Fabian Anton Official Site

Category: Inedit (Page 1 of 2)

INEDIT: Aurel Dumitrașcu către Geo Dumitrescu: „Nu vreau să țin discursuri viermilor!“

Borca, 1 aprilie 1980

 

Bună seara, Geo Dumitrescu!

 

Între două lișițe care-mi primenesc sângele, între două ploi care redefinesc faptul că în fiecare om există un imperiu de cuvinte ostile, între două cărți îngâmfate, vă mai scriu. E o seară-n care-s și nemulțumit. S-ar putea să vă par chiar impertinent în ton. Dar nu doresc decât un lucru: să încerc să fiu drept. V-am mai scris, rugându-vă să nu mă mai publicați la „colțul“ Dumneavoastră[1]. Spuneam atunci că vă voi mai trimite poeme, nu pentru a și publica ceva din ele. O fac acum. Și nu pentru a lua în serios și tot ce veți spune despre calitatea lor. Nu vreau nici să teoretizez, nici să vă par lipsit de respect, dar sunt sigur că undeva în Dumneavoastră nu acceptați decât așa-zisa Dumneavoastră „frondă“, sunt sigur că „valul ‘80“ vă lasă cam rece, există ceva (simt și din răspunsurile pe care le dați unora care vă scriu; cineva mă sfătuia să nu citesc niciodată „poșta redacției“!), nu rea-intenție, ceva care (instinctual?!) vă face să negați orice valoare a unor texte „à rebours“ ale ultimilor tineri, cred că sunteți puțin nedrept (deși nu vă exprimați în mod public aceste presimțibile opinii) cu sensibilitatea aparent împrăștiată a celor care nu mai pot scrie ca înainte.

Ați fost mereu un om foarte interesant pentru mine, chiar muțenia Dumneavoastră poetică pune pe gânduri, dar încep să fiu puțin nemulțumit (și, desigur, aceasta n-are nici o importanță!) de inerția anumitor „sfaturi“ pe care le dați anumitor poeți care vă scriu numai pentru că vă știu de partea NOULUI în poezie, dezamăgiți apoi de inaderența la orice e nou. Nu vreau să spun că sunt de partea incongruenților, a celor care, însușindu-și o tehnică mai mult sau mai puțin suprarealistă, „nasc“ tot felul de monstruozități pe care le numesc poezie, nu-s de partea celor care cred că poezia e o șură în care poți îngrămădi de toate, cât mai multe, în favoarea derutei, a perplexității, dar vreau să spun că este nemulțumitoare o anumită „undă“ didacticistă, care cuprinde multe din răspunsurile pe care le dați celor care vă scriu. Și oare-s toți atât de netalentați pe cât par?! Oare-s așa mulți „neșcoliți“ și lipsiți de gust?! În acest caz, cred eu, rubrica aceea n-ar avea rost.

Vă spun sincer, tonul ușor revendicativ al acestei scrisori e datorat și răspunsului pe care-l dați lui Adrian Alui Gheorghe[2]. Nu știu ce poeme v-a trimis, cât de rudimentare erau, dar mi se pare absolut nedrept să-i spuneți atâtea lucruri nedrepte, să-i dați atâtea sfaturi. Pentru că nu-l cunoașteți! Dumneavoastră spuneți că scrie prost! De acord, dacă vreți! Veți spune că-s „de vină“ poemele trimise; calitatea lor vă poate spune cu cine aveți de a face. Dar acest băiat (POET) n-a terminat școala pentru că lipsa părinților l-a obligat să se angajeze, știți, el n-ar fi putut vagabonda ca Dimitrie Stelaru pe străzile unui oraș plin de „revoluționari“ de ocazie. S-a angajat, își termină studiile, va fi și student. Are gust rudimentar, spuneți! Doamne al altora, dar ce bine ar fi să citească toți ce citește el! Nu-s deloc de acord cu părerea Dumneavoastră despre „cultura“ lui, despre „gustul artistic“ al lui! Sunt sigur că greșiți!

În fond, fiecare are cultura lui, atât cât e, gustul lui, atât cât e, abundența „sfaturilor“ Dumneavoastră mi se pare nedreaptă! Numai un dobitoc nu ar ști că un poet există doar având o solidă cultură! Noi știm toate aceste lucruri, le știu, cred, și unii din agramații care vă scriu. Nu cred că poeții au nevoie de vreo dădacă. Dacă cei tineri scriu la o redacție, unui poet, n-o fac (cei adevărați) pentru a li se da sfaturi, pentru a fi neapărat publicați, poate că o fac numai pentru că ei mai cred în curajul poeților care au… post.

Nu vreau să vă par meschin, stima pe care v-o port rămâne, indiferent ce-mi veți răspunde (desigur, marca Dumneavoastră, cât mai caustic și „desființător“), dar în cinci ani de când citesc absolut  număr de număr rubrica Dumneavoastră, constat că, într-adevăr, absolut niciun POET n-a plecat din colțul acela. Nu întâmplător atât de mulți vorbesc ironic despre calitatea textelor celor pe care-i încurajați, deși nu cred că au dreptate. Realitatea e că în acel colț se publică numai o anumită „marcă“ de poezie („marca Geo Dumitrescu“?!), iar dumneavoastră, așa cum v-am mai spus (și sper că nu mi-ați luat-o în nume de rău!), nu „pariați“ cu adevărat pe niciunul din cei pe care i-ați „vorbit de bine“ de atâtea ori. N-aș vrea ca toate aceste cuvinte să vă pară altceva decât ceea ce sunt: o părere despre oameni și poezie.

Veți spune că e o răbufnire a unor neputințe, un „spirit de gașcă“ mediocră, etc., etc.

Asta nu are nicio importanță. Poate că numai POEZIA e importantă. Citesc și aflu că poezia lui Stelaru (și cât de mult suntem alături de el! – noi, cei fără „geniu“!) vă plăcea mult, etc. Oare calitatea textelor unora din „valul ‘80“ nu se ridică peste cele ale lui Stelaru – pe care Dumneavoastră le apreciați?! S-ar putea să existe o evoluție a gusturilor, dar valoarea nu poate fi o modă. Am tupeul să cred că nu scriu prea rău, deși merue n-o să fiu mulțumit de aproape nimic. Oricum, eu cred că n-am s-o duc tare mult, se pre că-ntr-adevăr am „paișpe cancere“, dar mi s-a părut nedrept, în seara aceasta, ce spuneți despre un om deosebit; aș vrea ca această scrisoare să nu-I facă vreun rău, aș vrea să nu știe niciodată că v-am scris aceste rânduri. Vorbesc de Adrian Alui Gheorghe. Și, cred, de toți cei care nu-s „mediocri“, „fără gust“, „fără școală“, ci POEȚI, mai buni, mai răi, dracu’ știe!

