Fabian Anton Official Site

Category: Exclusiv (Page 1 of 2)

Augustin Frățilă despre Aurel Dumitrașcu: „Blondul delicat, hrănit cu vastele singurătăți dintr-un nord al Moldovei, îmi bîntuie încă viu, prin memorie!“

-„Vezi?
Din casă
iese
singur
un bărbat fericit.“
Astfel se termina prima carte a lui Aurel Dumitrașcu, poetul de la Borca, cu aceste versuri stranii și reci, iminent premonitorii…
Blondul delicat, hrănit cu vastele singurătăți dintr-un nord al Moldovei, cu buzunarele pline cu fișe de lecturi din Cioran îmi bîntuie încă viu, prin memorie; trecerea sa, ca un bisturiu devastator despărțind tiranic mintea de inimă. De aceea, „tocmai de aceea“ vin să vă spun (cum ar zice franțuzul „motamot“) că uneori, rareori, apar ființe ce trăiesc postum. Cărora cuvintele le sunt letale. Și care știu asta…
… și care surîd totuși:
„(…) surideam. Pe
cînd prin tabla înmulțirii gaițele zburau cum voiau pe cînd
o picătură de sînge se-ndopa cu zăpadă.” (Donauwellen).
Pentru că acel „care scrie nu știe nimic lumina se stinge“ (Peste lacul înghețat).
… venise la „Casa Scriitorilor“ să ne caute, să ne ofere prima lui carte. Stătea la o masă și refăcea, cu lacrimi în ochi versurile pe care la „indicația“ lui Florin Mugur – lectorul „precaut“ al „Bibliotecii din nord“ – le ucisese, cum spunea, cu propriau mînă; multe versuri…
Aurel Dumitrașcu, după mine, urcă deplin ca poet, către Panteonul implozivilor liricii românești, alături de Labiș, Mazilescu, Daniel Turcea, urmărit, e adevărat, de pedanta hermeneutică critică a „lipsei de operă“ speranța vană a celor vii de a ajunge din urmă pe cel dispărut.
Spune el;
„Anul în care mori e anul cel bun (…) în oraș zarva din dricuri (…) O fetiță oarbă
cînta la trompetă pe zid“.
… Ierihonul lui, da, a căzut…
… sau al nostru?

 

Augustin FRĂȚILĂ
aprilie 1993

EXCLUSIV: MURIVALE despre AUREL DUMITRAȘCU: „Dacă mi-ar fi spus atunci: Eu merg pe apele poeziei! l-aș fi crezut“

– Muri, cînd anume încep amintirile tale despre Aurel Dumitrașcu? Cînd anume v-ați cunoscut și mai ales cum?
– Măi, sincer să fiu, anul nu îl mai știu. Se pare că era prin ‘83. Cam așa. Dar exact-exact nu mai rețin. Dar știu că s-a întîmplat după ce am fost odată la Botoșani. Atunci, prin Lucian Valea, l-am cunoscut pe Gellu Dorian. Ei bine, pe vremea aceea, în Bistrița, erau două mari comemorări anuale: „Zilele George Coșbuc“ și „Zilele Liviu Rebreanu“ (la „Zilele Rebreanu“ era un simpozion de proză, dincolo era un simpozion de poezie). Și țin minte că era undeva înspre vară, țin minte că era cald, și mai țin minte că Aurel atunci era îmbrăcat așa, ca de vară.
Eu m-am întîlnit cu el o singură dată. Așa cred. Sau, mă rog, o singură dată mi-a rămas mie în minte, că poate m-am mai întîlnit cu el și la Botoșani, cu ocazia „Zilelor Eminescu“, că mergeam și acolo prin tinerețe, prin ’81 – ’84, dar de la acea întîlnire nu mai știu nimic. Dar rețin foarte bine și acum această singură întîlnire esențială a noastră, cînd a venit cu poetul Gellu Dorian la Bistrița, la mine la atelier. Gellu era din Botoșani iar Aurel mi se pare că era de undeva din Piatra Neamț.
– Era din Borca, din Sabasa. Undeva aproape de Durău…
– Mă rog, nu mai știu exact ce și cum. Dar am și acum în minte imaginea sa. Era un tip înăltuț, înalt și slăbuț, uscățiv așa… Avea niște ochi foarte frumoși, ochi albaștri-verzui, era blond, cu un chip oval și cu un aer ușor adolescentin, aproape ca de copil. Și țin minte că avea un fel special în care te privea. Mă lăsa să vorbesc, eu vorbeam și tot vorbeam, iar el se uita la mine așa, cu un aer ușor mirat. Cred că tocmai lucrul ăsta mi-a plăcut la el, faptul că era atent la ce spuneam. Eu pe atunci era frămîntat de tot soiul de probleme, că eram un fel de muritor de foame pe atunci în Bistrița Năsăud. Eram singurul care, după ce am pictat o pictură murală în holul Poștei vechi am plecat din „cîmpul muncii“, cum se spunea pe atunci, și m-am decis să trăiesc doar ca pictor. Mi-am găsit atunci o gazdă, o tanti de vreo 50-60 de ani, Mariana o chema, nu mai trăiește, care, imediat după război, lucrase la Județeana de partid, fusese un soi de activistă. Ei bine, această Mariana ieșise la pensie pe caz de boală și, cînd am cunoscut-o, recomandat fiind de un pictor, domnul Titieni, aflînd că îmi caut o gazdă, mi-a zis: „Păi, dacă ești de-al lui Eminescu, vii și stai la mine!“ Și așa am ajuns la ea. Nu îmi cerea nimic, nici bani, nici nimic. Mi-a dat acolo, o cămăruță, și, în timp, în cămăruța aceea a mea s-a format un soi de du-te-vino fiindcă în Bistrița se dusese vestea că eram un soi de păduche gol care visează să facă artă. Un tip care nu e „în cîmpul muncii“ dar de care nu se lega miliția fiindcă știau că eu îs ăla de a pictat la Poșta veche. Așa că, îți dai seama, o duceam foarte prost, mai aveam din cînd în cînd pe cineva care-mi mai cumpăra cîte o lucrare dar nu eram nici pe departe cel de astăzi. Important era însă că la atelierul ăla unde stăteam veniseră destul de mulți oameni faimoși la vremea respectivă pur și simplu ca să-l vadă pe Murivale. Fiindcă eram un spirit liber. Așa a ajuns la mine și Aurel.
Trebuie să spun că, pe vremea aceea, lumea artiștilor plastici nu era foarte unită (acum e și mai dezbinată) așa că m-am lipit de lumea scriitorilor, care, întotdeauna, știau să își încheie șezătorile literare cu cîte o agapă unde puteai sta liniștit la o poveste și la un pahar cu vin.
Așa m-am trezit și cu Aurel la mine în curte.
– Mai există casa aceea?
– Da, mai există. Prin anul 2000, cînd am fost eu ultima dată la Bistrița, am fost special să o văd. Fiindcă îmi plăcea în special ușa, pe care era desenat un soi de Ghilgameș ce ieșea cu Iarba nemuririi din adîncul apelor.
Dar să știi,pe atunci prea multe lucruri nu știam eu despre Aurel. Știam că scrie poezie dar încă nu fusese publicat decît într-o antologie a poeților debutanți, nu avea volumele lui. Iar cineva mi l-a semnalat, mi-a zis: „Uite, domnule, Dumitrașcu e un poet bun!“ Așa că, atunci cînd a ajuns la mine împreună cu Gellu Dorian deja îmi era cunoscut ca poet. Apropos de asta, tot în vremea respectivă m-am trezit la mine cu Gheorghe Azap, o altă figură extraordinară a poeziei, cunoscut mai mult în zona Banatului…
– Era prieten bun cu Aurel. Există o corespondență fabuloasă între ei…
– Nu știam. Acum aflu asta. Și eu am o scrisoare foarte frumoasă din partea lui Gheorghe Azap. Dar merită să restituim cititorilor aceste personalități fiindcă, și unul și altul, au avut foarte multe de spus, nu erau poeți angajați, nu serveau Sistemul.
Știi, este foarte important să-ți rămînă în minte priviri pe care nu le uiți niciodată. Cu Aurel așa a fost, privirea lui mi-a rămas și acum. Fiindcă mă privea așa, cu niște ochi de un albastru-azuriu, ochi nu neapărat obosiți dar ochi înlăcrimați, ochi mirați, deși nu făceam eu mare lucru. Însă admira faptul că, în sărăcia mea, aveam acolo o mică bibliotecă de poezie și că îmi făcea plăcere să merg la cenaclurile literare ce se organizau la vremea respectivă în Bistrița, la Timișoara (la „Orizont“ și la Pavel Dan) și la București (la „Universitas“ și la „Junimea“ al lui Crohmălniceanu). Se uita la mine cu o privire foarte caldă, blîndă, ușor compătimitoare, o privire de Iisus care mergea pe apele poeziei. Ăsta a fost sentimentul. Și într-un fel îl înțeleg, nu se dusese să vadă un artist care era deja format, nici nu putea privi altfel un tînăr sărac, care avea curajul să spere la o altă viață.
– Într-un fel semănați…
– Da. Fiindcă, din cîte am înțeles, și el stătea undeva într-un sat, nu era pe baricadele urbane. Era un soi de pustnic și el. Cred că d-aia îmi și înțelegea atît de bine începutul acela de singurătate. Și chiar, încă de la bun început, am simțit că avem ceva comun.
Pe de altă parte am remarcat la el și un soi foarte discret de a fi, de a-ți vorbi, de a te privi. Nu era omul care să-ți intre cu cizmele în suflet. Țin minte că, împreună cu Gellu și cu Aurel venise atunci și un alt poet, tot din Botoșani, care se numea Val Guraliuc. Nu mai știu nimic despre el, unii spun că a și murit. Dar acest Val Guraliuc tot trăncănea, ți se băga în suflet, te întreba de una, de alta iar Aurel era exact opusul lui. Vorbea puțin, aproape șoptit, cu o voce foarte stinsă, dar spunea numai lucruri luminoase.
Aveam eu o femeie aici care mi-a zis odată: „Vai, domnul Muri, așa frumos vorbiți… Ca Domnul nostru Iisus Hristos!“ Ei bine, așa vorbea Aurel. Parcă era Hristos, avea ceva din blîndețea lui Iisus. Dacă mi-ar fi spus atunci: „Eu merg pe apele poeziei“, l-aș fi crezut! L-aș fi crezut!
– Mai știți ce ați vorbit?
– Habar n-am. Nici nu mă interesa ce spunea, eu eram vrăjit de modul în care spunea, de tonul cu care ne vorbea. Și tot ce țin minte e că ceea ce spunea spunea așa, ca un filosof.
– A stat mult la tine?
– Să zic că au ajuns pe la ora 11 și au plecat pe la ora 14-15. Au stat ceva. Fiindcă ne-am întins la povești și la un pahar cu vin. Stăteam într-un fel de tîrnaț al casei, un soi de prispă, acolo am povestit.
– Ce ți-a plăcut cel mai mult la el?
– Unii poate așteaptă să pun că poezia. Nu poezia. Poezia a venit abia apoi. Dar mi-au plăcut enorm ochii. Privirea. Asta mi-a plăcut cel mai mult la Aurel. Modul în care a privit ce soartă mizerabilă aveam eu pe atunci, ce idee fixă aveam să lupt pe baricada Artei, care de fapt e o Golgotă. Asta o să țin minte cît voi trăi. Faptul că Guraliuc tot sporovăia, Dorian la fel, iar eu schimbam priviri cu Aurel Dumitrașcu. Avea ceva frumos în el, avea o privire mîngîietoare, melancolică. Un fel de a te privi cu poezia dinlăuntrul lui. Era ciudat, purta plete blonde, era înalt, slab, ușor adus de umeri, și avea un fel de a fi parcă mergea pe ape. A fost genul de întîlnire cu un om rarisim, un om providențial ce a trecut cîndva prin fața mea. O întîlnire care ai fi vrut să se mai repete măcar o dată, deși n-a mai fost să mă întîlnesc a doua oară cu el de atunci.
Apoi, prin 1989 – 1990, am aflat că a murit.
– A murit în toamna anului 1990…
–  Așa… Gîndiți-vă, el s-a stins foarte tînăr. Abia împlinise 34 de ani… Îl apropiem de Eminescu sau de Labiș din punctul ăsta de vedere.
Mult mai tîrziu am citit ceea ce scria el, poemele sale, și am fost profund mișcat. Vezi tu, de multe ori poezia este o poveste de cursă lungă. Pentru că fiecare vîrstă are o anumită forță, are o anumită putere, are un freamăt, are ceva să-ți spună. Bătrînețea este extraordinară pentru un scriitor și, dacă ar mai fi trăit, cred că Aurel ar fi avut ce spune abia acum. Fiindcă cred că nu s-ar fi lăsat de scris niciodată. Parcă era scris pe pieptul lui, pe fruntea lui, că va continua mereu să fie poet. Prea credea mult în poezie. Nici nu e nevoie să scrii mult ca să fii nemuritor. Poți scrie și foarte puțin. Ca și Leonardo, care nu a pictat foarte mult dar care este nemuritor. Aurel este nemuritor prin iubirea pe care o însămînța în oameni. Era suficient un cuvînt de-al lui sau o privire care te încuraja, care te vindeca, care te hrănea, ca să nu-l mai poți uita niciodată.
Vezi tu, asta mă tot chinuie… Aveam pe atunci 23 de ani. Acum am 64. Au trecut peste 40 de ani și eu tot nu-l pot uita pe omul ăsta, nu-i pot uita privirea. Nu pot să uit cum își aranja lucrurile în suflet. Cum iradia totul în jurul lui. Nu-i pot uita Aura.
– Hai să-ți citesc ultimul lui poem. Să încheiem interviul nostru așa… Uite:
„Alții o duc mai rău și trăiesc mai mult
să vadă soarele cum răsare. (Dacă eu
mai bine o duc voi muri timpuriu… ?
Și câți ani cu lama aceasta am umblat
(și) alții citind rău credeau că sînt
setimental (un poet de la est !) – și
dacă lama care hăcuiește creierul
meu e un sentiment stupid atunci
sînt un sentimental și nu întîmplător pe balcon seara mă gîndesc la
scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns.
Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă“
– Vezi tu… În primul rînd observă că pomenește de soarta „poetului de la est“, care e o soartă cumplită cîteodată. Și apoi, mă întreb, de ce îl pomenește pe Yukio Mishima care, probabil știi, era gay și care a murit așa cum a murit…
– Probabil tocmai de aceea. Fiindcă Mishima a știut să moară cu demnitate, cu onoare.
– Exact. Asta se vedea și din privirea lui Aurel. Era un neînfrînt care a știut să plece așa cum a trăit. Cu onoare. Și pentru asta trebuie să-l iubim.

