Fabian Anton Official Site

Tag: ceausescu

ION IANOȘI: „Tismăneanu îmbrățișa cu ardoare convingerile grupului din Cartierul Primăverii”

Am lăsat la urmă cazul lui Vladimir Tismăneanu.

Leonte Tismăneanu se mândrea cu fiul său, care dădea semne timpurii de înzestrare intelectuală, la Liceul „Petru Groza” și la Liceul nr. 24 (azi „Jean Monnet”), ambele rezervate odraslelor protipendadei. Cum am mai menționat, a rugat-o pe Janina să-l pregătească în vederea susținerii examenului de admitere la Facultatea de Filosofie.
Așa a ajuns „Volodea” un oaspete frecvent în locuința noastră din Arhitect Louis Blanc. Citise mult, dar cam de-a valma. Dorea să descifreze meandrele politicii, istoria ei tăinuită, recentele ei jocuri de culise. Avea ceva dintr-un aventurier de idei. Îmbrățișa cu ardoare convingerile familiei și ale părinților tinerilor grupului său din Cartierul Primăverii. Cunoștea mulți dintre mai-marii vremii, direct sau prin fii și fiice, chiar dacă tatăl său fusese, la un moment dat, izgonit de la banchet. Așa i s-a înfiripat ura, din ce în ce mai crâncenă, față de un alt Leonte, fostul apropiat care-i trădase părintele.
Janina n-avea decât să-i ordoneze cunoștințele. A fost o treabă simplă. Purtau discuții libere, de natură mai degrabă prietenească decât didactică; am asistat la câteva. Candidatul a intrat cu brio la Facultatea de Filosofie, Secția de sociologie (1970). A absolvit-o cu lucrarea de licență O abordare critică a filosofiei sociale a lui Herbert Marcuse (1974). A fost angajat cercetător la Laboratorul de Sociologie Urbană, afiliat mai întâi Institutului „Proiect București”, apoi Institutului de Proiectări pentru Construcții Tipizate. Și-a susținut doctoratul cu teza Revoluție și rațiune critică. Teoria politico-socială a Școlii de la Frankfurt (1980).
În tot acest răstimp a continuat să ne viziteze. A venit să ne arate cățelușul său iubit, primit în dar de la tatăl lui, un cocker spaniol. Ne-a împărtășit durerea sfâșietoare la moartea tatălui. Cel mai des ne vorbea însă despre politică. Își urmase în idei părinții și pe mătușa îndrăgită, Cristina Boico, soția generalului Mihail Boico, luptători în ilegalitate, ajunși înalți funcționari în Ministerul Afacerilor Externe, destituiți însă după căderea Anei Pauker, ulterior mătușa predând socialismul științific la un institut de învățământ superior. Pe Volodea îl exaspera regimul ceaușist, ca pe noi toți. Dar îl amenda dintr-o stângă extremă, de pe poziții cumva troțkiste. Am căutam să-i temperăm gesticulațiile stângiste, din motive de precauție: de-ar fi ajuns la urechile șefilor, i-ar fi periclitat locul de muncă.
Ținea la Janina sau, cel puțin, așa crea impresia; eu îi eram indiferent. Ea anume, în temeiul prieteniei ce părea statornicită între ei, i-a și luat în nume de rău prudența cu care i-a tăinuit intenția de a părăsi ilegal țara. Fiindcă, la scurtă vreme după moartea tatălui, și-a acompaniat mama, pe Hermina Tismăneanu, într-o călătorie în Spania (septembrie 1981). După sejururi la Paris (până în mai 1982) și în Caracas (Venezuela) (până în luna septembrie a aceluiași an), a obținut intrarea în SUA și angajări succesive.
Am găsit în biblioteca noastră cele două volume, unul personal, celălalt colectiv, anterioare expatrierii. Ambele ni le oferise, la apariție, cu dedicații.
Noua Stângă și Școala de la Frankfurt e varianta prelucrată a tezei de doctorat, cu ample părți și din lucrarea de licență. A apărut la Editura Politică, în colecția „Dezbateri ideologice”, în iulie 1976.
Între un „Cuvînt înainte” și „Concluzii”, cartea include trei capitole: „Revolta intelectuală din Occident și geneza mișcării noii stângi”, „«Teoria critică» a Școlii de la Frankfurt și semnificația ei istorică”, „Scepticismul utopic al lui Herbert Marcuse”. Mottourile sunt, la capitolul I, din Friedrich Engels, la capitolele II și III, din Herbert Marcuse.