Virgil Mazilescu, Ion Mircea, sunt sigur, vă par pseudo-poeți! Noi credem că, de fapt, sunt doi mari poeți. Oare „dezordinea“ din unele poeme ale unor tineri este neapărat mediocritate fiindcă-s tineri?! Dar nu mai putem scrie ca Dumneavoastră, ca Păunescu, ca Augustin Doinaș, ca M. R. Paraschivescu, ca Ioan Alexandru, etc. Nu contestăm valoarea acestor poeți, dar simțim altfel anumite lucruri, nu le putem spune „în metru antic“, povestind sau „făcând“ textele. Scriem! Atât doar! Nici măcar nu ne intresează ce se alege de noi! Dar credem că nu scriem maculatură, că scriem în spiritul sfârşitului de veac tulbure, nebun! Nu mă fac purtătorul de cuvânt al ultimilor poeți veniți, sunt alții mai talentați și autorizați, nu vreau să dau explicații, dar nu-mi place un anume didacticism care nu vrem să se instaleze în cei pe care-I iubim și stimăm! Ar trebui să fiți tot pe baricadă, desigur nu ca Păunescu, dar mai aproape de cei care vă seamănă; și care nu-s chiar deloc mediocri, cum ni se par uneori (poate de neplăceri și singurătate!)

Nu vreau să cred că n-aveți nicio stimă pentru, de exemplu, poezia „echinoxiştilor“! Nu-s un locuitor care a aderat la o mișcare, așa, într-o zi, neavând ce face, dar trăiesc în acest timp, nu vreau să țin (vorba lui Céline) „discursuri viermilor“.

Vă trimit câteva poeme! Orice răspuns, pe orice „temă“, vă rog (dacă nu cer prea mult, după cuvintele acestei epistole!), sub pseudonimul (nu suport acest cuvânt!) DAUREL.[3]

Vă doresc o primăvară curată! Și liniște!

Dincolo de unele neînțelegeri de ocazie,

cu aceeași stimă,

 

Aurel Dumitrașcu

 

P.S. Mulțumesc! Voi pleca în Ardeal!

 

Aurel

 

Din volumul în curs de apariție
Aurel Dumitrașcu – „Opere. Corespondență“, vol. 2

 

 

[1] Este vorba de rubrica „Atelier literar – poșta redacției“, semnată de Geo Dumitrescu în revista „Luceafărul“.

[2] În numărul 13 (935) din 29 martie 1980 al revistei „Luceafărul“, Geo Dumitrescu scria despre textele expediate de Adrian Alui Gheorghe: „Încercarea cu «respirația mai largă și diversificarea» dă, deocamdată, rezultate lamentabile (efect, fără doar și poate, al unei pregătiri școlare insuficiente, al unui orizont de cultură precar, al unui gust artistic neformat, rudimentar, etc.). Desenul a devenit stufos, dezordonat, confuz, s-au înmulțit «vorbele-n vînt», în dodii, «făcătura» de eprubetă, trucajele și mimările fără acoperire, găunoase, în doi peri (gen «cenușa ațipită a brizei de primăvară» – ?! – sau «vișinii care sparg ferestrele de emoție», etc., etc.). Nu putem cita, din păcate, nici o pagină mai ca lumea și nu mai are rost să vă dăm sfaturi – știți foarte bine ce-avețl de făcut (…dar anii trec, cum zice poetul…). Pe viitor, texte dactilografiate.“

[3] În numărul 16 (938) din 19 aprilie 1980 al revistei „Luceafărul“ Geo Dumitrescu îi va răsunde lui DAUREL: „Scrisoare plină de probleme (firește nu se pot dez­bate aici în acest spațiu restrîns). Reținem starea de fer­voare intelectuală și frumoase­le planuri (din care sperăm să nu lipsească și de loc inexpugnabilul „mare hop!“). Felicitări pentru succese și promisiuni. E, într-adevăr, o veche și mare tristețe să nu-i putem ajuta mai mult (în sensul în care ne su­gerați) pe tinerii cu adevărat talentați care frecventează acest „atelier” (am încercat, fără prea mari rezultate și, firește, nu vom renunța). Desigur, frecventează „atelierul” numai cine (și atâta vreme cât) simte nevoia, simte că-i este sau îi poate fi de fo­los. Rostul acestei rubrici și ambiția ei n-au fost niciodată de a-și păstra cu orice preț co­respondenții și, cu atât mai pu­țin, de a-i „dăscăli” până ce ies la pensie!… Mâhnirea despărțirii (de unii) e compensată cu sur­plus de bucuria de a-i vedea zburând de-a binelea pe cont propriu… Vom mai discuta, eventual, despre celelalte (pro­iectul reuniunii din vară ?…) când veți avea drum prin București.

Inedit: Mariana Marin către Aurel Dumitrașcu: „O singurătate cu cuțitul în dinți începe să-mi dea tîrcoale!“

5 sept. ‘80

 

Dragă Aurel,

 

După cum îți poți da seama (îmi tremură mîna!) îți scriu din… mers. Cu un pas vesel mă îndrept spre Slobozia, orașul de baștină al poetului Mircea Dinescu și a nu mai puțin (ne)cunoscutului critic Mihai Ungheanu.

Desigur, tot aici se află și Inspectoratul Școlar al Județului Ialomița, al cărui umil slujbaș am devenit prin repartiție guvernamentală!

Tînăra profesoară de lb. română se prezintă (cu oarecare întîrziere, e drept) la datorie. Ea este foarte convinsă că țara are nevoie de ea la Borcea, pe malul stîng al Dunării noastre cea de toate zilele. Cu un entuziasm specific vîrstei, tînăra profesoară de lb. română își părăsește casă, masă, bărbat, mamă, prieteni, motan, oale, ulcele, asfalt, cafea, tramvai, lift, benzinării, „Bulandra“, filarmonică, duș, calorifer, N. Manolescu, lumină electrică, morți, amanți, lup alsacian, etc., etc . … pentru că ea este foarte convinsă că ultimele generații de copii nu sînt niște generații de cretini! Ea vrea să întoarcă Borcea pe dos. Ce atîta tradiționalism! Să vezi tu structuralism și alfabetizare (inclusiv primarul și alte „cadre“ locale)! Să vezi tu popularizarea noii generații de poeți, să vezi tu Nichita și Eminescu; doamne, cîte planuri din „cuțite și pahară“.