 

O convorbire de
Fabian ANTON
24 iulie 2021

INEDIT: Gheorghe Azap către Aurel Dumitrașcu – „Sînt așa trist încît am început să orbesc!“

În arhiva Aurel Dumitrașcu se gasesc o serie de epistole inedite semnate de poetul Gheorghe Azap și adresate mai tînărului său „coleg de zbucium liric“. Sunt răspunsuri la rîndurile (pierdute?) semnate de Aurel Dumitrașcu și expediate spre Ticvaniul Mic. Pînă la apariția acestora într-un volum dedicat vă las să vă delectați cu ele aici.

 

F.A. 

 

Drage ortace Aurică,
Rusticane salutări,
Am primit furtunile tale; amical, iubăreț gest, pentru care-ți mulțumesc banatic lîngă felicitări prelungite! Faină carte! Încît mintenaș mi s-a cuibărit în rafturile sufletului (minus vreo trei versuri purpurii).
Nu ș’ de unde-mi cunoști, întrucîtva, zilele. Dar se vede că mă știi de schivnic. Rezumativ: oricînd, vorba lui Al. A. Philipide, „Am fost mai singur decît niciodată / Un Robinson cu insula în suflet.“ Și, pe deasupra, cum ar zice un personaj buzurian, „am trecut din copilărie direct în senectute.“ Însă și mai bătrîn sînt. Tu, s-ar putea să ai treizeci de ocoluri solare; în trunchiul meu, la vară, vor fi patrușșăpte de cercuri coclite. Mdeh! „Sînt așa trist încît am început să orbesc“, precum, atît de cutremurător, îți versifici icoana. Da, prietene, șișca tristeții ne blindează văzul „et puis bonsoir“!…
Nici adresa nu știu de unde mi-ai găbjit-o. Probabil că ne-am întîlnit cîndva (?).
De curînd, am trecut și eu (blitz), prin Bucuresci. N-am reușit să întîlnesc niciun corifeu de la „Cartea Românească“ și mă dusesem cu cevași marfă pentru altă plachetă (intitulată CRI!) A propos: mi-ar fi plăcut să ai o carte botezată „Tudorița Song“.
Mai află că: arareori mă așez la scriptoriu. Trudesc îndeosebi cu brațele, fără să fiu voinicos la ciolane. Nu sînt sănătos, trudesc și nu dorm („Cîte stele-s pe Banat / Atîtea gînduri mă bat“), plîng și stau de vorbă cu singurătatea mine însumi; singur „ca un cuc pe Niagara“ (apud maestrul nostru Geo Dumitrescu). Dar, să lăsăm.
Și ce mai faci? Presupun că ești dascăl de sat (?).
Îți dorește noi victorii „mai trainice decît bronzul“ și, desigur, pozne cît mai multe și cît mai de pomină!,
bătrînul tău coleg de zbucium liric,

 

Gh. Azap
„Ticvania“
Ziua Unirii, 1986

Document: Corneliu Baba în dialog cu Sorin Dumitrescu – Cred în imprevizibil

De o bună bucată de vreme, rari sunt cei ce se încumetă să-l tulbure pe Maestrul Corneliu Baba. Pudic în fața răutății, marele pictor și-a întețit însingurarea în așa măsură, încît numai ceva cu totul ieșit din comun ar fi îndreptățit gestul indiscret. L-am săvîrșit fără a sta prea mult pe gînduri, atunci cînd acel ceva ne-a strălucit în inimă tuturor — inconfundabilul dar al libertății.
Spre invidia atîtora, ușa căsuței de lîngă statuia Aviatorilor mi-a fost deschisă cu aceeași răbdătoare și delicată bunăvoință. Ei i se datorează și aceste 9 răspunsuri.

