Fabian Anton Official Site

Tag: ertihana (Page 1 of 2)

Ertihana (12)

Trăsura e ticsită, pornesc spre tine iar
Lîngă birjar e o umbră cu un surîs amar
Iar pletele-i ca ceara miros a crini și-a ploi
Și-n stînga am un june firav, cu ochii goi,
Precum eram pe vremea cînd te-ai oprit la mine
Ne învelește gerul și-apusul care vine
Aduce-n jur doar crîngul și-un gust sălciu în gură
Îmi lăcrămează ochii și gîndurile-mi fură
Și-a mia încercare de a-ți încropi o cartă
Mai ții tu minte, Theo, cînd desenai pe hartă
În mijlocul Moldovei, departe de orice șoapte
O bojdeucă strîmbă cu murii ca de lapte
Și-n față cu magnolii ori poate cu-n smochin
Șopteai: hai fab, dă-mi mîna, mai e puțin, puțin
Mai am doar samovarul să-l creionez pe foc
Și-apoi ne luăm bagajul și o pornim din loc
Iar după o săptămînă cînd vom ajunge-n zori
Obosoitor de fragezi, cu părul prins în nori,
Vei spune că-s o taină și palmele mi-s reci
Și-o să mă iei în brațe și pragul o să-l treci
Apoi o să tragi jilțul aproape de fereastră
Și-o să miroasă a îngeri în bojdeuca noastră
Iar pe pervaz voi prinde trei coji de mandarine
Și-o să ne fie Hummel și-o să ne fie bine
Departe de tot burgul și de ratări aproape
Cu ceața peste pleoape, cu sufletul de ape…

Trăsura e ticsită și sfinți  o înconjor
Mai am doar trei cuvinte și am ajuns. Cobor.

Ertihana (11)

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute
mult mai adînci ca viața obrazul îmi brăzdau
Valizele din piele la ușă așteptau
șareta să sosească pe drumul dinspre gară
în tîmple era viscol și atît de cald afară
încît părea că suntem cazacii lui Tolstoi
ne îmbîcsise timpul cumplit pe amîndoi
iar tu priveai spre nouri și tristă îmi șopteai
Pîn totul se sfîrșește hai să sorbim un ceai
precum făceam în anii cînd mai țineai la mine
am pregătit pe masă rodii și  mandarine
și-n farfuriuța verde romburi de biscuiți
am fost atîta vreme tăcuți și despărțiți
încît acum cînd umbra iar prinde flori în glastră
măcar s-avem o clipă așa, numai a noastră
ceva ce nici chiar zeii n-ar reuși să fure
ca-n zilele acelea cînd pluteam prin pădure
cu Aznavour pe buze și-n suflete jăratec
visam în chilioara aceea din Văratec
toate acele vise în care îndrăzneam
să făurim iluzii așa copii eram
și atît de mult ratasem în viață amîndoi
încît lăsam doar ploaia să țeasă între noi
perdele de amăgire, perdele de cuvinte
azi nu mai suntem oameni azi suntem doar morminte…

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute…

Ertihana (10)

Se scurge primăvara precum un vechi marfar
Flanînd pe Lăpușneanu femei cu pasul rar
Și cu privirea rece și fără de rușine
Îmi pare că torc vorbe aiurea despre tine
– te-ar fi zărit aseară plimbîndu-ți prin Copou
Tristețea majestuoasă, ori le-ai surîs din nou
În drum spre Catedrală privind cum te bîrfeau –
Îmi par așa vulgare și atît de aproape-mi stau
Încît de închid ochii aproape m-ar visa
Dar Iașiul le ferește, precum făceam cîndva
Pe cînd eram mai tineri, mai fragezi, mai smeriți,
Și noi cu toți aceeia ce nu ne-au fost iubiți
Pe-atunci, ții minte Theo ne preumblam în șoaptă
Prinzînd aroma serii în firea ta de apă
Și ne-ascundeam feerici în cîte o cafenea
Ce scurt ne părea veacul și cît de trist era
Îți comandai eclere și ceai de scorțișoară
Păreai atît de vie sub flacăra de ceară
Eu îmi gravam în riduri orice surîs al tău
Iar ploaia cea de afară căsca în noi un hău
Mult mai adînc și sincer ca cel ce ne-a unit
Aveai pe buză lacrimi, eu urme de cuțit
Dar te țineam de mînă, erai atît de aproape
Și  ploaia încetase și nu mai era moarte
s-au dus acestea toate, azi suntem vechi și lași
ca un tramvai ce trece încet prin Tătărași…

Ertihana (9)