 

După cum vezi, asta e!

S-au[1] nici măcar asta.

Să nu mă înțelegi greșit. Nu mă plîng.

Îmi este doar teamă. O singurătate cu cuțitul în dinți începe să-mi dea tîrcoale. Mai cunoaștem noi această stare și pe alte căi, nu-i vorbă, dar asta se vrea cu totul specială. Și cînd te gîndești că abia aștept să-i văd pe copiii ăia. Le-am cumpărat și bomboane de la Capșa – nu mint.

În jur, cîmpie, cîmpie și pe urmă o altă cîmpie…

 

Ah, cum stă recolta neculeasă!

Vom avea necazuri anul ăsta. Hmm, neglijența!

 

Da.

Îmi place foarte tare ce face Liviu Ioan Stoiciu – i-am citit mai de mult o pagină în „Amfiteatru“. În măsura în care ar accepta i-aș propune să ne scriem.

Mă rog, după cele scrise mai sus nu cred să-i inspir încredere. Dar, cine știe! Poate că totuși încearcă.

Am început să mă interesez de o „colecție“ Convingeri. Nu am decît cîteva numere, dar după ce va începe Cenaclul voi putea să-ți trimit (sper) toți anii. Deci pe la sf. lui septembrie veți putea vedea și „minunea“ de la Convingeri.

Într-adevăr, o minune.

Despre ceilalți, ce să-ți spun.

Mircea[2] este la București, trebuie să-i iasă cartea prin octombrie (noiembrie)[3], odată cu Magdalena Ghica. Și lui Traian[4] trebuie să-i iasă a doua carte („1, 2, 3… sau“[5]).

Florin Iaru este la Galați, mai are 1 an de stagiu; după cîte am auzit și el apare în ’81.

Elena Ștefoi, Matei Vișniec, Dan Ștefan Mera sînt tot în București. Romulus Bucur la Arad. Alex. Mușină pe lîngă Brașov. Ion Stratan repetă anul, Magdalena Ghica pleacă cu o bursă în Grecia. Și cam atît. Am înțeles că te interesează și adresele lor. Îți promit să-ți fac rost de ele, în curînd.

 

Nu prea sînt într-o stare potrivită discuțiilor, dar nu te teme. Îmi va reveni gustul ăsta, care rămîne în firea munteanului, orice i s-ar întîmpla.

Te salut,

 

Madi

 

P.S. Aștept vești și, cine știe, poate veniți într-o Luni.

Întotdeauna, Luni.

 

M.

 

P.S. Salutări și din partea lui Radu. Pe el îl vei putea găsi aproximativ într-o lună în București. Dacă veniți, nu vă faceți prbleme de casă. Tocmai vrem să ne cumpărăm și un al treilea pat, așa că…

Salut.

 

Din volumul în curs de apariție
Aurel Dumitrașcu – „Opere. Corespondență“, vol. 2

 

[1] În original. Subliniat de Aurel Dumitrașcu.

[2] Mircea Cărtărescu.

[3] Volumul „Faruri, vitrine, fotografii…“, apărut la editura Cartea Romînească.

[4] Traian T. Coșovei.

[5] Volum apărut la editura Albatros, în 1980.

INEDIT: Gheorghe Azap către Aurel Dumitrașcu – „Sînt așa trist încît am început să orbesc!“

În arhiva Aurel Dumitrașcu se gasesc o serie de epistole inedite semnate de poetul Gheorghe Azap și adresate mai tînărului său „coleg de zbucium liric“. Sunt răspunsuri la rîndurile (pierdute?) semnate de Aurel Dumitrașcu și expediate spre Ticvaniul Mic. Pînă la apariția acestora într-un volum dedicat vă las să vă delectați cu ele aici.

 

F.A. 

 

Drage ortace Aurică,
Rusticane salutări,
Am primit furtunile tale; amical, iubăreț gest, pentru care-ți mulțumesc banatic lîngă felicitări prelungite! Faină carte! Încît mintenaș mi s-a cuibărit în rafturile sufletului (minus vreo trei versuri purpurii).
Nu ș’ de unde-mi cunoști, întrucîtva, zilele. Dar se vede că mă știi de schivnic. Rezumativ: oricînd, vorba lui Al. A. Philipide, „Am fost mai singur decît niciodată / Un Robinson cu insula în suflet.“ Și, pe deasupra, cum ar zice un personaj buzurian, „am trecut din copilărie direct în senectute.“ Însă și mai bătrîn sînt. Tu, s-ar putea să ai treizeci de ocoluri solare; în trunchiul meu, la vară, vor fi patrușșăpte de cercuri coclite. Mdeh! „Sînt așa trist încît am început să orbesc“, precum, atît de cutremurător, îți versifici icoana. Da, prietene, șișca tristeții ne blindează văzul „et puis bonsoir“!…
Nici adresa nu știu de unde mi-ai găbjit-o. Probabil că ne-am întîlnit cîndva (?).
De curînd, am trecut și eu (blitz), prin Bucuresci. N-am reușit să întîlnesc niciun corifeu de la „Cartea Românească“ și mă dusesem cu cevași marfă pentru altă plachetă (intitulată CRI!) A propos: mi-ar fi plăcut să ai o carte botezată „Tudorița Song“.
Mai află că: arareori mă așez la scriptoriu. Trudesc îndeosebi cu brațele, fără să fiu voinicos la ciolane. Nu sînt sănătos, trudesc și nu dorm („Cîte stele-s pe Banat / Atîtea gînduri mă bat“), plîng și stau de vorbă cu singurătatea mine însumi; singur „ca un cuc pe Niagara“ (apud maestrul nostru Geo Dumitrescu). Dar, să lăsăm.
Și ce mai faci? Presupun că ești dascăl de sat (?).
Îți dorește noi victorii „mai trainice decît bronzul“ și, desigur, pozne cît mai multe și cît mai de pomină!,
bătrînul tău coleg de zbucium liric,

 

Gh. Azap
„Ticvania“
Ziua Unirii, 1986

Fănuș Neagu: “Mihailopol e pînza neliniștii din noi!”