1. Nu a trecut nici o lună de cînd cu toții ne-am pierdut glasurile strigind în toiul străzii: ole, ole, Ceaușescu nu mai e ! S-a stins, nădăjduim cu toții, o epocă lugubră în timpul căreia ați pătimit cum puțină lume știe. Pe scurt, în ultimii zece ani ati fost cel mai marginalizat pictor român. Festivismul grotesc al comuniștilor a fost vexat de apocalipsa pictată, ce prindea ființă în secretul exilului interior al lui Corneliu Baba. V-a fost greu în acești ani de unul singur?
— Într-adevăr, n-a trecut decît o lună… Sunt pictor și încă un patriarh al breslei. Ori, în atmosfera de romantism și efervescentă tragică ale acestor zile, se poate imagina care ar fi frămîntările unei sensibilități înclinate spre dramatism ca a mea și ce variante ale celor două obsesii chinuitoare ale neliniștii mele, “Spaima” și “Regele nebun” m-au urmărit.
„Spaima”, o lume ce aleargă bezmetică fără țintă, urmărită de un coșmar, sub geniala întrebare argheziană : „Caravane și haite încotro mergeți ?“
„Regele nebun“ închis în celula lui de ospiciu se învîrtește fără odihnă, urmărit de propria-i umbră și de blestemele miilor de victime ale oribilei sale domnii.
Două obsesii legate în creația mea de tema permanentă a „portretului” singurătății noastre celei de totdeauna.
În liniștea atelierului am suferit cel mai mult, ca pictor, ori de cîte ori pe pînza mea culorile sunau fals. Profesionalismul care m-a ajutat să supraviețuiesc demagogiei și dogmatismului deceniului cinci mi-au asigurat o critică „de est”.
2. Ce parte a nemulțumirii d-voastră o întruchipează arhetipul regelui nebun ?
— O spune „Omagiul postum” de pe verso-ul uneia din variantele acestei teme.
3. „Spaimele” par să fi fost adevărate imagini premonitorii ale masacrelor din preajma Crăciunului. De asemenea sunteți un mare îndrăgostit de Cehov. Cum se țese universul înnebunit al spaimelor cu expectativa existențială a operei cehoviene ?
— Lumea cehoviană din care facem cu toții parte fizic și afectiv este aceeași care aleargă în cazul unei spaime generale ca „o cireadă speriată”.
De la faptul divers, ridicat la scară dramatică de proporții pînă la coșmarele goyești nu-i decît un pas… În lumea aceasta pictura mea își caută un loc al ei, onorabil.
4. Ce-ar trebui, iubite Maestre, să facă mai întîi și mai întii un pictor față cu enorma și primejdioasa libertate ce ni s-a dăruit?
— Mă feresc să dau sfaturi mai ales la această oră fierbinte. Cînd eram profesor la Institutul de Arte Frumoase mi-am propus să fac ceea ce-mi spunea maestrul meu Tonitza — cel mai nedidactic profesor și cel mai liberal — să merg în vîrful picioarelor în spatele elevilor mei ca să nu-i trezesc din transă.
Ce să faci după ce s-a epuizat ole, ole? Să știi intra din transa revoluției în transa de pictor și să nu uiți că, în timp ce teoretizezi și manifestezi în numele artei, muzele tac și culorile se usucă pe paletă…
5. Tinerii care au înconjurat Uniunea noastră v-au rostit de nenumărate ori numele. Par să vă iubească, chiar dacă nu îndrăznesc să vă abordeze. Mai credeți în pictorul tinăr? Poate tinerețea să dăruiască ceva temeinic artei picturii ?
— Am crezut întotdeauna în virtuțile artistului tînăr, în speță ale pictorului, ale cărui aventuri colorate șochează retina obosită și sensibilitatea viciată de prejudecăți. La virsta meditației și a tăcerii la care mă aflu, curajul și entuziasmele tinereții în pictură mă exaltă și mă invită în același timp să pictez cum știu eu…
6. E bine ca pictorul să se căsătorească de tînăr ? Se pot îmbrăca într-o singură biografie o mare dragoste cu o mare pasiune cum ar fi cea profesională?
— Cum ar suna sfatul meu dacă mi-aș permite să pretind că pictorul nu trebuie să se căsătorească tînăr în numele unei cariere puse sub semnul întrebării ? Și arta, și mariajul își trăiesc destinul de la caz la caz…
7. Ce reprezintă pentru dumneavoastră atelierul ?
— Atelierul, cu atmosfera lui, reprezintă universul de fantasme, de visuri, de iluzii, de exaltări și de decepții legate toate de creația mea…
De o viață am deprins un ritual zilnic — am mai spus-o și altădată — pe care mi l-a sugerat maestrul meu : spălarea mîinilor la începutul lucrului, spre a-mi aduce aminte că am de luptat cu dimensiunile juste ale esențialului…
8. Iubite maestre, credeți că un pictor poate ți trebuie să fie un om cultivat ? Folosește cultura la ceva sau, mai degrabă, stînjenește expresia genuină ?
— Altădată exista o expresie nu tocmai comodă pentru breasla noastră, e prost ca un pictor. Secolul XX a demonstrat că un grad mare de cultură nu poate decît să ajute exaltarea și sensibilitatea. Cultura pictorului e necesară în măsura în care pasiunea de a diseca fenomenul creației, care trei sferturi rămîne inconștient, nu transformă pe pictor în teoretician de artă în dezavantajul profesionalismului.
9. Credeți în norocul Poporului Român?
— Cred în imprevizibil.

Sorin Dumitrescu
martie 1990

Aurel Dumitrașcu – Nichita

Pe el cuvintele nu-l mai mulțumeau. Se certau toată ziua. Așa s-a gîndit Nichita să dea drumul necuvintelor în lume.
Noi, cu toții, ne-am speriat la început.
Și el s-a speriat: Ce-o să facem după sperietură.
Ne-am împăcat.
Noi cu el.
Cuvintele cu necuvintele.
Nu știu dacă a avut destul timp să se obișnuiască cu noi, cu mirarea noastră.
Eram fericiți cînd îl întîlneam.
Vorbea în versuri.
Spunea:
N-am fost supărat niciodată pe mere
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.
Unii îl întrebau: dar de ce ești supărat pe noi?
De ce trebuie să învățăm și necuvinte?
De ce ai dezîmblînzit îmblînzirea?
Răspundea: “Nu voi muri niciodată”.
Din cînd în cînd ne gîndim la singurătatea lui și la nesingurătatea poeziilor lui.
Era o legendă vie și a rămas așa.
Se împotmolea într-o bunătate în care și lăcrima.
Un rîsu’ plînsu’ cutreieră toate cărțile lui.
“M-or plînge limba românească
În totul de cuvânt al ei.”
A scris cîte un vers pentru fiecare sentiment, pentru fiecare vis.
Toată literatura lui are și un profund sens moral.
Altfel nici nu ar fi ceea ce este.
M-am gîndit întotdeauna că avem poeții pe care-i merităm. Și că poporul acesta merita un poet ca Nichita.
Ne-am obișnuit să știm că se născuse pe 31 martie. O zi care ne face semn din calendarul fericit al literaturii române.
Ziua lui Nichita Stănescu.

 

Aurel Dumitrașcu
1 aprilie 1989
(din volumul Aurel Dumitrașcu
– “Cu inima la tâmplă. Integrala publicisticii”)

EXCLUSIV: Maica Benedicta Braga de la Văratec, agenta „Bona“, și-a turnat la Securitate propriul frate, pe renumitul duhovnic Roman Braga

Dacă în prima parte a seriei „Mănăstirea Văratec în arhivele Securității“ am vorbit despre colaborarea cu Securitatea a maicii Nazaria Niță, celebra stareță a Văratecului (vezi volumul „Agenta Vasilica între Dumnezeu și satan“ publicat la editura „Vremea“), în cel de-al doilea volum al seriei, „Agenta Bona în căutarea fratelui pierdut“, puteți citi documente explozive despre un alt mare nume al mănăstirii Văratec.

Despre agenta „Bona“, cea care oferea Securității informații despre fratele ei, Părintele Roman Braga, despre maica Alexandra (principesa Ileana), episcopul Bartolomeu Anania, maicile din Văratec și despre mulți, mulți alții, organele Statului scriau următoarele:

Benedicta Braga 1

Iar dacă vă întrebați cine anume se ascundea sub numele conspirativ de „BONA“ aveți mai jos răspunsul:

Voi reveni.

ION IANOȘI: „Tismăneanu îmbrățișa cu ardoare convingerile grupului din Cartierul Primăverii”

Am lăsat la urmă cazul lui Vladimir Tismăneanu.

Leonte Tismăneanu se mândrea cu fiul său, care dădea semne timpurii de înzestrare intelectuală, la Liceul „Petru Groza” și la Liceul nr. 24 (azi „Jean Monnet”), ambele rezervate odraslelor protipendadei. Cum am mai menționat, a rugat-o pe Janina să-l pregătească în vederea susținerii examenului de admitere la Facultatea de Filosofie.
Așa a ajuns „Volodea” un oaspete frecvent în locuința noastră din Arhitect Louis Blanc. Citise mult, dar cam de-a valma. Dorea să descifreze meandrele politicii, istoria ei tăinuită, recentele ei jocuri de culise. Avea ceva dintr-un aventurier de idei. Îmbrățișa cu ardoare convingerile familiei și ale părinților tinerilor grupului său din Cartierul Primăverii. Cunoștea mulți dintre mai-marii vremii, direct sau prin fii și fiice, chiar dacă tatăl său fusese, la un moment dat, izgonit de la banchet. Așa i s-a înfiripat ura, din ce în ce mai crâncenă, față de un alt Leonte, fostul apropiat care-i trădase părintele.
Janina n-avea decât să-i ordoneze cunoștințele. A fost o treabă simplă. Purtau discuții libere, de natură mai degrabă prietenească decât didactică; am asistat la câteva. Candidatul a intrat cu brio la Facultatea de Filosofie, Secția de sociologie (1970). A absolvit-o cu lucrarea de licență O abordare critică a filosofiei sociale a lui Herbert Marcuse (1974). A fost angajat cercetător la Laboratorul de Sociologie Urbană, afiliat mai întâi Institutului „Proiect București”, apoi Institutului de Proiectări pentru Construcții Tipizate. Și-a susținut doctoratul cu teza Revoluție și rațiune critică. Teoria politico-socială a Școlii de la Frankfurt (1980).
În tot acest răstimp a continuat să ne viziteze. A venit să ne arate cățelușul său iubit, primit în dar de la tatăl lui, un cocker spaniol. Ne-a împărtășit durerea sfâșietoare la moartea tatălui. Cel mai des ne vorbea însă despre politică. Își urmase în idei părinții și pe mătușa îndrăgită, Cristina Boico, soția generalului Mihail Boico, luptători în ilegalitate, ajunși înalți funcționari în Ministerul Afacerilor Externe, destituiți însă după căderea Anei Pauker, ulterior mătușa predând socialismul științific la un institut de învățământ superior. Pe Volodea îl exaspera regimul ceaușist, ca pe noi toți. Dar îl amenda dintr-o stângă extremă, de pe poziții cumva troțkiste. Am căutam să-i temperăm gesticulațiile stângiste, din motive de precauție: de-ar fi ajuns la urechile șefilor, i-ar fi periclitat locul de muncă.
Ținea la Janina sau, cel puțin, așa crea impresia; eu îi eram indiferent. Ea anume, în temeiul prieteniei ce părea statornicită între ei, i-a și luat în nume de rău prudența cu care i-a tăinuit intenția de a părăsi ilegal țara. Fiindcă, la scurtă vreme după moartea tatălui, și-a acompaniat mama, pe Hermina Tismăneanu, într-o călătorie în Spania (septembrie 1981). După sejururi la Paris (până în mai 1982) și în Caracas (Venezuela) (până în luna septembrie a aceluiași an), a obținut intrarea în SUA și angajări succesive.
Am găsit în biblioteca noastră cele două volume, unul personal, celălalt colectiv, anterioare expatrierii. Ambele ni le oferise, la apariție, cu dedicații.
Noua Stângă și Școala de la Frankfurt e varianta prelucrată a tezei de doctorat, cu ample părți și din lucrarea de licență. A apărut la Editura Politică, în colecția „Dezbateri ideologice”, în iulie 1976.
Între un „Cuvînt înainte” și „Concluzii”, cartea include trei capitole: „Revolta intelectuală din Occident și geneza mișcării noii stângi”, „«Teoria critică» a Școlii de la Frankfurt și semnificația ei istorică”, „Scepticismul utopic al lui Herbert Marcuse”. Mottourile sunt, la capitolul I, din Friedrich Engels, la capitolele II și III, din Herbert Marcuse.
Un fragment din introducere: „Tot mai pregnant resimțita necesitate a dialogului ideologic, la rîndul ei dublată de exigența combativității, impune drept condiție sine qua non a criticii filosofice respectarea imperativului prețuit de Lenin drept «esența, sufletul viu al marxismului: analiza concretă a situației concrete»”. După care autorul se pronunță împotriva clișeelor sectar-dogmatice.
Demonstrația răspunde acestor exigențe. Ea se bazează pe o bibliografie străină amplă pentru acea vreme: Adorno, Horkheimer, Fromm, Marcuse, plus Cohn-Bendit, Hannah Arendt, Noam Chomsky, Antonio Gramsci. Din Marx sunt invocate lucrările timpurii, Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere și Manuscrise economico-filosofice din 1844 – din lucrările comune de Marx și Engels: Sfânta familie, Ideologia germană și Manifestul Partidului Comunist. Lenin e prezent cu „Stângismul” – boala copilăriei comunismului. Mai sunt citați: Santiago Carillo, Cuvîntare la Consfătuirea internațională a partidelor comuniste și muncitorești (1969) și Nicolae Ceaușescu, Raportul la Congresul al XI-lea (1974).
Concesiile cu adevărat mari Vladimir Tismăneanu le-a făcut însă exigențelor de partid ca unul dintre cei zece autori care au elaborat fișele volumului Mic dicționar social-politic pentru tineret, apărut la Editura Politică sub coordonarea științifică a lui Virgil Măgureanu. Data apariției, indicată precis, iunie 1981, se situează cu doar trei luni înaintea plecării autorului în exil.
V. T., după cum îi e sigla după fiecare fișă elaborată, apare în 74 de rînduri (dintre care 3 în colaborare cu M.M. – Mihai Milca). Printre ele se numără termeni de filosofie ori de sociologie, mereu în varianta preconizată de materialismul dialectic și istoric sau de către socialismul științific: „Agnosticism”, „Alienare”, “Bază și suprastructură”, „Calitate”, „Cantitate”, „Cauzalitate”, „Conexiune universală”, „Conștiință”, „Cultură”, „Cunoaștere”, „Determinism”, „Dialectică”, „Epistemologie”, „Existență socială”, „Formațiune socială”, „Gnoseologie”, „Libertate și necesitate”, „Metafizică”, „Națiune”, „Necesitate și întîmplare”, „Sociologie”, „Spontan și conștient”, „Știință”, „Țărănime”, „Umanism”, „Utopie”. Apar și în cadrul lor permanente referiri la și citate din Marx, Lenin, Ceaușescu, Programul PCR, Constituția RSR.
Dar obediența față de marxism-leninism și mai cu seamă față de comandamentele ideologice de moment ale PCR, potrivit indicațiilor lui Ceaușescu, devine totală în articolele ascuțit ideologice semnate de V. T.: „Burghezie”, „Capitalism”, „Clasă socială”, „Colectivism”, „Combativitate revoluționară”, „Comunism”, „Consiliile oamenilor muncii aparținând naționalităților conlocuitoare”, „Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie”, „Cultură socialistă”, „Democrație socialistă”, „Imperialism”, „Internaționalism”, „Lupta dintre nou și vechi”, „Marxism”, „Materialism dialectic”, „Materialism istoric”, „Mișcare de eliberare națională”, „N.A.T.O.”, „Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism”, „Progres social”, „Proletariat”, „Revoluție social-politică”, „Socialism”, „Socialism științific”, „Stîngism”, „Suveranitate”, „Tratatul de la Varșovia”, „Umanism socialist, revoluționar”.
Noua Stîngă și Școala de la Frankfurt nu este (cum va susține autorul) o carte doar „marxizantă”, ci una asumat marxistă, dar acomodată recentelor curente tentând modernizarea în cadrul marxismului.
În schimb, contribuțiile masive la Mic dicționar social-politic pentru tineret Vladimir Tismăneanu le-a conceput – în preajma exilului său – conform și pe placul regimului ceaușist.

