scris foarte mult și foarte elogios despre ea. Însă unsprezece ani mai tîrziu, cînd publică „Eclipsa“, care a fost un fel de parabolă a Mișcării Legionare, abia atunci a intrat într-un con de umbră…

N. D.– Vezi? Înseamnă că și pe ea a obsedat-o legionarismul ăsta… De pildă, din grupul nostru, Lucia Cosmescu a sfîrșit în cele din urmă prin a se înscrie în Mișcarea Legionară. Însă ea a făcut-o din interes. S-a înscris în Mișcare în ultima secundă, cu 5 minute înainte de căderea Legionarilor și de peresecutarea lor. A făcut-o din interes, a crezut că, dacă nu ești legionar ți se închid toate drumurile. Bine, Lucia a fost mereu ceva mai materialistă așa… Jeni chiar scrie în „Jurnal“ despre „afacerea proastă pe care a făcut-o Lucia“ dar trebuie să știi despre ce este vorba, altfel nu pricepi.

A. K. N. – Unii spun că și Nae Ionescu a făcut-o tot din interes…

N. D. – Bine, cu Nae lucrurile stăteau mult mai complicat.

F. A. – Se spune că Nae s-a înscris în Mișcare ca să se răzbune pe Rege…

N. D: – Dragă, legionarii erau oamenii nemților. Nemții i-au încurajat, nemții i-au finanțat. Eu sunt convinsă de asta. Iar apoi aceiași nemți le-au tras un picior în fund și l-au luat în brațe pe Antonescu, un tip foarte serios, mareșal, cu o mare autoritate la vremea aceea. Pe cînd legionarii au fost priviți de toată lumea ca niște zăpăciți, niște aiuriți. Și atunci sigur că nemții l-au preferat pe Antonescu.

Pe de altă parte și Nae a fost omul nemților. Nae locuia într-un palat superb, cumpărat din banii nemților, avea un Mercedes, căptușit cu piele roșie, cumpărat tot din banii ăia… Banii lui erau dintr-o sursă…

A. K. N. – Incertă.

N. D. – Îmi pare rău să te contrazic dar era o sursă foarte certă. Însă inavuabilă. Dacă Nae Ionescu nu ar fi fost ucis ar fi ajuns cu siguranță ministru dacă nu mai mult. El era o investiție extrem de profitabilă, o acțiune de mare viitor. Gîndește-te că a murit destul de tînăr. Avea doar 49 de ani cînd a fost ucis…

 

MONICA LOVINESCU N-A FĂCUT NIMIC ÎN STRĂINĂTATE
FIINDCĂ NU A AVUT NICIODATĂ MARE VALOARE

 

F. A.– Doamnă Nuni, o ultimă întrebare: de ce credeți că din tot acest „Grup“ nimeni nu a devenit foarte cunoscut, nimeni nu s-a afirmat peste ani? Alice a publicat vreo șase romane dar a fost apoi uitată… Despre Jeni nu s-a știut nimic pînă nu i s-a publicat „Jurnalul“, singura carte cu care va rămâne în istorie… Despre Lucia Vasiliu nu se mai știe nimic azi… Iar dumneavoastră expuneți destul de rar și, cum mi-ați spus, nu v-a căutat nimeni pînă acum să vă întrebe despre toate aceste lucruri…

N. D. – Dumneata consideri că Arșavir, de pildă, s-a afirmat?

F. A. – Arșavir totuși a publicat și înainte de revoluție, și după. Are publicate Jurnale, eseuri, corespondență, amintiri…

N. D. – Chiar și așa, cîtă lume îl știe pe Arșavir? Nu cred că volumele publicate contează. Nu numai ele te fac important peste ani.

F. A. – Dar atunci ce?

N. D. – Felul în care rămîi în memoria oamenilor. Și felul în care aceste amintiri se perpetuează. D-asta nu se mai vorbește azi despre Alice sau despre Lucia Vasiliu…

F. A. – Credeți că dacă Alice Botez ar fi reușit să plece din țară ar fi publicat mai mult sau destinul ei ar fi fost mai bun?

N. D. – Nu știu. Asta nimeni nu poate spune. Nici ăsta nu este un reper pentru faimă sau nemurire. Fiindcă, uite, Monica Lovinescu, de pildă, a plecat. Și n-a reușit să facă absolut nimic acolo. Ce a făcut ea în străinătate?

F. A. – Mai nimic…

N. D. – Vezi? Și asta fiindcă nu a avut niciodată mare valoare.

F. A. – Vă mulțumim mult.

N. D. – Cu drag.

« Older posts Newer posts »