Eram cu două vieți în urma ta
te-ntruchipam în vechea cafenea
eu înger orb iar tu un crin de ploi
(bîrfea toată pădurea despre noi)
simțeam  cum te așezi la masa gri
plutind printre soioșii mușterii
și rămîneai privind pe geam așa
topită-n fum și-n abur de cafea
iar eu din colțul meu brodam poeme
meșteșugite musai să te cheme
în umbra mea de ceață și tăceri
mi-aduc aminte tot parc’ a fost ieri
afară erau ploi și era seară
și-nmugurea tăcut o primăvară
atît de stranie și mov încît
doreai să ți-o-nfășori încet la gît
precum un șal precum un gînd poznaș
flanînd din mască-n mască prin oraș
în timp ce moartea-n noi grădinărea
te-ntruchipam în vechea cafenea
și înger orb eram tu un crin de ploi
bîrfea toată pădurea despre noi…

Ertihana (8)

Trecuse aseară Andra, de cînd nu ne-am văzut
Mi se părea mai tristă, cu chipul mai tăcut
Și sus deasupra buzei o umbră o îndolia
Am pus vin în pahare, am ronțăit ceva
Și am vorbit nimicuri ce nici nu prea se scriu
Cum fac întotdeauna cei ce nu se mai știu
Și-ncearcă să-și arate mereu o nouă față
– Mi-a povestit de Nisa și-alte prostii din viață
Iar eu de ale mele i-am îndrugat un ceas
Iar cînd efemeride nu au mai fost un glas
Mi-a apărut în tîmplă și-a zis să-i spun de tine
Și deși mi-era teamă și oleacă de rușine
I-am povestit agale de tot ce ne desparte
Cît mă ciobește timpul și cum atîta moarte
Port uneori pe pleoape încît prefer să fug
Din burgul ăsta veșted ce-mi este ca un jug
Iar tu știi cum e Andra, cum poartă ca un șal
Tăcerea infinită pe chipul ei oval
Și știi și cum surîde – cum a surîs aseară
Vezi tu, surîsul ăla pe chipul meu de ceară
Se prefăcu în fluturi ori poate într-un crin
Și m-a făcut iar vie și-am mai uitat puțin
Tot ce-mi stîrnise tîmpla și tot ce mă strivea
Andra-mi  atinse mîna și-un timp am stat așa
Dar ca să nu observe cît bine mi-a făcut
M-am ridicat ca umbra, o clipă am tăcut
Apoi i-am spus: De mîine timpul își schimbă solii
Haide, acum e vremea să-ți dăruiesc magnolii!

Trecuse aseară Andra…

Ertihana (6)

Ce admirabilă obsesie moartea, moartea…
Întotdeauna am fost de partea ei, întotdeauna de partea
Celor care au știu să plece, celor ce știu apune tăcînd
Mereu le-am păstrat un surîs reținut, o amprentă, un gînd,
Celor ca mine, celor ce iubind au ratat
Singurii ce-au învins, singurii ce contează cu adevărat
Și ce admirabilă obsesie distanța dintre noi în toamna amară
Pe toate le port în tîmpla mea, în coapse, în sînii de ceară
Și le iubesc pe toate doar ca să pot în sfîrșit să te port
Tu umbra mea de-o viață, admirabilul, fericitul meu mort
Întotdeauna am fost de partea ta, întotdeauna de partea
Numărului impar de pe buze… Moartea… Moartea… Moartea…

Ertihana (5)

Îți scriu cît încă-i toamnă și sunt ploi
Atîta moarte păstorim în noi
Și așa puțin primit-am de la viață
Încît prășim în suflet numai ceață
Ceață greoaie, mov, ca amintirea
Anilor cînd știam ce-i fericirea
Și birjărește înjuram pe stradă
Mulțimile sosite să ne vadă
Firul de aur de pe inelare
Mai știi te întrebam pe-atunci cît doare
Să mă prefac că nu simt, că mi-e bine
Mai știi ce aspru vînt vuia în mine
Cu orice vorbă a ta, cu orice gînd
Mă învățasem să alung pe rînd
Orice privire șuie, orice pas
Orice surîs în jurul meu rămas
Și astea doar ca să te știu aproape
Atîta moarte, fab, atîta moarte
Nici nu visam pe-atunci că pot să duc
Dar uite, vezi, în cuibul meu de cuc
Încă rezist așa, în gînd cu noi…

Îți scriu cît încă-i toamnă…
Cît sunt ploi…

Ertihana (4)