Un fragment din introducere: „Tot mai pregnant resimțita necesitate a dialogului ideologic, la rîndul ei dublată de exigența combativității, impune drept condiție sine qua non a criticii filosofice respectarea imperativului prețuit de Lenin drept «esența, sufletul viu al marxismului: analiza concretă a situației concrete»”. După care autorul se pronunță împotriva clișeelor sectar-dogmatice.
Demonstrația răspunde acestor exigențe. Ea se bazează pe o bibliografie străină amplă pentru acea vreme: Adorno, Horkheimer, Fromm, Marcuse, plus Cohn-Bendit, Hannah Arendt, Noam Chomsky, Antonio Gramsci. Din Marx sunt invocate lucrările timpurii, Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere și Manuscrise economico-filosofice din 1844 – din lucrările comune de Marx și Engels: Sfânta familie, Ideologia germană și Manifestul Partidului Comunist. Lenin e prezent cu „Stângismul” – boala copilăriei comunismului. Mai sunt citați: Santiago Carillo, Cuvîntare la Consfătuirea internațională a partidelor comuniste și muncitorești (1969) și Nicolae Ceaușescu, Raportul la Congresul al XI-lea (1974).
Concesiile cu adevărat mari Vladimir Tismăneanu le-a făcut însă exigențelor de partid ca unul dintre cei zece autori care au elaborat fișele volumului Mic dicționar social-politic pentru tineret, apărut la Editura Politică sub coordonarea științifică a lui Virgil Măgureanu. Data apariției, indicată precis, iunie 1981, se situează cu doar trei luni înaintea plecării autorului în exil.
V. T., după cum îi e sigla după fiecare fișă elaborată, apare în 74 de rînduri (dintre care 3 în colaborare cu M.M. – Mihai Milca). Printre ele se numără termeni de filosofie ori de sociologie, mereu în varianta preconizată de materialismul dialectic și istoric sau de către socialismul științific: „Agnosticism”, „Alienare”, “Bază și suprastructură”, „Calitate”, „Cantitate”, „Cauzalitate”, „Conexiune universală”, „Conștiință”, „Cultură”, „Cunoaștere”, „Determinism”, „Dialectică”, „Epistemologie”, „Existență socială”, „Formațiune socială”, „Gnoseologie”, „Libertate și necesitate”, „Metafizică”, „Națiune”, „Necesitate și întîmplare”, „Sociologie”, „Spontan și conștient”, „Știință”, „Țărănime”, „Umanism”, „Utopie”. Apar și în cadrul lor permanente referiri la și citate din Marx, Lenin, Ceaușescu, Programul PCR, Constituția RSR.
Dar obediența față de marxism-leninism și mai cu seamă față de comandamentele ideologice de moment ale PCR, potrivit indicațiilor lui Ceaușescu, devine totală în articolele ascuțit ideologice semnate de V. T.: „Burghezie”, „Capitalism”, „Clasă socială”, „Colectivism”, „Combativitate revoluționară”, „Comunism”, „Consiliile oamenilor muncii aparținând naționalităților conlocuitoare”, „Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie”, „Cultură socialistă”, „Democrație socialistă”, „Imperialism”, „Internaționalism”, „Lupta dintre nou și vechi”, „Marxism”, „Materialism dialectic”, „Materialism istoric”, „Mișcare de eliberare națională”, „N.A.T.O.”, „Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism”, „Progres social”, „Proletariat”, „Revoluție social-politică”, „Socialism”, „Socialism științific”, „Stîngism”, „Suveranitate”, „Tratatul de la Varșovia”, „Umanism socialist, revoluționar”.
Noua Stîngă și Școala de la Frankfurt nu este (cum va susține autorul) o carte doar „marxizantă”, ci una asumat marxistă, dar acomodată recentelor curente tentând modernizarea în cadrul marxismului.
În schimb, contribuțiile masive la Mic dicționar social-politic pentru tineret Vladimir Tismăneanu le-a conceput – în preajma exilului său – conform și pe placul regimului ceaușist.