 

Ion IANOȘI
(fragment din volumul
“Internaționala mea – Cronica unei vieți”,
editura Polirom, 2012)

EXCLUSIV – Cînd Mircea Dinescu mergea la Moscova pentru “vedea cu ochii proprii miracolul restructurării” și se plîngea că a fost exclus abuziv din PCR

Cititorii din România care au reuşit să intre în posesia primei ediţii a volumului „Moartea citeşte ziarul“ (Editions Rodopi B.V., Amsterdam – Atlanta, GA 1989) au putut observa că, ediţia românească a aceluiaşi volum („Cartea Românească“ 1990) este văduvită de cîteva importante (mai ales astăzi) texte ale lui Mircea Dinescu.
De ce a ales dl. Dinescu să renunţe la aceste texte şi să-şi autocenzureze volumul o să înţelegeţi citind rîndurile de mai jos:

MIRCEA DINESCU – INTERVIU LA RADIO MOSCOVA*

– În interviul acordat postului de radio Moscova, anul trecut, aţi spus că aţi venit la Moscova pentru a vedea cu ochii proprii miracolul restructurării, procesul de restabilire a valorilor culturale şi istorice.

– M-am uitat la televizor, că televiziunea sovietică îţi dă şansa să cam înveţi cîte ceva de la ea, nu? Presa am citit-o zilnic – eu ştiu mai puţin ruseşte, dar cu ajutorul soţiei – bineînţeles, e fascinantă, ca şi toată această mişcare din presa actuală, culturală şi politică, lucru care, pe mine ca scriitor, mă interesează foarte tare; sîntem abonaţi la cîteva reviste culturale sovietice, dar în acelaşi timp e fascinant să vezi la faţa locului ce se întîmplă, pentru că după părerea mea perestroika înseamnă o mare cotitură pentru socialism, URSS, şi în general cred în lume, cu consecinţe formidabile. Cred că această cotitură istorică va însemna mult, nu numai din punct de vedere economic, dar şi cultural. Nu există zi în care să nu se întîmple un eveniment în presa sovietică. Această reînviere a publicisticii, mi se pare iarăşi extraordinară; sincer să fiu la ora actuală mă interesează mai puţin poezia sovietică şi mai mult jurnalistica sovietică. Au apărut, au reapărut oameni despre care nu ştiam nimic, academicianul Ligariov, istorici ca Afanasiov, sînt doar două exemple. Sigur, ca literat îmi dau seama de efectul pe care îl are asupra lumii această deschidere, această explozie de libertate dacă vreţi, din presa sovietică. Ce se întîmplă deci în URSS va avea un efect, cred eu, asupra literaturii socialiste şi asupra literaturii lumii în general. Scriitorii din socialism nu trebuie să fie simple instrumente de lucru în drumul spre socialism. Fiecare trebuie să se dezvolte liber şi să-ţi expună concepţiile sale despre viaţă şi despre lume şi societate. Se spunea pe vremuri că scriitorii sînt ajutoare de nădejde ale partidului. Să se înţeleagă bine acest lucru, în ce sens sînt ajutoare de nădejde: în sensul că scriitorul este un observator extraordinar al realităţii şi poate ajuta partidul arătîndu-i cît mai bine realitatea. Eu bineînţeles nu cred că poezia poate schimba lumea. Cred că literatura trebuie să fie şi ea activă, să devină un reper pentru cititor, în general, cred că acesta-i sensul literaturii: nu de a da soluţii, ci de a problematiza. * Interviul a fost transmis în emisiunea în limba română a postului de Radio Moscova din 25 august 1988.

(Text tipărit în volumul Moartea citeşte ziarul“ Editions Rodopi
B.V., Amsterdam – Atlanta, GA 1989 şi cenzurat în ediţia românească)

Tot în ediţia Rodopi se regăseşte şi o scrisoare către preşedintele Uniunii Scriitorilor („A doua scrisoare deschisă către preşedintele Uniunii Scriitorilor“, Bucureşti, 22 iunie 1989, pg. 77 – 78), eliminată şi ea din ediţia „Cartea Românească“, epistolă în care Mircea Dinescu scrie:
Ca şi cum excluderea mea abuzivă din Partid şi din redacţia României literare nu ar fi deajuns, şi pentru a mi se tăia orice mijloc de subzistenţă, soţiei mele, de profesie traducătoare, i-a fost interzisă şi ei semnătura, cartea de proză a lui Boris Pasternak predată editurii Univers fiind stopată.“

EXCLUSIV: Interviu cu Nuni Dona: „AVEAM UN PSEUDONIM OVREIESC FIINDCĂ ERAM ÎNTOTDEAUNA CONTRA A TOT CE ERA LA MODĂ!”

În urmă cu 21 de ani, am reușit să o aduc pe vechea mea prietenă, profesoara Alina Karina Nițu, pasionată de viața și opera celei care a fost Alice Botez, față în față cu ultima supraviețuitoare a familiei Delavrancea, renumita pictoriță Nuni Dona. Convorbirea de mai jos a rămas inedită pînă astăzi:

 

ALICE ȘI JENI ERAU INTELECTUALELE GRUPULUI

 

A. K. N. – Doamnă Nuni Dona, pentru început vreau să știu dacă ați cunoscut-o pe Georgeta Cancicov. Știu că mătușa dumneavoastră, Cella Delavrancea, era foarte bună prietenă cu ea, corespondau destul de des, se vizitau…

N. D. – Bine, cu doamna Cancicov am fost și eu destul de apropiată…

A. K. N. – Știu că Cella își petrecea vacanțele la conacul Cancicov, care era deținut de mama Georgetei. Ați fost vreodată acolo?

N. D. – Eu nu am fost. Pe vremea cînd am cunoscut-o eu pe Georgeta Cancicov conacul acela nu mai exista de mult…

A. K. N. – Se spune că dînsa era nepoata lui Racoviță…

N. D. – Da. De fapt era prietenul mamei ei.

A. K. N. – Erau veri și doreau să se căsătorească. Era o familie deosebită, cu o biografie extraordinară. Doamna Cancicov studiase la Paris, avea și două surori…

N. D: – Pe surorile ei le-am cunoscut și eu…

A. K. N. – Le-ați cunoscut?

N. D. – Da.

A. K. N. – Știți cumva ce s-a întîmplat cu cea care era artist plastic?

N.D. – A murit. A murit pe cînd era în Germania.

A. K. N. – Așadar nu a mai rămas în viață niciuna dintre surorile ei?

N. D. – Nu. Au murit…

A. K. N. – Și nici urmași nu au avut?

N. D. – Ba da.

A. K. N. – Știu că doamna Cancicov nu avusese copii…

N. D. – Ea nu. Însă una dintre surorile ei, care s-a numit Piereta Balaciu, născută Jurgea Negrilești, a avut o fată, Elena. Noi îi spuneam Nuți, Nuți Balaciu. Trăiau toate în Germania. Iar pe sora ei, care era artist plastic, o chema Jeanette. Era căsătorită cu  Ivan Ghika Dumbrăveni.

