Fabian Anton Official Site

Category: Nierika

NIERIKA (7)

Iarna își varsă solzii precum o amintire
Dinspre Copou se scurge o uliță subțire
Și-n fumul ce il naște parcă te văd trecînd
Ești tu, cel de durere, ori este doar un gînd
Ivit așa, deodată, din neaua stacojie
Cîndva știam răspunde, pe atuncea eram vie
Și desfrunzeam tot burgul cu părul meu de foc
Pe coapse purtam urme de moarte și noroc
Și-n unghiile mele se oglindeau golanii
Ce îmi vînau surîsul și aruncau cu banii
De abanos prin cale cumva de le treceam
Pe atunci erai aproape, pe atunci a ta eram
Și nu-mi păsa de mîine nu va aduce ieri
Ne făuream din ceaiuri copii și primăveri
Prin care, mai ții minte, desculță alergam
Și ne mințeam feeric și-n tîmple îți șopteam
Că nu există îngeri vreodat să ne separe
Ne străluceau în suflet tăceri și felinare
Îmi ascundeam sub lanuri de flori plînsul nătîng
Și te purtam prin noapte în ochiul meu cel stîng.

Azi însă iarna-și varsă solzii de amintire…

Nierika (6)

Zile cocoșate, zile de tăcere,
Dizolvate-n ceață și în ceai cu miere
Zile insipide, mușc din ele-ncet
Altfel se sfărâmă-n cioburi pe parchet
Și răsar din ele stranii amintiri
Coapsele-mi brodate îmblânzind priviri
Sânii mei de aur tot dresând destine
Și, mai ales gândul, gândul către tine,
Mov și iluzoriu ca un tainic drum,
Mărginit de îngeri, învelit în fum,
Zile seci în care nu am cui te cere
Zile cocoșate, zile de tăcere…

Nierika (5)

Tu îi spui moarte eu îi spun iarnă
Acestei site ce o să cearnă
Tot ce-o să fie, tot ce mai este
Din neînceputa noastră poveste
Din necuprinsa noastră iubire
Tu-i spui tăcere eu amintire
Și apoi alte stranii hotare
Îmi vor cuprinde sînii de sare
Și anotimpuri mii or să cadă
Precum această fierbinte zăpadă
Pîn’ or să astupe tot ce-am păstrat
Pentru amprente pentru păcat
Pentru tot cerul ce ne desparte
Tu îi spui iarnă, eu îi spun moarte…

 

 

Nierika (4)

S-a spulberat zăpada, a mai rămas un soi
De alb fără de nume ce crește între noi
Un alb atît de aprig că incendiază tot
Săruturile noastre ivite dintr-un joc
Atingerile tale sculptate-n derma mea
Privirea mea albastră, prea seacă și prea grea
Pentru purtat în clipe când nu ai cum să fugi
Și gîndul meu spre tine pe care îl alungi
De fiecare dată cînd pot să îți zimbesc
Sub pături de mătase unde mă lași să-mi cresc
Copiii ce în tîmple de- un veac tot îi pictez
Un alb care mă face într-una să brodez
un soi bizar de moarte ce șerpuiește-n noi
Și ca un șal ne crește încet pe umeri goi
Ca lin să se reverse apoi timid spre sîni
Vezi fab, albul acesta îl simt de săptămâni
Cum tot sapă în mine tranșee pîn’ la cer
Ca să mai pot ascunde sufletul tău stingher
De toți ce ne apasă, de toți ce ne iubesc
Fără albul acesta n-am cum să-mi dovedesc
Iubirile, tăcerea, ratările convoi
S-a spulberat zăpada dar ce omăt e-n noi…

Nierika (3)