 

Ion IANOȘI
(fragment din volumul
“Internaționala mea – Cronica unei vieți”,
editura Polirom, 2012)

Interviu cu Ileana & Romulus Vulpescu: „În ziua de azi este o rușine să fii naționalist!“ (4)

„NU CONTA DACĂ EȘTI HOMOSEXUAL SAU NU
CI DACĂ EȘTI INTELIGENT SAU PROST“

 

I. V. – De pildă, eu nu am nimic împotriva homosexualității. Dar paradele alea pe care le fac ei sunt extrem de indecente și de sfidătoare. Nu au niciun fel de rost. De ce vor să demonstreze ceva cînd nimeni nu-i persecută. Și se mai miră că în România, unde nu este un curent pro-homosexualitate, mai dă lumea în ei cu ouă și cu roșii…
R. V. – Nici măcar cu d-alea nu se mai dă, că sunt prea scumpe…
I. V.– Uite, americanii au numit aici un ambasador homosexual, care venea la toate recepțiile ambasadei cu iubitul de mînă. Ei bine, asta este o sfidare, fiindcă se știa care este atmosfera în România față de aceste anomalii. Dacă-l trimiteau în Olanda nimeni nu ar fi comentat, fiindcă acolo se poartă așa ceva. Dar de ce vrei neapărat să contrariezi un popor majoritar ortodox?
La asta mă refer… Pe mine mă indispun aceste parade ale homosexualilor fiindcă nu înțeleg de ce este nevoie de tot exhibiționismul ăsta. La ce folosește?
F. A. – Vorbeam despre asta într-un interviu, cu ani în urmă, la Bacău, cu doamna Ioana Postelnicu iar dînsa mi-a spus așa: „Pe vremea mea Petru Comarnescu, de pildă, era homosexual însă nu se fălea niciodată cu asta ci cu deșteptăciunea lui. Pe vremea mea nu conta dacă ești homosexual sau nu ci dacă ești inteligent sau prost.“
I. V. – Absolut. Noi l-am cunoscut bine pe Petru Comarnescu. Avem și un cadou de la el, un tablou pe care ni l-a dăruit de Crăciun. L-am cunoscut foarte bine, era un om fermecător, de o mare inteligență. Însă Ioana are dreptate, Petru Comarnescu nu pomenea niciodată despre homosexualitatea lui. Era ceva ce îl privea doar pe el.
F. A. – I-am citit cele trei volume de jurnal publicate acum cîțiva ani. Nici măcar acolo nu suflă o vorbă despre așa ceva…
R. V. – Bineînțeles.

 

„COMUNISTUL“ PĂUNESCU A FOST TURNAT LA
SECURITATE DE „DISIDENTUL“ AUGUSTIN DOINAȘ!

 

I. V. – Nu vedeți însă că astăzi se vorbește peste tot despre „dezinhibarea sexuală“? Am citit în „România literară“ niște poezii în care România este tratată în chip de damă de bordel. Ei bine, așa ceva nu cred că și-ar permite cineva în Israel sau în Ungaria.
R. V. – Acolo i-ar tăia imediat…
I. V. – Mai întîi că nu cred că cineva ar publica așa ceva acolo. Și în al doilea rînd, nu cred că cineva ar mai și premia un astfel de autor. Uniunea Scriitorilor de la ei n-ar avea curajul să-l premieze…
R. V. – La cine te referi, dragă?
F. A. – Probabil vorbiți despre domnul Gălățanu.
I. V. – Exact.
F. A. – Domnul Gălățeanu a fost însă premiat cu ajutorul domnului Vosganian…
I. V. – Vedeți? Foarte frumos atunci!
R. V. – Ileana a scris despre asta în „Arta compromisului“. Nu am dat numele lui Gălățanu însă în carte există un personaj ce citește un text exact ca cel al lui Gălățanu, un text pe care l-am scris eu, l-am făcut identic cu poemul respectiv.
F. A. – Dacă tot am ajuns să vorbim despre poeți, spuneți-mi, Emil Brumaru vă place?
R. V. – Da, Brumaru chiar este poet!
I. V. – Bine, a luat-o și ăsta prin porumb rău de tot…
R. V. – Brumaru s-a țăcănit la bătrînețe, asta-i altceva. Dar este un poet extraordinar de bun!
F. A. – Sunt destui care îl contestă…
R. V. – Asta-i treaba lor. Eu pretind altceva.
I. V. – Bine, el scria foarte frumos, scria superb. Acum însă l-a apucat andropauza sau „vara indiană a hormonilor“. Dar din Brumaru ai ce să alegi, rămîne ceva de la el…
R. V. – Iar de înjurat este înjurat pînă și Păunescu, Dumnezeu să-l ierte… Pînă și de el s-au luat, că a făcut, că a dres…
F. A. – Eu am publicat la revistele conduse de Adrian Păunescu. Astăzi mulți îl fac și „comunist“, și „porc“, și „versificator fără talent“…
R. V. – Domnule, poți să spui orice despre oricine. Cel mai greu este însă să și dovedești ceea ce spui… Iar despre Păunescu nimeni nu a dovedit nimic încă. Îmi pare rău pentru ei dar așa este…
I. V. – Păunescu a fost acuzat, de pildă, că a fost colaborator al Securității. Iar el a cerut celor de la CNSAS să-i facă public dosarul. Ei bine, a reieșit nu doar că nu a turnat pe nimeni ci, dimpotrivă, că era turnat de… Ștefan Augustin Doinaș…
R. V. – Exact. „Comunistul“ Păunescu a fost turnat la Securitate de „disidentul“ Augustin Doinaș!