A. K. N. – O chema Marietta de fapt. Știu că făcuse și ilustrații de carte la un moment dat…

N. D. – Această Jeanette a murit, de fapt, în Germania, pe cînd se afla la Piereta. Mă rog, erau bătrîne… Piereta se născuse în 1902 iar Jeanette, în 1906. Acum ar fi fost trecute de 100 de ani…

A. K. N. – Doamna Cancicov a murit cu un an înaintea Alicei Botez, în 1984…

N. D. –  Înseamnă că Alice Botez a murit în 1985?

A. K. N. – Da. În octombrie, pe 27…

N. D. – Nu știu de ce dar aveamimpresia că a murit mult mai încoace…

A. K. N. – Nu.  Sunt 15 ani de atunci…

N. D. – Deci nu a apucat revoluția…

A. K. N. – Nu.

N. D. – Dar Arșavir cînd a murit?

F. A. – În 1997. Cu o zi înainte de a împlini 90 de ani.

N. D. – Eu mereu mi-o amintesc pe Alice că venea cu Arșavir la mine acasă…

F. A. – Pe atunci locuiați în Toamnei?

N. D. – Da. Acolo unde veneai dumneata…

A. K. N. – Ce ne-ați putea spune despre Alice Botez? Cum era?

N. D. – Dragă, Alice o ființă foarte interesantă. Foarte specială… Sensibilă…

A. K. N. – Foarte cultivată, foarte profundă…

N. D. – Sigur că da. Urmase Filosofia…

A. K. N. – Făcuse și studii de Psihologie și Logică.

F. A. – Se spune că fusese studenta preferată a lui Nae Ionescu…

N. D. – Da, fusese eleva lui Nae Ionescu. Noi eram foarte bune prietene…

A. K. N.  – V-am regăsit în „Jurnalul“ lui Jeni Acterian. Sunteți pomenite foarte des acolo…

N. D. – Sigur că da, eram foarte bune prietene…

A. K. N. – În Jurnal apare pomenită și doamna Nasta…

N. D. – Da, eram prietene și cu ea. Însă Rori Nasta nu făcea parte din grupul nostru… Să știți însă că ar merita să mergeți și pînă la ea, ar avea să vă spună și ea cîte ceva…

A. K. N. – Am vorbit la telefon deja. Săptămîna viitoare ne întîlnim…

N. D. – Să știți că Rori era mai bună prietenă cu Jeni și cu Alice decît era cu mine. Fiindcă ele erau intelectualele grupului. Eu și cu Lucica Vasiliu eram mai…

A. K. N. – Știu că în „Grupul Penei Trăsnite“ erați toate patru, Jeni, Alice, dumneavoastră și Lucia Vasiliu…

N. D. – Exact. Dar să vă spun cum a luat ființă acest grup, fiindcă Jeni nu povestește despre asta în jurnalul ei…

 

AM FĂCUT CU TOATE CULTUL MORȚILOR,
ÎN BĂTAIE DE JOC, PENTRU CIOARA AIA

 

N. D. – Totul a început în toamna lui 1940, odată cu venirea legionarilor. Știu sigur că în acea perioadă a luat ființă „Grupul Penei Trăsnite“ fiindcă după numai cîteva luni, în 1941, legionarii deja nu mai erau la putere. De acolo au plecat toate, de la legionari, fiindcă noi eram foarte indignate pe legionari. Nu-i puteam suferi deloc.

Asta, cu toate că ambii frați ai lui Jeni, și Haig și Arșavir, și cumnata ei, Marietta Sadova, erau legionari iar toată familia mea era și ea legionară. Însă, mă rog, noi eram altfel, eram mai pe dos decît familiile noastre, și nu-i puteam suferi pe legionari…

Și, țin minte perfect, era o toamnă tîrzie, ne-am dus toate să ne plimbăm prin pădurea Montesquieu. Asta era o pădure situată înainte de pădurea Băneasa însă pe partea opusă. Nici nu știu dacă mai este azi pădurea asta, dacă mai există… Cred că au mai rămas din ea doar niște tufărișuri… Ne plimbam deci pe acolo fiindcă, la vremea aia, ne plăcea să ne plimbăm foarte mult pe jos.

A. K. N. – Pe la Șosea…

N. D. – Bine, plimbările la Șosea erau o nimica toată pentru noi. Mergeam mult mai departe… Eram foarte tinere, abia terminasem cu studenția, și ne plăcea să ne plimbăm pe jos ore întregi. Și, în ziua aceea, mă plimbam alături de Jeni Acterian și de Lucia Vasiliu… Alice nu era cu noi atunci fiindcă, trebuie să vă spun, ea era șchioapă și la astfel de plimbări ea nu participa.

A. K. N. – Avea infirmitatea aceasta încă din tinerețe?

N. D. – Da. Ea a avut mereu un genunchi mai rigid…

A. K. N. – Unii spuneau că se pricopsise cu această infirmitate din vremea cînd era profesoară și făcea naveta. Deci după 1940…

N. D. – Nu-i adevărat. Era mai înainte… Deși ea nu prea vorbea despre asta, nu-i plăcea să vorbească despre așa ceva, noi bănuiam că are, de fapt, o tuberculoză osoasă.

Pe de altă parte, ca să puteți încadra mai bine în timp, trebuie să mai știți că, de fapt, eu am cunoscut-o pe Alice prin Jeni Acterian.

A. K. N. – Dar pe Jeni cînd anume ați cunoscut-o?

N. D. – Cred că prin ultimul an de studenție, pe cînd eram în anul IV. Abia apoi, după vreun an, am cunoscut-o și pe Alice și, cînd ne-am văzut prima dată, ea suferea deja de această infirmitate. Așa că la plimbări nu venea cu noi.

Ca să revin acum… Mergînd noi prin pădure, am găsit prin iarbă o cioară moartă. Am jumulit-o de pene și, aducîndu-ne aminte că legionarii aveau cultul morților, că făceau mereu slujbe peste slujbe, am zis să facem și noi cultul morților așa, în bătaie de joc, pentru cioara aia. Era o bătaie de joc fiindcă aveam mare necaz pe legionari și, cum toate aveam niște minți foarte copilăroase, eram foarte necoapte la minte, fiind foarte tinere. Am jumulit deci cioara aia, am făcut cultul morților pentru ea, și apoi ne-am împărțit penele, fiecare luînd trei pene.

Țin minte că o pusesem și pe Alice la socoteală așa că, atunci cînd am ajuns acasă, m-am dus la ea special să-i dau alea trei pene… Fiindcă cine făcea parte din „Club“ trebuia neapărat să aibă trei pene negre. Așa că astfel a apărut „Pana Trăsnită“. Totul a fost, într-un fel, o consolare a noastră față de ororile făcute de legionari pe vremea aceea – Iorga fusese ucis la sfîrșitul lui noiembrie, Regele Carol plecase…

 

PE NAE IONESCU L-AM AUZIT DOAR TĂCÎND

 

A. K. N.  – Nae Ionescu murise și el…

N. D. – Bine, Nae Ionescu murise în martie, nu a mai apucat să vadă venirea la putere a legionarilor. A murit sub Regele Carol.

A. K. N. – Dar Nae a fost, se știe, un simpatizant al ideilor legionare…

N. D. – E puțin spus simpatizant. A fost un promotor.

F. A. – Și, se spune, că ar fi fost omorît…

N. D. – Da. Eu așa cred. I s-a provocat un infarct.

F. A. – Unii spun că prin medicamente, alții că din cauza unei țigări…

N. D. – Nu știu. Știu că avusese deja un infarct iar cel de al doilea i-a fost fatal. Însă tatăl meu a fost medic și de la el știu că infarctele acestea se pot și provoca prin diferite metode. S-a tot discutat la vremea aceea cine a avut interesul să-i provoace acest infarct. A fost, probabil, la ordinul Regelui Carol, fiindcă Nae ajunsese inamicul public numărul 1 al lui. Deși inițial Nae a fost un fervent fidel al Regelui Carol și apoi, nu știu din ce motive, s-a întors împotriva lui cu 180 de grade.

A. K. N. – Credeți că Nae ar fi condamnat ororile făcute de legionari, dacă ar fi trăit?

N. D. – Nu știu. Nu pot spune așa ceva.

A. K. N. – L-ați cunoscut pe Nae Ionescu?

N. D. – Da, foarte bine.

A. K. N. – Cum vi s-a părut?

N. D. – Era un tip foarte interesant. Cu un fizic foarte frumos.

A. K. N. – Era un tip charismatic?

N. D. – Greu de spus, o fi fost. Însă eu l-am cunoscut prin mătușa mea, Cella Delavrancea, cu care Nae a fost prieten intim. Prin urmare îl vedeam numai cînd eram împreună cu ea. Însă o vizitam, eram o copilă de 20-21 de ani, nimeni nu mă băga în seamă, nimeni nu vorbea cu mine, iar Cella și soțul ei Phillipe Lahovary perorau. Ei vorbeau tot timpul. Nae Ionescu mai mult tăcea. De aceea nu pot spune dacă era sau nu charismatic fiindcă pentru mine, așa cum l-am perceput în acea vreme, mai mult tăcea.

A. K. N. – Este ciudat ce-mi spuneți fiindcă mai toți spun că era un tip foarte locvace…

N. D. – O fi fost. Însă în împrejurările în care l-am cunoscut eu așa era, tăcut. Mie nu-mi place să mimez, să spun: „Vai, ce extraordinar vorbea!“ Eu l-am auzit doar tăcînd.

 

ALICE STĂTEA DEOPARTE, PRIVINDU-NE
FOARTE CRITIC, FOARTE INDIGNATĂ

 

A. K. N. – Să revenim la Alice… Deci Jeni a cunoscut-o prima…

N. D. – Da. Ea povestește asta și în Jurnal. S-au cunoscut la Facultatea de Litere și Filosofie, unde amîndouă își urmau cursurile, și începutul acestei prietenii – reiese din Jurnalul lui Jeni – a fost de un entuziasm nebun.

A. K. N. – Jeni considera, spune în „Jurnal“, că se asemănau foarte tare.

N. D. – Eu nu cred că se asemănau deloc. Dar, în fine. Eu am considerat mereu că ele aveau temperamente foarte diferite. Însă asta nu te împiedică deloc să fii prieten cu cineva.