Dincolo e orașul. Și-s ei. Și-un soi de gînd
Ce-mi pune-n orice seară tăcerile la rînd
Și-apoi mă-ndeamnă tainic doar una să-mi opresc
S-o port atentă-n tîmple, cu ceaiuri s-o servesc,
Prin burgul meu cel veșnic și înghețat s-o plimb
Să-i spun că nu mă doare și că nu vreau să schimb
Nici măcar o ratare ce m-a clădit cîndva
Cînd încă eram vie și eram doar a ta
Apoi s-o prind de mînă, prin parcuri să flanăm
Să ascultăm Moustaki pînă o să uităm
De toți cretinii lumii ce astăzi îmi zîmbesc
Pîn’ ce, pe nesimțite, o să încep să cresc
Și-ntr-un final pe soba cea veche o s-o pun
Iar ea, dintr-o tăcere, se va preface-n fum
Un fum ce-o să cuprindă întreg trecutul tău
Aici apune toamna. Și-s doar tăceri. Și eu

Nierika (2)

„The fish doesn’t think
The fish is mute, expressionless
The fish doesn’t think because the fish knows everything
The fish knows everything“

 

Habar n-am ce să-ți spun, ce să îți scriu
Toamna transformă burgu-ntr-un sicriu
Și cînd mă plimb pe-alei, cu pasul rar,
Îmi spun că un cortegiu funerar
Conduce-ntregul Iași spre asfințit
Știi fab, întotdeauna m-am mințit,
Sau am mințit pe alții că trăiesc
– Flanez, fumez, seduc, mă-mbăt, zîmbesc
ascult prostii, citesc cărți cu sclipici,
ronțăi fursecuri, pierd pe drum amici,
mă rog, fac tot ce pot să mă feresc
de cei ce au crezut că mă iubesc
sau de toți cei ce au lăsat în mine
clasorul ăsta mustind de ruine
cu care nu m-am descurcat nicicînd
Și-n clipe ca acestea doar un gînd
Plutește-n tîmpla mea precum un fum
Și știu atunci că e de-ajuns un drum
Spre munții mei, spre casa de la rîu,
acolo unde pot să țin în frîu
Tot ce în Iași revărs prin burgul tot
Mă-ntreb mereu atunci dacă mai pot
să mă ascund din nou, am obosit
Iar toamna-i pentru mine un cuțit
Ce-n fiecare an taie tăcut
Ce-a mai rămas din trupul meu de lut
Ce-a mai rămas din ce iubeați cîndva
Pe masă-i vechea cană cu cafea
Țigările, un ruj, un fard, un crin
brățările și un pahar cu vin
Nu s-a schimbat nimic din ce știai
Mi-ești prea aici și prea departe-mi stai
Fluturi de ceață se strivesc pe geam…

Îți las o poză a mea. De cînd uitam…

Nierika (1)

Bunico, azi ne-apasă domnia lui Brumar
Și m-am gîndit că-i bine să-ți scriu o cartă iar

La noi acuma toate s-au liniștit deplin
Cu strugurii sfîrșit-am, i-am prefăcut în vin,
Porumbul tot cules-am, l-am strîns în trei hambare,
Și-am semănat și grîul în noile ogoare

Și ne-am zorit, bunico, căci ceru-i ca de plumb
Și ploaia, știi prea bine, îi strică la porumb
Mai trebuie să-aducem de sus, de la povarnă
Aracii… și-apoi gata, ne pregătim de iarnă

Dar mie, să-ți spun sincer, îmi place iarna grea,
Să văd întreg pămîntul acoperit cu nea
Căci, cum este Brumarul, ursurz, cu cer noros
Și ulițele-n clisă, bunico, nu-i frumos

Și nu cred că-l iubește dealtfel niciun om
Căci prin tot satul nostru el orișicărui pom
I-a tot furat podoaba și i-a îngropat-o clisă
De vezi întreaga zare numai cu frunze ninsă

Și chiar de cînd venit-a, mi-am părăsit grădina
Căci n-a lăsat o floare, și-acum numai cu Nina
– păpușa de la tine – stau singură-n odaie
c-afară, spune mama, se tot așteaptă ploaie

Ți-am pregătit bunico o cameră a ta
De Sfîntul Nicolae te aștept să stai în ea
Așa precum promis-ai și mi-ai trimis tu vorbă
– Abia aștept bunico să stam iar lîngă sobă –

Iar eu s-ascult tăcută povestea cu Moș Ene
Ce-n nopțile de iarnă coboară pe la gene
Pe cînd viforul vînăt pornește iar în seară
Și vom visa, bunico, că este primăvară