 

„FIȚI LINIȘTIT, DOMNULE NOICA. SUNT BĂIEȚII NOȘTRI!“

 

F. A. – În volumul meu de convorbiri, pe care vi l-am dăruit, există și un pasaj despre doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga și despre atacul răutăcios – ca să nu spun altfel – al domnului Liiceanu, care o acuza că l-a elogiat pe Ceaușescu…
I. V. – Mi se pare ciudat tocmai cine s-a găsit să o acuze de asemenea lucruri…
F. A. – Exact asta mi-a răspuns și doamna Bușulenga…
I. V. – Dacă tot ați adus vorba despre asta vreau să vă istorisesc ceva: Dan Zamfirescu a povestit la un post de radio cum mergea la Noica, la Păltiniș. Știu și cine anume de la Securitate îl trimitea la Noica. Iar Noica, la un moment dat, îi spune: „Domnule, nu știu ce să mă mai fac… Vin doi băieți tineri pe aici, pe la mine – Liiceanu și Pleșu – și nu vreau să le fac rău. Eu abia am ieșit din închisoare, nu vreau să-i privească rău lumea. Cine știe ce rău pot să le fac… Ce mă sfătuiești? Cum să procedez cu ei?“ Dan i-a răspuns: „Nu știu, domnule Noica… Ce-aș putea eu să vă spun?“ Iar atunci Noica s-a gîndit să-l întrebe cum să procedeze tocmai pe căpitanul de Securitate cu care avea săptămînal o întîlnire legală, că-l supraveghea după ce se eliberase din pușcărie… Așadar îi spune ăstuia toată povestea iar căpitanul în bate pe umăr și îi răspunde: „Fiți liniștit, domnule Noica. Sunt băieții noștri!“
R. V. – Și cu asta s-a terminat!
F. A. – Dar mulți îi consideră „disidenți“, vezi Doamne.

 

„ȚUȚEA MI-A ZIS: AI VĂZUT CĂ CEAUȘESCU ERA MAI MARE
NAȚIONALIST CA MINE? D-AIA L-AU ȘI OMORÎT ÎNAINTE!“

 