Salută toamna ca și cum ai saluta o femeie frumoasă, frumoasă
Pe care o vei întîlni tîrziu, pe-nserat, în drumul tău șui către casă,
O femeie frumoasă ce te va face să uiți totul și care apoi va muri
Doar amintirea aromei ei va mai flana un timp peste burgul cel gri
Aromă de parfum bărbătesc și tăceri și surîs și castani
Ce va persista peste căruntețea tîmplei tale ore întregi, zile, ani
Oare de unde venea ea, te vei întreba, oare de unde venea
Cîte ruine iubise înainte să fie a ta, doar a ta, doar a ta
Îți vor reveni în gînd atunci lacrima ei, degetele, tunsoarea
Seara aceea în care dorea să iertați împreună ninsoarea
Ce urma să cadă peste burgul infect, ce urma să vă piardă,
Amintirea ei va începe într-un tîrziu să te ardă, să ardă
Tot ce ați trăit împreună un veac, cărțile, valsul, ploaia
Cărările străbătute în doi, altarele voastre, odaia
Pînă cînd timpul se va stinge și el și nimic, chiar nimic nu va mai exista
Oare de unde venea ea, te vei întreba, oare de unde venea
Iar într-un final vei înțelege cu adevărat cine a fost și de ce te-a iubit
Și ca un gust de sînge sălciu vei simți atunci moartea ce v-a unit…

Salută toamna ca și cum ai saluta o femeie frumoasă, frumoasă…

Ertihana (3)

Spune bisericilor  că-ntr-o zi voi veni să le cînt despre tine
Îmi va fi toamnă atunci, îmi va fi dor atunci și un strop de rușine
Dar voi prinde curaj să mă-ntorc în oraș cum făceam altădat
Și-o să uit tot ce văd și o să învie tăcut tot ce-n urmă am lăsat
O să plouă încet precum plouă acum cînd îți scriu și-ți șoptesc
Că sunt vie și rîd și-mi pictez unghii mov și citesc porcării și iubesc
– Mă rog tu știi mai bine șirul meu de minciuni ce îl port neîncetat –
Dar voi prinde curaj să mă-ntorc în oraș cum făceam altădat
Voi ajunge în zori voi flana peste burg lent ca ceața pe crin
Voi opri la un bar să-mi brodez tot cafardul într-o cupă cu vin
Nu știu de voi fuma dar și-așa prea mult fum înconjoară mereu
Gîndul tău răvășit, burgul ăsta sfios și-nghețat, pasul șubred al meu
Peste buze-mi voi pune un refren demodat de prin Charles Aznavour
Și de-atîta tristețe o uit că exist și-o să fiu fericită îți jur
Mai ales c-o să trec ca o umbră printre toți ce-altădat m-au iubit
Eu femeia-revoltă, eu femeia-culoare, eu femeia-cuțit
Și-o să ajung la liceu și-o să scriu pe o bancă tot ce-am vrut să îmi spun
Cînd eram o copilă și în jur nu erau numai măști idioate și fum
Și-o să-mi cumpăr icoane și-o să-mi cumpăr cercei și-o să-mi cumpăr și flori
Fiindcă tu știi prea bine doar așa poți să-nveți delicat cum să mori
O să  trec și prin piață, o să trec și prin parc și-o să bîntui așa înc-un veac
Împotriva a toți, împotriva a toate, numai mie de-a pururi pe plac
Și înainte să plec fiindcă așa ți-am promis și e toamnă și așa se cuvine
O să trec prin biserici să le cînt în sfîrșit despre tot ce ne ține

Ertihana (2)

Dincolo poate îmi va fi mai bine
Îmi spun de un veac, îmi tot repet mereu
Dar cum să plec cît încă ești cu mine
Și încă locuiești în trupul meu
Pînă să apari le ordonasem toate
Tăcerile pe buze mi-am cusut
Un anotimp mi-a luat să las în spate
Săruturile care au durut
Am șters din mine tone de amprente
Mi-am tatuat noi coapse și noi sîni
Și m-am umplut de gesturi indecente
Să pot să mă feresc de-ai vieții cîini
Am fost absurdă și am fost vulgară
Și m-am ascuns de toți și le-am zîmbit
Prin burgul cu castani seară de seară
Dar zîmbetul de fapt mi-era cuțit
Și am urlat așa ani încă o mie
Pînă să apari și pînă să mă iert
Și nu mai pot pleca acum cînd ție
Îți aparțin și uite, vezi, mă cert
Că am putut atîția ani fi oarbă
Și surdă și sălbatică mereu
Fără să simt cum ai lăsat să fiarbă
Poeme presărate-n drumul meu
Să mă aduci într-un sfîrșit la tine
Și toamna să o decojim încet

Dincolo poate îmi va fi mai bine
Îmi tot spun de un veac, îmi tot repet…

« Older posts