A doua zi după ce-am văzut expoziția de fotografii a lui Mihailopol m-am trezit într-o lume tăinuind în fiecare ochi cîte-un bob de inteligență și unul de primăvară pîrguită și cu fereastra deschizîndu-se spre un port de mare verde în care se legănau corăbii uscățive; vîntul striga șoptit: hai, urcați-vă și porniți spre inimile voastre.
Mihailopol, ca toți marii artiști, scufundă pămîntul ca să-l ridice din nou pe umerii a trei sute șaizeci de sărbători din an, mai fascinant decît l-a cunoscut omenirea înainte, poate și mai brutal, dar și răscolit de viată.
Văzuți de Mihailopol, noi toți suntem Părinții adevărați și Fiii risipitori ce se întorc numai la casele altora, hotărîți ca, în numele Tatălui sau al Adevărului să nu rostim niciodată amin Vieții.
Mihailopol ne privește dintr-un pin ce va fi catarg, ne măsoară ploile și fulgerul, uimit de atîta înălțare amestecată cu prăbușirea, de potopul de suferinți care tot vin să ne rupă și — ce teribil ! — nu ajunge niciodată, și ne privește și căzut în genunchi, ca dintr-un destin înfrînt, scuturat de întuneric și de încîntarea de a ne vedea stînd atîrnați pe gard cu dovlecii, vorbind de la egal cu bisericile, cu drumul, cu pagina văilor, cu secara neagră a muncii, cu copiii, cu pomii, cu caii și iezii, cu mormintele, cu o doniță de fragi, cu piatra și fierul, cu barda întoarsă din inima lemnului, cu mama, cu frunzele în care arde septembrie și cu o pasăre ce trece spre alte revolte sau spre alte păcate și ne uită și iar ne spune singurătății și dragostei.
Pe jumătate suit în cer, pe jumătate îngropat în iarbă, Mihailopol e pînza neliniștii din noi, aceea care lopătează în sînge ca să înfrîngă ura.
Mihailopol niciodată nu se află în echilibru, totdeauna în armonie. Tiranizat de renunțări și de dezastrul versului. El nu există unitar decît în nemulțumire, în satisfacție, nerăbdare, cîntec. N-are scut și nici refugiu.
E viu numai în iluzii și-n patima socială.
Bineînțeles că va pierde mereu căci fiice parte din neamul celor ce au puterea să spună : Ia-mi, Doamne, cu două zile mai mult decît toate zilele și toate nopțile pe care mi-le vei lua, odată, cu voia sau fără voia mea. și dă din ele fie și un singur ceas oamenilor fără de care lumea ar fi un covor de mărăcini.
Ce nesfîrșit de greu, ce imensă povară. în acest secol XX, să iubești oamenii în fiecare dimineață !

 

Fănuș Neagu
1 mai 1980

INEDIT – EUGEN TRANCU IAȘI – JURNAL CU SERGIU CELIBIDACHE

Se aude că pe 26 octombrie vine Sergiu.

Mă așteaptă iar o grea încercare. Reacțiile mele vor fi judecate și răsjudecate.

Nu știu cum va fi dar probabil că sufletește voi avea mult de suferit.

Nu pot uita cocteil-ul de la Athenee Palace din ultima noapte, când o singură vorbă nu mi-a adresat. Doar la sfârșit mi-a aruncat un: „Mâine să fii la 6 dimineața!“ Ca la orice trepăduș.

Nu pot uita că n-am putut participa la toate concertele, eu, care de zeci de ani am crezut și l-am așteptat.

Nu pot uita că a trimis prin Tania discuri cu compozițiile lui către Ticu și Sonia și la mine nici nu s-a gândit. Tania, ofensată de reproșul meu, mi-a replicat: „N-a avut destule și, bineînțeles, în primul rând s-a gândit la familia lui!“

Dar ce știa familia de dânsul când făcea foamea și era un coate-goale?

Nu pot uita scena de la „Shop“, când i-a cumpărat fel de fel lui Sergiulică și, când m-a întrebat: „Tu nu îți iei nimic pentru Zuzuca?“, i-am răspuns că nu-mi trebuie nimic iar Sergiulică mi-a dat un „Toblerone“ pentru ea.

N-am cum să uit că acest om mare pe estradă, atât de sensibil în ceea ce face, nu apreciază modestia, discreția și faptul că nu i-am cerut nimic decât dragoste și puțin mai mult interes față de persoana mea.

Câtă contradicție la acest om!

Dar probabil că eu nu sunt în stare să apreciez „capriciile“ unui geniu.

Prietenia noastră a intrat în penumbră. O simt și asta-i grav. Probabil că nu mai corespund „vederilor“ lui iar asta intră în fluctuațiile temperamentului păcătos a lui Sergiu.

Însă atâtea concesii am făcut în viața mea încât, îmbătrânind, maturizându-mă, nu mai sunt în stare de a spune: „Astea-s fleacuri!“

Nu pot spune: dacă nu mă dorește, eu îl vreau! Să-i fie de bine. El este cel prăbușit. Am avut constanța unui adevărat prieten, dezinteresat, admirându-i certa valoare dirijorală, dar fiindu-mi frică, groază, de ce reacții are ca muritor de rând.

Delicatețea sufletească cu care l-am înconjurat nu a primit decât o tușă foarte groasă de mârlănie, cu atât mai mult cu cât îmi cunoaște sensibilitatea și dragostea pe care i-o port.

Mare lucru i-ar fi să dea, din când în când, fără interes, un telefon și să mă întrebe: „Ce mai faci?“

Dar e „ceva“ care s-a băgat între noi, care a intervenit, și-atunci de ce să mă bag de-a sila în sufletul cuiva care nu mă mai vrea? De ce să mă duc la aeroport să-l primesc? De ce să mă înfig la hotel, printre cei mulți?

Eram obișnuit să cânt la prima vioară nu să fiu în ultimul rân, la percuție și partitura mea să nu fie decât o notă la măsura a nu știu câta dintr-o bucată care reprezintă ponderea programului.

Stau cuminte, în banca mea. Cui îi e dor, să mă caute.

 

11 noiembrie 1980

 

Radio București transmite, timp de patru săptămâni, marți seara, înregistrările lui Sergiu cu orchestra din Stuttgart.

Prima, de marți 11 noiembrie, cu concertul care a avut loc, dacă mai țin bine minte, la 16 februarie 1980.

În program „Uvertura Academică“ de Brahms, „Muzică de concert“ de Rudi Stephan[2] și „Simfonia a V-a“ de Ceaikovski.

Un program care nu mi-a spus prea mult căci niciuna din piese nu reprezintă o valoare de prim ordin.

Brahms-ul, bineînțeles, își păstrează rețeta orchestrației, dar inconsistența primează.