A. K. N. – În Jurnalul lui Jeni Alice Botez apare ca o ființă introvertită, rezervată care, spune Jeni Acterian, „nu se putea trînti așa, pur și simplu, pe o canapea“. O persoană care nu se simțea niciodată foarte degajată…

N. D: – Exact așa și era. Să vă mai spun o întîmplare, ca să vă faceți o idee: eram în clubul acesta al nostru și ne întîlneam cînd la una, cînd la alta… Țin minte că, după ce am fondat „Clubul“, am făcut la mine un pom de Crăciun ornat cu pene – că apoi am tot procurat pene de pe la curcanii sau de pe la gîștele pe care le tăiau ai noștri acasă – pene vopsite cu bronz auriu și argintiu.

Și, într-o zi, ne-am strîns să povestim în jurul acestui pom de Crăciun ornat cu pene și nu mai știu care dintre noi a început să se bîlbîie. Nouă chestia asta ni s-a părut foarte nostimă așa că am început toate trei, eu, Lucia Vasiliu și Jeni Acterian, să ne bîlbîim așa, în joacă. Ne prosteam. Doar Alice stătea deoparte, privindu-ne foarte critic, fiind foarte indignată de ceea ce făceam, de tîmpenia noastră care făcuse din bîlbîiala aia un amuzament. Ne privea și tăcea mîlc. Apoi, cînd au plecat, le-am condus la autobuz și, tocmai cînd a urcat Alice în autobuz am auzit-o spunînd șoferului: „Dați-mi un bi-bilet!“

A. K. N. – O făcuse intenționat sau așa, pur și simplu?

N. D. – Nu știu. Cred că așa i-a ieșit fiindcă s-a abținut prea mult să nu ne imite. În fond era și ea tot tînără și copilăroasă și s-ar fi bîlbîit alături de noi dar așa era firea ei, nu o lăsa să se coboare pînă la nivelul nostru…

A. K. N. – Așadar povestea „Clubului Penei Trăsnite“ a fost mai mult o poveste adolescentină…

N. D. – Absolut.

F. A. – Dar de ce nu primeați și bărbați în acest Club?

N. D. – Păi nimeni nu dorea să se pună la mintea noastră, să intre în gura noastră. Era doar un bărbat, Titi Cosmescu, soțul Luciei Vasiliu, care nimerise acolo mai mult din întîmplare.

A. K. N. – Era deja căsătorit cu Lucia?

N. D. – La vremea aceea erau de fapt recăsătoriți. Fiindcă divorțaseră și apoi s-au recăsătorit.

 

SUNT CONVINSĂ CĂ ALICE A FOST OMORÎTĂ

 

A. K. N. – Pe soțul lui Alice l-ați cunoscut?

N. D. – Cum să nu. Bebe Bulat…

A. K. N. – Constantin…

N. D. – Așa îi spuneam toți, Bebe. Un tip foarte drăguț, foarte simpatic.

A. K. N. – Și foarte talentat…

N. D. – Absolut.

A. K. N. – El a murit în 1975 iar Alice a scris un eseu despre opera lui, eseu în care afirmă că avea, totuși, și un anumit talent scriitoricesc.

N. D. – Asta nu știu, dar dacă spune Alice așa, probabil așa și era…

F. A. – Cînd a fost ultima oară cînd v-ați întîlnit cu Alice?

N. D. – Este greu de spus… Nu mai știu. Dar ne vizitam destul de des pe vremea aceea. Pe de altă parte trebuie să știți că Alice s-a stins într-un mod destul de ciudat…

F. A. – Acolo sunt multe controverse… Unii spun că a căzut pe scări, trasă de cîinele ei. Alții spun că a fost omorîtă.

N. D. – Eu sunt convinsă că a fost omorîtă.

A. K. N. – Cine ar fi avut interesul să o omoare?

N. D. – Eu cred că Sid.

F. A. – La fel credea și Arșavir Acterian…

N. D. – Vezi? Cu toate că eu n-am vorbit niciodată cu Arșavir despre asta. Însă Sid avea tot interesul să o facă fiindcă el a moștenit tot.

A. K. N. – Unii spun că nu a moștenit nimic…

N. D. – Cum adică nu a moștenit nimic? I-a luat locuința.

A. K. N. – Dar Alice stătea cu chirie…

N. D. – Să fim serioși… Pe vremea aceea chiriașii erau ca și proprietari. Nu-i dădea nimeni afară din spațiu. Ce, Arșavir era proprietar pe apartamentul din Dorobanți? Nu. L-ați cunoscut pe Sid?

A. K. N. – Da. Dumneavoastră l-ați cunoscut?

N. D. – Bineînțeles că l-am cunoscut.

A. K. N. – Și cum vi s-a părut?

N. D. – Nu mi-a plăcut.

A. K. N. – De ce?

N. D. – Pur și simplu. Fiecare dintre noi avem anumite sentimente, plăcute sau nu, atunci cînd cunoaștem o persoană. Mie Sid nu mi-a plăcut niciodată. Mereu am considerat că este un tip foarte ascuns. El e căsătorit?

A. K. N. – A fost… Are și două fetițe iar pe cea mai mică o cheamă Alice.

N. D. – Pe soția lui ați cunoscut-o?

A. K. N. – Nu. Este divorțat. Locuiește singur, în aceeași casă în care stătea și Alice, pe strada Paris.

N. D. – Țin minte că, atunci cînd mergeam eu la Alice, Sid era mereu cu logodnica lui. Pe atunci nu erau căsătoriți. Ei bine, Sid mai era cum mai era însă soția asta a lui, logodnică pe atunci, era de vise rele.

A. K. N. – Probabil d’asta au și divorțat. Mi-a spus că nu s-au înțeles…

N. D. – Nici nu aveau cum să se înțeleagă. Era groaznică. Mi-a făcut o impresie deplorabilă. Și nu înțelegeam cum îi suportă Alice, care era o tipă foarte deșteaptă… Mă rog, probabil era o naivă în fond…

F. A. – Mai este o variantă care spune că Alice ar fi fost ucisă de un nebun, care era vecin cu ea…

N. D. – Asta nu știu. Eu știu varianta oficială, cea cu cățelul, care este o variantă imposibilă. Fiindcă acest cîine al ei nu avea atîta putere să o tragă pînă jos, pe scări. Iar în casă, atunci, în afară de ea, mai era doar Sid.

A. K. N. – Mie mi s-a părut un om cultivat, un om care a încercat să-și depășească stilul de viață. Un om care a vorbit despre Alice cu foarte mult respect, cu foarte multă evlavie…

N. D. – Mie nu mi s-a părut deloc asta…

A. K. N. – Dar putea să nu vorbească deloc. Putea să refuze să stea de vorbă cu mine…

N. D. – Asta doar dacă era complet tîmpit.

 

MI-AM ALES UN PSEUDONIM OVREIESC FIINDCĂ
ERAM ÎNTOTDEAUNA CONTRA A TOT CE ERA LA MODĂ

 

F. A. – Doamnă Dona, am găsit chiar cîteva scrisori ale dumneavoastră către Alice Botez. V-am adus una dintre ele datată 15 august 1941.

N. D. – Hai să o văd… Da, o țin minte. Eram la Rîmnicu Vîlcea, la moșia lui Philippe Lahovary. Am semnat-o Mavrum fiindcă pe atunci legionarii erau la putere, antisemitismul era în floare, și atunci fiecare dintre noi, cele din „Clubul Pana Trăsnită“, și-a luat cîte un pseudonim. Iar eu mi-am ales un pseudonim ovreiesc fiindcă eram întotdeauna contra a tot ce era la modă și, cum la modă era antisemitismul, eu eram filosemită. Iar Alice își alesese pseudonimul Mabaal.

F. A. – Dar din ce trăiați pe vremea aceea? Bănuiesc că Alice publica…

N. D. – Eu trăiam din pictură și din ce aveam de la ai mei. Alice nu prea publica pe atunci. A publicat mai tîrziu, în „Vremea“, dar pe atunci nu prea era interesată de jurnalism. A predat un timp fizică și matematică la o școală de la Comana. Făcea naveta pînă acolo… Bine, ea era altfel decît noi, se angajase ca să scape de sărăcie, deși locuia cu mama și cu mătușa ei, care au crescut-o și care aveau ceva avere din cîte știu.

A. K. N. – Da, fiindcă tatăl ei a murit cînd ea avea cam un an…

N. D. – Exact.

F. A. – Mai există prieteni a ei, oameni care au cunoscut-o și care ne-ar putea vorbi despre ea?

N. D. – Nu cred. Să știți că Alice nu avea mulți prieteni, era o femeie foarte retrasă. Asta și din cauza complexului ei, problemei pe care o avea la picior.

A. K. N. – Era complexată…

N. D. – Da…

A. K. N. – Știu că nu vorbea niciodată cu seninătate despre moarte. Nu-i plăcea să vorbească despre asta…

N. D. – Asta nu știu. Deși, uite, dacă citiți Jurnalul lui Jeni vedeți că ea pare foarte preocupată de chestia asta. Însă în realitate Jeni nu arăta niciodată teama de moarte. Niciodată nu vorbeam noi, cele din „Club“, despre moarte. Puțin ne păsa, habar n-aveam de moarte. Eram tinere, moartea pentru noi era ceva foarte îndepărtat și mai ales foarte firesc. Nu făceam filosofie, nu filosofam despre asta.

 

NAE IONESCU LOCUIA ÎNTR-UN PALAT SUPERB, CUMPĂRAT DIN BANII NEMȚILOR,
AVEA UN MERCEDES, CĂPTUȘIT CU PIELE ROȘIE, CUMPĂRAT TOT DIN BANII ĂIA…

 

F. A. – Spuneți-mi, deși cărțile semnate de Alice au avut, la acea vreme, foarte mare succes, Arșavir se întreba de ce apoi ea a intrat într-un con de umbră. De unde, iată, nu a mai reușit să iasă nici acum… Au trecut zece ani de la revoluție și volumele ei nu sunt republicate…

N. D. – Este și normal, nu trebuie să vă mire asta fiindcă Alice era Fecioară, era o fire foarte introvertită, iar cărțile ei sunt la fel, nu se citesc ușor.