I. V. – Vreau să vă spun următorul lucru în ceea ce privește disidența: de la Uniunea Scriitorilor, unde puteai face împrumuturi bănești, pe care apoi le restituiai, plafonul era de 80 000 lei.
Eu aveam vreo 65 000 lei datorii și mă duceam la tata Iancu, Dumnezeu să-l ierte. Iancu era un om foarte cumsecade dar la un moment dat mă lua deoparte și îmi zicea: „Ce să-ți fac tată, că te apropii de plafon, nu mai pot să-ți dau.“
Ei bine, și atunci întreb: cum toți „disidenții“ noștri, în 1990, aveau 500 000 datorii la Fond? Cu 500 000 pe atunci puteai să cumperi blocul ăsta! Oare ei cum au putut să obțină sumele astea iar una ca mine, la 65 000 lei nu mi se mai dădea voie să iau împrumut pentru că mă apropiam de plafon?
R. V. – Apropos de asta… Țin minte că trăia Țuțea pe vremea aia și venea deseori la Uniune, într-o cămăruță unde era un xerox și biroul lui Mihăilescu. Eu aveam biroul în aceeași încăpere cu Laurențiu Fulga dar, după ce el a murit, am văzut că toată încăperea a fost renovată, goliseră tot, puseseră microfoane noi, făcuseră sală de primire oaspeți, mă rog… Așa că pe mine m-au îmbrîncit în odăița unde aveau xeroxul ăla, alături de Mihăilescu, Dumnezeu să-l ierte, un biet sergent de Securitate care, pentru o votcă, îmi mai trăgea la copiator pagini din Villon sau din mai știu eu ce ediție străină.
Așadar în cămăruța asta venea uneori și Țuțea, deși el nu era membru al Uniunii Scriitorilor. Tata Iancu, fiindcă nu avea încredere în foarte mulți, mi-a zis într-o zi: „Cum crezi că putem să facem să-l ținem și pe Țuțea, săracul?“ Fiindcă Țuțea, neavînd operă scrisă, fiind un peripatetician, un socratic, nu putea fi membru al Fondului. Și atunci ne-am pus întrebarea cum putem face să-i dăm totuși un cît de mic ajutor financiar și lui. Tata Iancu m-a întrebat: „Cum putem face asta? Fiindcă, dacă-l chemi pe Popescu și îi spun că vreau să îi dau un ajutor financiar, ajutor nu împrumut, de 2 000 de lei ca să-i dea lui Țuțea, ăla o să-mi ceară 4 000, ca să aibă și el 2 000 lei.“
Și atunci i-am spus: „Domnule, atunci iau eu ajutoare!“ Și-mi dădea mie 2 000 lei ajutor, fiindcă știa că eu nu fac măgării, iar eu îi dădeam lui Țuțea. Iar ca mine mai găsise încă vreo 3 – 4 scriitori în care tata Iancu avea încredere să le dea bani că sigur ajung la Țuțea. Fiindcă nu putea să-mi dea lunar ajutor numai mie.
Și mai reușisem ceva: aranjasem, tot la Uniune, ca Țuțea să mănînce la cantina Fondului iar fetele de acolo să meargă de două ori pe săptămînă să-i facă curat acasă…
I. V. – Trebuie să știți că toți președinții Uniunii Scriitorilor s-au purtat foarte frumos cu Țuțea.
R. V. – Și încă ceva: cînd mai trecea Țuțea pe la Uniune se mai întîlnea uneori și cu maiorul „Sfinți“, maiorul „Petru și Pavel“, că nici pînă astăzi n-am aflat care îi era numele și care prenumele. Știu doar că era un căpitan sau un maior, Achim, care era șeful lui.
Și într-o zi l-am anunțat discret pe Țuțea că vine maiorul „Sfinți“: „Domnule, să fii atent cum te comporți, ce spui…“ i-am zis. „Da? Bine că mi-ai zis!“ mi-a răspuns Țuțea.
A doua zi, cînd s-au întîlnit, i-a și zis: „Am auzit că dumneata ești de la Securitate. Foarte bine! Stai aici să auzi exact ce spun, să nu ajungă la Securitate cine știe ce, de prin alte guri.“
Îți dai seama că ăla s-a făcut tricolor și a realizat imediat că eu l-am avertizat pe Țuțea, fiindcă altcineva nu avea cine.
Și îi mai zice Țuțea: „Domnule, cînd voi muri după mine va rămîne un singur mare naționalist în care să credeți: Ceaușescu!“
Dumneata nu știi asta dar îți jur că este adevărat. Cînd l-am auzit am rămas… țuț.
I. V. – Și iată că a avut dreptate.
R. V. – Țuțea mereu ne făcea teorie și ne spunea: „Domnule, nu știu eu cît de comunist este Ceaușescu dar știu că ține cu nația asta. Să știți de la mine, ăsta-i român adevărat. Ține cu noi!“
Securiștii înfloreau cînd auzeau așa ceva, că spunea de bine. Însă, dincolo de asta, Țuțea chiar credea în ce spunea.
Ei, destinul a făcut ca să moară Ceaușescu înaintea lui.
Cînd ne-am revăzut, după revoluție, Țuțea mi-a zis: „Ai văzut domnule că era mai mare naționalist ca mine? D-aia l-au și omorît înainte!“