Ceaikovski e un fel de „mult zgomot pentru nimic“. O muzică pentru amatorii de efecte sonore ușoare, multe momente de culminație fanfarizându-le.

Aș fi vrut să-l ascult în „Patetica“, mult mai profundă și mai consistentă pe toate planurile.

Compozița lui Stephan, deloc ieșită din mediocru, putea fi înlocuită cu mai mult succes cu o bucată românească de calitate.

Dar încăpățânarea lui Sergiu de a nu dirija nimic românesc nu se dezminte.

Este de neînțeles cum omul ăsta nu face nimic pentru țara lui. Căci între a vrea și a face este totuși o deosebire!

 

18 noiembrie 1980

 

Zi plină de Sergiu.

La ora 17 a venit Mircea Casassovici și mi-a adus 6 000 de lei din partea lui Sergiu, care i-a dat 1 000 de franci.

La ora 22, la Tv, se difuzează „Romeo și Julieta“.

La ora 23, la radio, seria programelor de la Stuttgart. În program: „Coțofana hoață“ de Rossini, „Iberia“ de Debussy și „Șeherezada“ de Rimski-Korsakov.

În acest program l-am recunoscut pe Sergiu.

A fost extraordinar. Mai ales „Șeherezada“. Poezia imprimată acestui poem este caracteristică lui Sergiu.

„Coțofana“ – spirituală.

„Iberia“, frumos colorată. Ritmul și talentul propriu compozițiilor în care Sergiu se simte atât de bine.

Dar în ce nu se simte bine?

Rezerve am făcut la programul precedent. Probabil am fost subiectiv din cauza programului care nu m-a încântat.

 

25 noiembrie 1980

 

La radio program Sergiu Celibidache: „Simfonia a VIII-a“ de Schubert, Darius Milhaud[3] și „Simfonia a V-a“ de Prokofiev.

Compoziția lui Milhaud cu mult ritm dansant, orchestrată bogat și colorat. Mereu l-am avut pe Sergiu în imagine, dansând pe estradă.

Celelalte lucrări în spiritul caracteristic compozitorilor și al lui Sergiu.

 

2 decembrie 1980

 

La radio ultimul concert.

În program „Simfonia Jupiter“ de Mozart, „Viața de erou“ de Richard Strauss și „Dans ungar“ de Brahms (la bis).

Am avut rar (aproape deloc) ocazia să ascult Mozart cu Celibidache. Ascultându-l numai o dată nu pot să-mi dau seama dacă spiritul Mozartian a fost respectat. Totuși mi-a plăcut mult, mai ales partea a II-a, învăluită în grație și gingășie, nu atât datorită dantelelor și cadrului cât personagiilor născute, grațioase și gingașe. Adică ceva mai profund decât suprafața. Ăsta-i Sergiu!

Celelalte au fost în nota obișnuită lui Celi.

Păcat că s-a terminat!

 

26 aprilie 1981

Sfintele Paști

 

Mi-a telefonat Sergiu să-mi spună „Hristos a Înviat!“ și să-i dau 10 000 de lei lui Ticu.

Am vorbit mai mult ca de obicei.

Era binedispus și m-a întrebat de ce nu-mi fac formele pentru Paris.

I-am răspuns că întrebările lui cu de ce nu vin la Paris seamănă cu ariile de operă ce repetiții la nesfârșit („Du-te și te culcă, du-te iute și te culcă…“[4]).

 

10 octombrie 1982

 

Azi, la Tv, a fost „sărbătorit“ Sergiu de către Sava[5], avându-l ca partener pe Iancu Dumitrescu[6].

Au fost prezentate secvențe din „Pini di Roma“[7], „Don Juan“ de R. Strauss, „Tristan și Isolda“, „Simfonia Italiană“ de Mendelsohn (cu Orchestra Santa Cecilia) și „Alborada del Gracioso“ de Ravel.

Sărbătoarea s-a transformat într-un fel de proces. Iancu Dumitrescu apărător – Iosif Sava, acuzator. Cică dialogul este mai viu în contradictoriu.

Iancu Dumitrescu, ca interlocutor, a fost slăbuț, cu toată admirația lui pentru Sergiu. Nu era pregătit pentru o asemenea ofensivă.

Sergiu ar merita o adevărată sărbătorire dar „mafia“ este prea puternică.

 

[2] Rudi Stephan (29 iulie 1887 Worms – 29 septembrie 1915, Chodaczków Wielki) compozitor.

[3] Darius Milhaud (4 septembrie 1892, Aix-en-Provence – 22 iunie 1974, Geneva) compozitor și pedagog.

[4] Vezi „Bărbierul din Sevilla“.

[5] Iosif Sava (15 februarie 1933, Iași – d. 18 august 1998, București) muzicolog. Realizator de emisiuni radio și de televiziune.

[6] Iancu Dumitrescu (15 iulie 1944, Sibiu) compozitor și critic muzical.

[7] Poem simfonic de Ottorino Respighi.