A. K. N. – Eu cred că mai este vorba de ceva: în 1968 ea a publicat „Iarna fimbul“, primul ei roman. Atunci s-a scris foarte mult și foarte elogios despre ea. Însă unsprezece ani mai tîrziu, cînd publică „Eclipsa“, care a fost un fel de parabolă a Mișcării Legionare, abia atunci a intrat într-un con de umbră…

N. D.– Vezi? Înseamnă că și pe ea a obsedat-o legionarismul ăsta… De pildă, din grupul nostru, Lucia Cosmescu a sfîrșit în cele din urmă prin a se înscrie în Mișcarea Legionară. Însă ea a făcut-o din interes. S-a înscris în Mișcare în ultima secundă, cu 5 minute înainte de căderea Legionarilor și de peresecutarea lor. A făcut-o din interes, a crezut că, dacă nu ești legionar ți se închid toate drumurile. Bine, Lucia a fost mereu ceva mai materialistă așa… Jeni chiar scrie în „Jurnal“ despre „afacerea proastă pe care a făcut-o Lucia“ dar trebuie să știi despre ce este vorba, altfel nu pricepi.

A. K. N. – Unii spun că și Nae Ionescu a făcut-o tot din interes…

N. D. – Bine, cu Nae lucrurile stăteau mult mai complicat.

F. A. – Se spune că Nae s-a înscris în Mișcare ca să se răzbune pe Rege…

N. D: – Dragă, legionarii erau oamenii nemților. Nemții i-au încurajat, nemții i-au finanțat. Eu sunt convinsă de asta. Iar apoi aceiași nemți le-au tras un picior în fund și l-au luat în brațe pe Antonescu, un tip foarte serios, mareșal, cu o mare autoritate la vremea aceea. Pe cînd legionarii au fost priviți de toată lumea ca niște zăpăciți, niște aiuriți. Și atunci sigur că nemții l-au preferat pe Antonescu.

Pe de altă parte și Nae a fost omul nemților. Nae locuia într-un palat superb, cumpărat din banii nemților, avea un Mercedes, căptușit cu piele roșie, cumpărat tot din banii ăia… Banii lui erau dintr-o sursă…

A. K. N. – Incertă.

N. D. – Îmi pare rău să te contrazic dar era o sursă foarte certă. Însă inavuabilă. Dacă Nae Ionescu nu ar fi fost ucis ar fi ajuns cu siguranță ministru dacă nu mai mult. El era o investiție extrem de profitabilă, o acțiune de mare viitor. Gîndește-te că a murit destul de tînăr. Avea doar 49 de ani cînd a fost ucis…

 

MONICA LOVINESCU N-A FĂCUT NIMIC ÎN STRĂINĂTATE
FIINDCĂ NU A AVUT NICIODATĂ MARE VALOARE

 

F. A.– Doamnă Nuni, o ultimă întrebare: de ce credeți că din tot acest „Grup“ nimeni nu a devenit foarte cunoscut, nimeni nu s-a afirmat peste ani? Alice a publicat vreo șase romane dar a fost apoi uitată… Despre Jeni nu s-a știut nimic pînă nu i s-a publicat „Jurnalul“, singura carte cu care va rămâne în istorie… Despre Lucia Vasiliu nu se mai știe nimic azi… Iar dumneavoastră expuneți destul de rar și, cum mi-ați spus, nu v-a căutat nimeni pînă acum să vă întrebe despre toate aceste lucruri…

N. D. – Dumneata consideri că Arșavir, de pildă, s-a afirmat?

F. A. – Arșavir totuși a publicat și înainte de revoluție, și după. Are publicate Jurnale, eseuri, corespondență, amintiri…

N. D. – Chiar și așa, cîtă lume îl știe pe Arșavir? Nu cred că volumele publicate contează. Nu numai ele te fac important peste ani.

F. A. – Dar atunci ce?

N. D. – Felul în care rămîi în memoria oamenilor. Și felul în care aceste amintiri se perpetuează. D-asta nu se mai vorbește azi despre Alice sau despre Lucia Vasiliu…

F. A. – Credeți că dacă Alice Botez ar fi reușit să plece din țară ar fi publicat mai mult sau destinul ei ar fi fost mai bun?

N. D. – Nu știu. Asta nimeni nu poate spune. Nici ăsta nu este un reper pentru faimă sau nemurire. Fiindcă, uite, Monica Lovinescu, de pildă, a plecat. Și n-a reușit să facă absolut nimic acolo. Ce a făcut ea în străinătate?

F. A. – Mai nimic…

N. D. – Vezi? Și asta fiindcă nu a avut niciodată mare valoare.

F. A. – Vă mulțumim mult.

N. D. – Cu drag.

Interviu cu Ileana & Romulus Vulpescu: „În ziua de azi este o rușine să fii naționalist!“ (4)

„NU CONTA DACĂ EȘTI HOMOSEXUAL SAU NU
CI DACĂ EȘTI INTELIGENT SAU PROST“

 

I. V. – De pildă, eu nu am nimic împotriva homosexualității. Dar paradele alea pe care le fac ei sunt extrem de indecente și de sfidătoare. Nu au niciun fel de rost. De ce vor să demonstreze ceva cînd nimeni nu-i persecută. Și se mai miră că în România, unde nu este un curent pro-homosexualitate, mai dă lumea în ei cu ouă și cu roșii…
R. V. – Nici măcar cu d-alea nu se mai dă, că sunt prea scumpe…
I. V.– Uite, americanii au numit aici un ambasador homosexual, care venea la toate recepțiile ambasadei cu iubitul de mînă. Ei bine, asta este o sfidare, fiindcă se știa care este atmosfera în România față de aceste anomalii. Dacă-l trimiteau în Olanda nimeni nu ar fi comentat, fiindcă acolo se poartă așa ceva. Dar de ce vrei neapărat să contrariezi un popor majoritar ortodox?
La asta mă refer… Pe mine mă indispun aceste parade ale homosexualilor fiindcă nu înțeleg de ce este nevoie de tot exhibiționismul ăsta. La ce folosește?
F. A. – Vorbeam despre asta într-un interviu, cu ani în urmă, la Bacău, cu doamna Ioana Postelnicu iar dînsa mi-a spus așa: „Pe vremea mea Petru Comarnescu, de pildă, era homosexual însă nu se fălea niciodată cu asta ci cu deșteptăciunea lui. Pe vremea mea nu conta dacă ești homosexual sau nu ci dacă ești inteligent sau prost.“
I. V. – Absolut. Noi l-am cunoscut bine pe Petru Comarnescu. Avem și un cadou de la el, un tablou pe care ni l-a dăruit de Crăciun. L-am cunoscut foarte bine, era un om fermecător, de o mare inteligență. Însă Ioana are dreptate, Petru Comarnescu nu pomenea niciodată despre homosexualitatea lui. Era ceva ce îl privea doar pe el.
F. A. – I-am citit cele trei volume de jurnal publicate acum cîțiva ani. Nici măcar acolo nu suflă o vorbă despre așa ceva…
R. V. – Bineînțeles.

 

„COMUNISTUL“ PĂUNESCU A FOST TURNAT LA
SECURITATE DE „DISIDENTUL“ AUGUSTIN DOINAȘ!

 

I. V. – Nu vedeți însă că astăzi se vorbește peste tot despre „dezinhibarea sexuală“? Am citit în „România literară“ niște poezii în care România este tratată în chip de damă de bordel. Ei bine, așa ceva nu cred că și-ar permite cineva în Israel sau în Ungaria.
R. V. – Acolo i-ar tăia imediat…
I. V. – Mai întîi că nu cred că cineva ar publica așa ceva acolo. Și în al doilea rînd, nu cred că cineva ar mai și premia un astfel de autor. Uniunea Scriitorilor de la ei n-ar avea curajul să-l premieze…
R. V. – La cine te referi, dragă?
F. A. – Probabil vorbiți despre domnul Gălățanu.
I. V. – Exact.
F. A. – Domnul Gălățeanu a fost însă premiat cu ajutorul domnului Vosganian…
I. V. – Vedeți? Foarte frumos atunci!
R. V. – Ileana a scris despre asta în „Arta compromisului“. Nu am dat numele lui Gălățanu însă în carte există un personaj ce citește un text exact ca cel al lui Gălățanu, un text pe care l-am scris eu, l-am făcut identic cu poemul respectiv.
F. A. – Dacă tot am ajuns să vorbim despre poeți, spuneți-mi, Emil Brumaru vă place?
R. V. – Da, Brumaru chiar este poet!
I. V. – Bine, a luat-o și ăsta prin porumb rău de tot…
R. V. – Brumaru s-a țăcănit la bătrînețe, asta-i altceva. Dar este un poet extraordinar de bun!
F. A. – Sunt destui care îl contestă…
R. V. – Asta-i treaba lor. Eu pretind altceva.
I. V. – Bine, el scria foarte frumos, scria superb. Acum însă l-a apucat andropauza sau „vara indiană a hormonilor“. Dar din Brumaru ai ce să alegi, rămîne ceva de la el…
R. V. – Iar de înjurat este înjurat pînă și Păunescu, Dumnezeu să-l ierte… Pînă și de el s-au luat, că a făcut, că a dres…
F. A. – Eu am publicat la revistele conduse de Adrian Păunescu. Astăzi mulți îl fac și „comunist“, și „porc“, și „versificator fără talent“…
R. V. – Domnule, poți să spui orice despre oricine. Cel mai greu este însă să și dovedești ceea ce spui… Iar despre Păunescu nimeni nu a dovedit nimic încă. Îmi pare rău pentru ei dar așa este…
I. V. – Păunescu a fost acuzat, de pildă, că a fost colaborator al Securității. Iar el a cerut celor de la CNSAS să-i facă public dosarul. Ei bine, a reieșit nu doar că nu a turnat pe nimeni ci, dimpotrivă, că era turnat de… Ștefan Augustin Doinaș…
R. V. – Exact. „Comunistul“ Păunescu a fost turnat la Securitate de „disidentul“ Augustin Doinaș!