 

„NUMAI DACĂ NE AFLĂM ÎN ZONA MIRACOLELOR MAI
POATE EXISTA VREO SALVARE PENTRU ROMÂNIA!“

 

F. A. – Doamnă Ileana Vulpescu, domnule Romulus Vulpescu, și o ultimă întrebare: credeți că noi, românii, mai ne putem salva prin ceva? Unii spun că, indiferent ce am face, nu mai există nicio șansă să revenim la normal…
R. V. – Au perfectă dreptate. Nu se mai poate face nimic!
I. V. – Domnule Fabian, vedeți dumneavoastră, noi ne aflăm întotdeauna în zona miracolelor. Vă amintesc doar de Primul Război Mondial, ca să mă înțelegeți. Fiindcă eram ocupați de nemți, făcuserăm un tratat îngrozitor cu ei ca să putem ieși din război… Cine ar fi crezut atunci că totul se va sfîrși prin România Mare?
Așa că numai dacă ne aflăm în zona miracolelor mai poate exista vreo salvare pentru România. Altminteri așa, pe căi logice, nu se mai întrevede nimic.
Abia acum îi înțeleg foarte bine pe tinerii ăștia care preferă să plece. În special pe medici. Anul ăsta au plecat 3 600 de medici. Anul trecut au plecat cam tot atît. Iar în timpul ăsta președintele republicii ne spune că este foarte bine că pleacă medicii fiindcă o să capete experiență în străinătate și apoi se vor întoarce în țară. Să fim serioși însă, se mai întorc pe lumea cealaltă poate.
R. V. – Așa este, nu se va mai întoarce nici dracu’.
I. V. – Cînd își vor face o situație acolo trebuie să fie săriți de pe fix să se mai întoarcă de unde au plecat. Mai ales că, sigur, nu pleacă cei proști ci doar cei foarte buni fiindcă la tîrgurile de recrutare asta caută experții. În străinătate dacă spui că ești fizician atomist chiar asta trebuie să fii. Acolo nu merge cu diplome luate după ureche sau pe neamuri…
Așa că pleacă tot tineretul valoros din țară fiindcă România nu știe să îi rețină.
R. V. – Nu este vorba că nu știe ci că nu mai are cum.
I. V. – Într-adevăr. Chiar citeam că un politician român, care avea un salariu lunar de 130 000 euro, se plîngea că nu știu ce lege i-a tăiat venitul lunar la 80 000 euro. Era foarte nefericit din cauza asta.
Asta în timp ce, dacă faci 6 ani de medicină și încă 5 ani de rezidență primești un salariu lunar de 1 100 lei.
Și atunci ne întrebăm de ce pleacă oamenii ăștia în alte părți?
Nu vedeți că ideea de patrie este o idee desuetă? Nici măcar nu mai ai cu cine să vorbești despre asta fiindcă, dacă o faci, ești tratat ca naționalist – ca și cînd naționalismul ar fi blenoragie sau sifilis. Așa s-a ajuns. În ziua de azi este o rușine să fii naționalist.
R. V. – Pentru cei mai mulți chiar este…
I. V. – Dar de ce domnule? Ce este rușinos în asta? Ce înseamnă să fii „naționalist“? Înseamnă că ții la nația ta. În definitiv faci parte dintr-o comunitate care se cheamă patrie. Țări sunt multe, patrie este una singură.
Iar dacă vorbim în ziua de azi despre așa ceva suntem considerați niște rable, niște ramoliți care nu au altceva de făcut. Și suntem condamnați pentru asta fiindcă nu este „politically correct“.
R. V. – Ei și ce? Ce-ți pasă ție de ce spun ei…
I. V. – Îmi pasă. Fiindcă disprețul ăsta care se manifestă față de nație este lucrul cel mai trist din cîte se pot întîmpla. Disprețul față de propriul popor este ca și cînd ai ieși în stradă și ai spune: „Domnule, tata-i bețiv, mama e curvă!“
Cam ăsta este echivalentul.
F. A. – Vă mulțumesc mult!
R. V. – Noi vă mulțumim!