INEDIT ION LUCIAN: Grigore Vasiliu Birlic și SKODA lui Vraca

Grigore Vasiliu – Birlic nu a fost un artist comic! A fost o structură comică!
Rar o ființă ca el, hărăzit, din întâlnirea cu ursitoarele, să creeze bună dispoziție, hohote de râs, destindere și, în ultimă instanță, fericire!
Mergeam cu el pe stradă, la Praga, unde filmam „Viața învinge“. Nu-i diminuez cu nimic extraordinara lui popularitate, dar acolo, pe malul Vâltavei, nu-l cunoștea nimeni. Dar oricine venea în întâmpinarea noastră, de cum îi cădea privirea pe Birlic, începea sau să râdă, sau să zâmbească. Totul la el era comic. Chipul, privirea, mersul dezarticulat, debitul verbal. Cu asemenea „daruri“ primite de la natură, era imposibil să abordezi repertoriul dramatic, spre disperarea lui Birlic!
Și totuși, în plin delir al popularității, un regizor și-a permis să-l probeze și în dramă și Birlic a făcut un mare și surprinzător succes în „Nunta lui Krecinski“.
Și așa au început să curgă „surprizele“ lui Birlic: în „2 lozuri“ (scena de disperare a rămas în antologia filmului românesc), în „D’ale Carnavalului“ („a 8-a oară, domnule!“), o inegalabilă creație, etc.
La spectacolul „O noapte furtunoasă“ stăteam în loja direcției care, la studioul din Piața Amzei e chiar deasupra scenei, în partea stângă, deasupra publicului. La scena „Eu sunt bibicul, eu sunt Mache“ Birlic era atât de extraordinar că m-a cuprins o criză de râs, că mi-a fost imposibil să mă stăpânesc. Cei din scenă m-au observat și au început să râdă, publicul după ei… și actul a trebuit să se întrerupă!! Birlic era genial! El se plângea cu disperare pentru opresiunea împotriva lui… iar publicul râdea în hohote!
În momentele lui de viață normală avea o privire de cățel bătut, de o tristețe și bunătate sfâşietoare… Și totuși irezistibil comică.
Asta venea probabil dintr-o extreme sensibilitate și bunătate interioară, care apărea la suprafață în momente neașteptate.
O să vă povestesc o întâmplare neștiută de nimeni, care va evidenția ceea ce am afirmat.
La Praga grupa noastră de actori a stat aproape 6 luni la hotelul „Flora“.
Unul din marii noștri actori, George Vraca, împătimit jucător, vedetă a Cazinoului din Monte Carlo, invitase o serie de mari colegi, ca V. Valentineanu, Gh. Ciprian, Pop Marțian sau C. Antoniu să vină în fiecare seară la el în cameră pentru o partidă de joc de cărți. Vraca, un jucător cu mare experiență, reușise în aproape două luni să-i curețe de coroane pe colegii lui. Aproape o jumătate de mașină nouă Skoda,cu care avea ambiția să se întoarcă în țară, la volan.
Venirea, la o dată ulterioară, a lui Birlic, a fost pentru George Vraca un eveniment fericit.
– Nu te interesează, colega, o partidă?
– Cu mare plăcere, a răspuns Birlic.
„Match-ul“ a avut loc seara, în camera lui Vraca. Cameră care făcea parte din apartamentul în care stăteam și eu cu Mircea Constantinescu. Așa că și noi doi participam adeseori la joc, eu chibiț, Mircea participant, modest, uneori. Eu am rezistat până la 2 noaptea apoi m-am retras. Mircea, care pierdea, până pe la 3.
Dimineața, pe la 4, ne-am trezit cu Birlic, cu pălăria în mână, sculându-l pe Mircea.
– Mircea, cât ai pierdut până acum la Vraca?
Mircea, un tip foarte tipicar, din somn, i-a răspuns prompt:
– 1468 de coroane!
Birlic, băgând mâna în pălărie, scoase 1500 de coroane și spuse:
– Poftim! Să nu te mai prind pe acolo!
Apoi a umblat din cameră în cameră, împărțind și acoperind peste jumătate din pagubele colegilor lui, aproape jumătate din Skoda lui Vraca.
Acesta, în seara următoare, îl căuta disperat pe Birlic pentru „revanșă“.
– Cu plăcere, răspunse Birlic, dar nu prea mai am bani!
– Cum asta? ripostă, livid, Vraca.
– Am făcut cumpărături, răspunse Birlic. Praga asta este o minune din acest punct de vedere.
– Nu ești gentleman, colega!
Birlic, jignit, se îmburică:
– Ba sunt!
Și, în seara următoare, îi luă lui Vraca și cealaltă jumătate de Skoda!
Cum se poate explica acest gest dacă nu printr-o mare căldură sufletească și o generozitate ieșită din comun?

P.S. Cât am filmat la „Titanic Vals“ am făcut drumul București – Câmpulung, zilnic, cu mașina. Cum ne-am umplut clipele de călătorie? Făcând poezii cu rime impuse. Birlic se bucura ca un copil când reușea să mă depășească. Cum se poate acest lucru dacă n-ar fi avut o inimă foarte tânără și o candoare specială.
L-ați fi crezut în stare?

Ion LUCIAN

INEDIT: Aurel Dumitrașcu 65 – “Noi trăim acum din nou Facerea Lumii. Nu vom mai putea da vina pe context!”

La împlinirea a 65 de ani de la nașterea lui Aurel Dumitrașcu, public în cele ce urmează ultima sa epistolă trimisă prietenei sale, poeta Magda Cârneci. Scrisoarea face parte din volumul în curs de apariție, Aurel Dumitrașcu “Opere. Corespondență”.

Fabian Anton

 

Anul I, 29 ianuarie 1990

Draga mea,

 

Îți trimit, pentru “Contrapunct”, textele de care am vorbit. Cred că pot intra. Ne mișcăm mai greu, într-adevăr, în zilele de acum, pentru că este imposibil să ne adunăm și să scriem. Vom continua să fim dezbinați de evenimente. Eu, repet, cred că oricum e mai bine așa. Îmi închipui și că mă însănătoșesc. Așa, pur și simplu. E mai mult decît fericire ceea ne ni se-ntîmplă. Înainte, îmi spuneam mereu: “Doamne, să nu mor înaintea lui Ceaușescu! Am trăit degeaba dacă mor înaintea lui!” Am avut noroc.
Fiecare om are nevoie de dumnezeire. Noi trăim acum din nou Facerea Lumii. Nu vom mai putea da vina pe context, ca scriitori. De-acum totul depinde numai de noi, de vocația noastră. Trebuie anatemizați absolut toți “compozitorii” dinainte. Pentru că, scriind ce-au scris, au participat efectiv la degradarea națiunii, a bunului-simț. Eu unul nu-i voi ierta niciodată.
Avem atîtea de făcut! O vreme ne vom mai risipi în “întîmplări obștești”. Nu putem rămîne în exterior, totuși. Tot mai trăim în Caragiale.
Este necesar pluralismul politic. În același timp, refuz măscăricii veniți din exterior, cu pretenții de a pune mîna pe putere. Tot felul de copoși și alți babalîci din aceștia vorbesc de parcă li s-ar cuveni foarte multe.  Dar să las asta!
Bine că suntem vii, deocamdată! Eu chiar cred că este singurul lucru esențial. Absolut orice vom putea face, numai să fim vii și sănătoși.
Am să-ți repet marea dragoste pe care ți-o port, pentru că mereu în ultimii ani simplul fapt că ești m-a făcut fericit. Și să nu te superi niciodată pe această afecțiune pe care ți-o port. Ia-o ca pe o prietenie lipsită de orice margini, dacă ți se pare firesc  să n-o iei și altfel. Pentru mine rămîi cea mai dulce și mai distinsă femeie din țara aceasta.
Cînd ai semnat și acel protest, am plîns de emoție și de dragoste de tine. Cred că-n ziua aceea am simțit atîta dragoste cît n-am mai simțit niciodată pentru altcineva.
Nu sunt beat, Magda! Și tu știi bine că e așa. Există pe lumea asta oameni pe care-i duci în suflet și-i aperi orice-ar fi, mereu. Tu așa ești pentru mine.  Nu va conta niciodată dacă eu îți “spun” ceva, dacă tu simți în vreun fel pentru mine. Sunt fericit că pot să mă gîndesc la tine, că pot ști că tu ești vie. Și, din nou, să nu te superi niciodată că țin așa de mult la tine și că sunt atît de lipsit de tact chiar cînd ți-o spun. Te apăr cu tot sufletul meu. Și sunt întotdeauna mîndru de tine.
Sper să nu te dezamăgesc niciodată, în niciun fel, ca om și ca scriitor. Ar fi grozav să mă simt mai puternic, să nu tot fiu amenințat de spitale. Și dacă nu am uitat unul de celălalt în anii ciumei, cred că n-avem voie să ne uităm de acum.
Ești și rămîi cea mai dulce și mai dulce! Sunt întotdeauna fericit cînd te privesc și cînd citesc textele tale. Să aibă zeii grijă de tine! Și să fii fericită, așa cum vrei tu!
Mai dă-mi și tu semne! Cred că uneori te sun la ore nepotrivite, cred că te și deranjez. Fii tolerantă cu mine, pe deasupra tuturor lucrurilor din zilele tale! Și oricum aștept poezii și / sau orice alte texte pentru “Antiteze”. Poți să le spui și altora (de calitate) să-mi trimită texte  pentru revista noastră.  Aștept! Voi reveni.
Te sărut! Să ai numai bucurii!