 

„FIȚI LINIȘTIT, DOMNULE NOICA. SUNT BĂIEȚII NOȘTRI!“

 

F. A. – În volumul meu de convorbiri, pe care vi l-am dăruit, există și un pasaj despre doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga și despre atacul răutăcios – ca să nu spun altfel – al domnului Liiceanu, care o acuza că l-a elogiat pe Ceaușescu…
I. V. – Mi se pare ciudat tocmai cine s-a găsit să o acuze de asemenea lucruri…
F. A. – Exact asta mi-a răspuns și doamna Bușulenga…
I. V. – Dacă tot ați adus vorba despre asta vreau să vă istorisesc ceva: Dan Zamfirescu a povestit la un post de radio cum mergea la Noica, la Păltiniș. Știu și cine anume de la Securitate îl trimitea la Noica. Iar Noica, la un moment dat, îi spune: „Domnule, nu știu ce să mă mai fac… Vin doi băieți tineri pe aici, pe la mine – Liiceanu și Pleșu – și nu vreau să le fac rău. Eu abia am ieșit din închisoare, nu vreau să-i privească rău lumea. Cine știe ce rău pot să le fac… Ce mă sfătuiești? Cum să procedez cu ei?“ Dan i-a răspuns: „Nu știu, domnule Noica… Ce-aș putea eu să vă spun?“ Iar atunci Noica s-a gîndit să-l întrebe cum să procedeze tocmai pe căpitanul de Securitate cu care avea săptămînal o întîlnire legală, că-l supraveghea după ce se eliberase din pușcărie… Așadar îi spune ăstuia toată povestea iar căpitanul în bate pe umăr și îi răspunde: „Fiți liniștit, domnule Noica. Sunt băieții noștri!“
R. V. – Și cu asta s-a terminat!
F. A. – Dar mulți îi consideră „disidenți“, vezi Doamne.

 

„ȚUȚEA MI-A ZIS: AI VĂZUT CĂ CEAUȘESCU ERA MAI MARE
NAȚIONALIST CA MINE? D-AIA L-AU ȘI OMORÎT ÎNAINTE!“

 

I. V. – Vreau să vă spun următorul lucru în ceea ce privește disidența: de la Uniunea Scriitorilor, unde puteai face împrumuturi bănești, pe care apoi le restituiai, plafonul era de 80 000 lei.
Eu aveam vreo 65 000 lei datorii și mă duceam la tata Iancu, Dumnezeu să-l ierte. Iancu era un om foarte cumsecade dar la un moment dat mă lua deoparte și îmi zicea: „Ce să-ți fac tată, că te apropii de plafon, nu mai pot să-ți dau.“
Ei bine, și atunci întreb: cum toți „disidenții“ noștri, în 1990, aveau 500 000 datorii la Fond? Cu 500 000 pe atunci puteai să cumperi blocul ăsta! Oare ei cum au putut să obțină sumele astea iar una ca mine, la 65 000 lei nu mi se mai dădea voie să iau împrumut pentru că mă apropiam de plafon?
R. V. – Apropos de asta… Țin minte că trăia Țuțea pe vremea aia și venea deseori la Uniune, într-o cămăruță unde era un xerox și biroul lui Mihăilescu. Eu aveam biroul în aceeași încăpere cu Laurențiu Fulga dar, după ce el a murit, am văzut că toată încăperea a fost renovată, goliseră tot, puseseră microfoane noi, făcuseră sală de primire oaspeți, mă rog… Așa că pe mine m-au îmbrîncit în odăița unde aveau xeroxul ăla, alături de Mihăilescu, Dumnezeu să-l ierte, un biet sergent de Securitate care, pentru o votcă, îmi mai trăgea la copiator pagini din Villon sau din mai știu eu ce ediție străină.
Așadar în cămăruța asta venea uneori și Țuțea, deși el nu era membru al Uniunii Scriitorilor. Tata Iancu, fiindcă nu avea încredere în foarte mulți, mi-a zis într-o zi: „Cum crezi că putem să facem să-l ținem și pe Țuțea, săracul?“ Fiindcă Țuțea, neavînd operă scrisă, fiind un peripatetician, un socratic, nu putea fi membru al Fondului. Și atunci ne-am pus întrebarea cum putem face să-i dăm totuși un cît de mic ajutor financiar și lui. Tata Iancu m-a întrebat: „Cum putem face asta? Fiindcă, dacă-l chemi pe Popescu și îi spun că vreau să îi dau un ajutor financiar, ajutor nu împrumut, de 2 000 de lei ca să-i dea lui Țuțea, ăla o să-mi ceară 4 000, ca să aibă și el 2 000 lei.“
Și atunci i-am spus: „Domnule, atunci iau eu ajutoare!“ Și-mi dădea mie 2 000 lei ajutor, fiindcă știa că eu nu fac măgării, iar eu îi dădeam lui Țuțea. Iar ca mine mai găsise încă vreo 3 – 4 scriitori în care tata Iancu avea încredere să le dea bani că sigur ajung la Țuțea. Fiindcă nu putea să-mi dea lunar ajutor numai mie.
Și mai reușisem ceva: aranjasem, tot la Uniune, ca Țuțea să mănînce la cantina Fondului iar fetele de acolo să meargă de două ori pe săptămînă să-i facă curat acasă…
I. V. – Trebuie să știți că toți președinții Uniunii Scriitorilor s-au purtat foarte frumos cu Țuțea.
R. V. – Și încă ceva: cînd mai trecea Țuțea pe la Uniune se mai întîlnea uneori și cu maiorul „Sfinți“, maiorul „Petru și Pavel“, că nici pînă astăzi n-am aflat care îi era numele și care prenumele. Știu doar că era un căpitan sau un maior, Achim, care era șeful lui.
Și într-o zi l-am anunțat discret pe Țuțea că vine maiorul „Sfinți“: „Domnule, să fii atent cum te comporți, ce spui…“ i-am zis. „Da? Bine că mi-ai zis!“ mi-a răspuns Țuțea.
A doua zi, cînd s-au întîlnit, i-a și zis: „Am auzit că dumneata ești de la Securitate. Foarte bine! Stai aici să auzi exact ce spun, să nu ajungă la Securitate cine știe ce, de prin alte guri.“
Îți dai seama că ăla s-a făcut tricolor și a realizat imediat că eu l-am avertizat pe Țuțea, fiindcă altcineva nu avea cine.
Și îi mai zice Țuțea: „Domnule, cînd voi muri după mine va rămîne un singur mare naționalist în care să credeți: Ceaușescu!“
Dumneata nu știi asta dar îți jur că este adevărat. Cînd l-am auzit am rămas… țuț.
I. V. – Și iată că a avut dreptate.
R. V. – Țuțea mereu ne făcea teorie și ne spunea: „Domnule, nu știu eu cît de comunist este Ceaușescu dar știu că ține cu nația asta. Să știți de la mine, ăsta-i român adevărat. Ține cu noi!“
Securiștii înfloreau cînd auzeau așa ceva, că spunea de bine. Însă, dincolo de asta, Țuțea chiar credea în ce spunea.
Ei, destinul a făcut ca să moară Ceaușescu înaintea lui.
Cînd ne-am revăzut, după revoluție, Țuțea mi-a zis: „Ai văzut domnule că era mai mare naționalist ca mine? D-aia l-au și omorît înainte!“

 

„NUMAI DACĂ NE AFLĂM ÎN ZONA MIRACOLELOR MAI
POATE EXISTA VREO SALVARE PENTRU ROMÂNIA!“

 

F. A. – Doamnă Ileana Vulpescu, domnule Romulus Vulpescu, și o ultimă întrebare: credeți că noi, românii, mai ne putem salva prin ceva? Unii spun că, indiferent ce am face, nu mai există nicio șansă să revenim la normal…
R. V. – Au perfectă dreptate. Nu se mai poate face nimic!
I. V. – Domnule Fabian, vedeți dumneavoastră, noi ne aflăm întotdeauna în zona miracolelor. Vă amintesc doar de Primul Război Mondial, ca să mă înțelegeți. Fiindcă eram ocupați de nemți, făcuserăm un tratat îngrozitor cu ei ca să putem ieși din război… Cine ar fi crezut atunci că totul se va sfîrși prin România Mare?
Așa că numai dacă ne aflăm în zona miracolelor mai poate exista vreo salvare pentru România. Altminteri așa, pe căi logice, nu se mai întrevede nimic.
Abia acum îi înțeleg foarte bine pe tinerii ăștia care preferă să plece. În special pe medici. Anul ăsta au plecat 3 600 de medici. Anul trecut au plecat cam tot atît. Iar în timpul ăsta președintele republicii ne spune că este foarte bine că pleacă medicii fiindcă o să capete experiență în străinătate și apoi se vor întoarce în țară. Să fim serioși însă, se mai întorc pe lumea cealaltă poate.
R. V. – Așa este, nu se va mai întoarce nici dracu’.
I. V. – Cînd își vor face o situație acolo trebuie să fie săriți de pe fix să se mai întoarcă de unde au plecat. Mai ales că, sigur, nu pleacă cei proști ci doar cei foarte buni fiindcă la tîrgurile de recrutare asta caută experții. În străinătate dacă spui că ești fizician atomist chiar asta trebuie să fii. Acolo nu merge cu diplome luate după ureche sau pe neamuri…
Așa că pleacă tot tineretul valoros din țară fiindcă România nu știe să îi rețină.
R. V. – Nu este vorba că nu știe ci că nu mai are cum.
I. V. – Într-adevăr. Chiar citeam că un politician român, care avea un salariu lunar de 130 000 euro, se plîngea că nu știu ce lege i-a tăiat venitul lunar la 80 000 euro. Era foarte nefericit din cauza asta.
Asta în timp ce, dacă faci 6 ani de medicină și încă 5 ani de rezidență primești un salariu lunar de 1 100 lei.
Și atunci ne întrebăm de ce pleacă oamenii ăștia în alte părți?
Nu vedeți că ideea de patrie este o idee desuetă? Nici măcar nu mai ai cu cine să vorbești despre asta fiindcă, dacă o faci, ești tratat ca naționalist – ca și cînd naționalismul ar fi blenoragie sau sifilis. Așa s-a ajuns. În ziua de azi este o rușine să fii naționalist.
R. V. – Pentru cei mai mulți chiar este…
I. V. – Dar de ce domnule? Ce este rușinos în asta? Ce înseamnă să fii „naționalist“? Înseamnă că ții la nația ta. În definitiv faci parte dintr-o comunitate care se cheamă patrie. Țări sunt multe, patrie este una singură.
Iar dacă vorbim în ziua de azi despre așa ceva suntem considerați niște rable, niște ramoliți care nu au altceva de făcut. Și suntem condamnați pentru asta fiindcă nu este „politically correct“.
R. V. – Ei și ce? Ce-ți pasă ție de ce spun ei…
I. V. – Îmi pasă. Fiindcă disprețul ăsta care se manifestă față de nație este lucrul cel mai trist din cîte se pot întîmpla. Disprețul față de propriul popor este ca și cînd ai ieși în stradă și ai spune: „Domnule, tata-i bețiv, mama e curvă!“
Cam ăsta este echivalentul.
F. A. – Vă mulțumesc mult!
R. V. – Noi vă mulțumim!

« Older posts