Aurel

Aurel Dumitrașcu inedit – „Dumnezeu nu există, dar e bun.” Scrisori către Petre Stoica (3)

3

 

„La mulți ani!, iubite domnule Petre Stoica!
Mi-e dor de dumneavoastră.
Să aveți un an bun!
Să fiți sănătos!
Bucurie!
Cu dragoste,

Aurel Dumitrașcu

Crăciun 1988

P.S.
După un accident hemoragic, în vară, foarte grav, continuu o convalescență prelungită.
Poate că am să scap.
De aceea n-am mai ajuns la București.
Dumnezeu nu există, dar e bun.
Am clacat din cauza telejurnalului și a unei femei.
M-am săturat de ticăloși!
Poate că vom scăpa de ei în 1989!

 

4

 

Piatra Neamț, 1 august 1990

Iubite Domnule Petre Stoica,

 

Mă țin, totuși, de cuvînt și vă trimit cîteva texte pentru “Dreptatea”!
Credeam că voi reveni la București, ocazia cu care vi le-aș fi dat personal. Dar nu vin prea repede.
Sîmbătă, sper, plec în Belgia pentru o vreme.
Vă doresc numai bine și… să iasă iar scandal, să nu mai aud de mincinosul de Iliescu și de toți idioții din jurul lui.
Cu dragoste.

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția!“ Scrisori către Petre Stoica (2)

„Borca, 11 februarie 1985

 

Prea iubite domnule  Petre Stoica,

 

Peste cîteva zile e ZIUA DUMNEAVOASTRĂ, așa că, mai întîi, un sincer LA MULȚI ANI!, sănătate și poezie! De celelalte se ocupă oficialii,  Consiliul Deștepților Culturii, apele negre, popii. În timp ce noi vom rămîne neînduplecați mereu.
M-am gîndit de ce îmi sînteți tare drag, dincolo de poetul admirabil pe care-l iubesc de mulți ani!  Și știu, acum: pentru că rămîneți un neînduplecat, pentru că fronda dumneavoastră este întotdeauna conștiința libertății de spirit și celeilalte, pe care nu v-o poate nimeni  garnisi cu sfaturi, pe care n-o puteți ceda niciodată.
Sînt ușor patetic în aceste vorbe cînd, de fapt, ar trebui să-mi repet urările de bucurie, poezie și viață lungă.
Întotdeauna m-am bucurat de tot ce am auzit bun despre dumneavoastră și nu va fi altfel nici de-acum încolo.
Eu n-am nici 30 de ani! Dar poți să mai fii sigur că treci de 30 în socialism!?
Sîntem și noi o generație supărată, chiar dacă „neterfelită“ de război, evident – cu cabotinii de rigoare, cu javrele de rigoare, cu lichelele de rigoare.
Mi-a fost cam milă de prietenii mei bucureșteni care locuiau în acele frigidere pe care le numeau locuințe. Frigul mă tîmpește. Toate întîlnirile mele pe acolo au fost inhibate de frig. Cînd mi-e frig, la mine nici… patriotismul nu funcționează. Mi-amintesc  acum că, adolescent fiind, am simțit pentru prima dată ce e căldura și m-am gîndit pentru prima dată în mod serios la libertate citind o carte a lui Kazantzakis – „Alexis Zorba“. Stau în munți dar înțeleg altfel asprimea.
Venirile mele în București, atît de necesare, mă bucură doar prin întîlnirile cu oameni pe care m-am obișnuit să-i prețuiesc și iubesc.
O, n-am psihologie de provincial, am doar bun-simț de om al pădurilor veșnic verzi. Dar nu-mi voi găsi niciodată locul. Mereu vreau să plec undeva. Citesc. Mult. Știu că-s mai fericit decît nerozii de împărați, mai sînt fericit în primul rînd pentru că știu să fiu și indiferent.
Mă gîndesc și la poezie!
Eu nu țin să fiu cineva prin poezie. Poezia este, ca să spun așa, expresia naturală a hălăduielilor mele prin lume și timp. Știu că nu sunt stăpăn decît peste paradoxele și  visele mele. Celelalte lucruri – pene și puf!
În același timp, de unde încrîncenarea, totuși, de a-mi scrie cărțile cît „mai bine“, cu ultima picătură de sînge!? Știu că am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția. Am și ceva de țigan: iubesc drumurile!
Trebuie să-mi scrieți cîteva rînduri despre carte! Țin la opiniile poeților pe care-i iubesc! Au început să apară și cronici, elogioase – dar cam incompetente, după opinia mea. Cartea s-a dus de prin librării. Nici la Piatra Neamț, unde s-au adus 800 de exemplare,  nu se mai găsește.
Mulți îmi scriu și mă gîndesc iar că ne apropie numai supărarea. Îmi pare rău că mai mult plac decît scandalizez. Știu bine că nu-s un poet idiot, dar n-am dezinvoltura de a o face pe grozavul, dincolo de texte.
Cred că cel mai mult m-a bucurat scrisoarea de la Grigurcu, incomodul acela inteligent.  Ulici, N. Ciobanu (dar la „Luceafărul“ se exagerează întotdeauna, chiar dacă se scrie de bine!), Constanța Buzea (nedreaptă, pentru că știe multe despre anii mei triști!) Al. Horia – prime reacții.
Îmi dau seama că e important să se scrie la prima carte, și nu oricum – însă acestea sunt lucruri ce țin de prefăcătoriile literaturii mai mult, motiv pentru care-mi sînt oarecum paralele.
Țin însă, repet, la opiniile (subiective) ale poeților deosebiți!
Voi încerca să mă mut la Piatra Neamț. D.R.-ul și acel Amza Săceanu continuă să se intereseze de un post acolo. Mă voi muta în altă singurătate, asta-i. Nu știu cînd.
Aștept un semn de la dumneavoastră! Să nu mi-l refuzați.
Și, din nou, LA MULȚI ANI, bucurie și tot binele pe care-l puteți suporta.
Cu toată dragostea și prețuirea,

 

Aurel Dumitrașcu

Aurel Dumitrașcu inedit – „Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!“ Scrisori către Petre Stoica (1)

În arhiva Fabian Anton se găsesc 7 epistole inedite semnate de Aurel Dumitrașcu, cel mai important și vertical poet optzecist, și adresate lui Petre Stoica.
Expediate în perioada 1984 – 1990 (ultima fiind datată 1 august 1990, cu doar o lună înainte de prematura dispariție a lui Aurel Dumitrașcu), epistolele își vor avea locul, sper, într-un volum de corespondență inedită ce îl pregătesc pentru tipar.
Pînă atunci redau mai jos prima din aceste scrisori:

 

Borca, 11 februarie 1984

 

Mult iubite domnule Stoica,

 

Aleg preajma ZILEI dumneavoastră de risipire prin această lume pentru a potoli cel dor cu care nu înfometez decît propriile-mi ceruri! Ninge cu fulgi grași în munții mei. Nu-mi place că ninge. Dar îmi plac fulgii grași.
Prin ianuarie am reveni-fost în București; m-aș fi bucurat să fi găsit măcar o oră de vorbă! Sînt mult mai tînăr decît dumneavoastră, însă cel mai des îmi închipui că solidaritatea prieteniei este altceva decît o politețe… democrată.
V-am iubit dintotdeauna, dar acreala cu care receptați cele fandoseli oficiale m-a făcut să vă iubesc o dată-n plus, ca și ceilalți moldavi cu care ați stat împreună în niște zile.
Eu nu am fost și nu voi fi niciodată subalternul vreunui individ. Da, pot fi subalternul unei cauze (poftim, „cauza“ poeziei!) dar nu subalternul vreunui cetățean.
Mi s-a părut că așa sînteți și domnia voastră!
Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!
Sînt amărît, căptușit și cu o boală socialistă – ulcer – de prin noiembrie. Praful în care mi-au proțăpit deștepții de la Consiliul Culturii manuscrisul primei mele cărți, desolidarizarea inexplicabilă a directorului Sântimbreanu, acestea și celelalte știute furtuni hărăpești, m-au dus la ulcer! Asta-mi lipsea! Da’ nu crăp eu!
Și dragul meu (legat acum de toate mîinile, se pare) D.R. Popescu m-a certat că mă-mbolnăvesc din cauza noroiului în care-mi terfelesc niște funcționari prima carte.
Am scris-o și gîndit-o într-un fel, va ieși altfel.
Domnul Sântimbreanu mi-a scris și vorbit numai de la înălțimea funcției dumisale. Și cum eu nu-i puteam răspunde de la aceeași înălțime, l-am rugat să-mi vorbească numai de la înălțimea condiției de scriitor – cu atît mai mult cu cît îi precizasem de la început că nu am nevoie de amabilitatea dumnealui, ci numai de loialitate.
Premiată pe ’81 la Concursul lor de debut, „Divina paradoxalia“ o să apară jumulită, inclusiv cu titlul schimbat! Păcat!
Prea mulți dintre cei ce păreau de bună credință au ajuns să aibă aptitudini de pitici. Ei cred că au principii. Pe dracu’! Principiile se preiau întotdeauna. Sau, cum ar zice Artaud (în „Héliogabale ou l’Anarchiste couronné“), „les principes… ne s’inventent; ils se gardent, ils se communiquent“. Deh!
N-am ajuns să înjur totul! Pentru că, dac-aș înjura totul, înjurătura și-ar pierde semnificația.
Erați foarte simpatic în iulie, în ziua aceea cînd dragul de Nichita mă rugase să-l ajut să coboare scările de la Uniune. Erați simpatic de tot pentru că jumătate din cuvintele pe care le foloseați se adunau în suave înjurături. Vă iubesc toți cei tineri! E bine! Și așa e drept!
Zac aici, în munți, printre oameni cel mai des stupizi, profesorași de o mizerie intelectuală ce face bube, raportîndu-se la primari, gestionari și alte punți din astea unse cu rahat. În timp ce eu, un risipit, un dăruit, mă  raportez la spiritualitatea universală. Citesc ore în șir. Și ascult muzică. Și-s singur. Ce bine!
Iubesc o fată de cinșpe ani și refuz să mănînc stele din orice sfîrcuri. Avantajul meu în fața lui Dumnezeu e că-mi pot pune oricînd discurile preferate. Și nu cred în mod serios decît în iubire.
„Naivitatea“ mea nu face pecingeni. Și am ceva curat la care țin, indiferent ce flori își pun la butonieră ipocriții, politicienii și toți obsedații de putoarea puterii. Știți ce citesc în pauzele dintre nimicnicii? Poeme erotice de Pierre Louÿs; ediții unicat dans notre pays!
Pe masă, aici, lîngă o scrisoare de la Domnul Nichita, am o fotografie de la Iași, din „sala“ Junimii, cu dumneavoastră, domnul Șora, Daniel Dimitriu și cu mine citind ceva.
Mi-e dor de dumneavoastră și pentru că sînt amărît. Și sărac. Avem prieteni pentru a avea cui ne plînge!
E ZIUA dumneavoastră în acest februarie muls de omături, așa  că-mi permit să vă îmbrățișez cu dragoste și prețuire, dorindu-vă tot BINELE pe care-l puteți suporta, liniște și putere de a rămîne mereu poetul și omul admirabil care sînteți!
LA MULȚI ANI!

Prețuirea și dragostea mea, mereu!

Aurel Dumitrașcu

 

 

« Older posts