Fabian Anton Official Site

Tag: fabian anton (Page 1 of 3)

Nierika (2)

„The fish doesn’t think
The fish is mute, expressionless
The fish doesn’t think because the fish knows everything
The fish knows everything“

 

Habar n-am ce să-ți spun, ce să îți scriu
Toamna transformă burgu-ntr-un sicriu
Și cînd mă plimb pe-alei, cu pasul rar,
Îmi spun că un cortegiu funerar
Conduce-ntregul Iași spre asfințit
Știi fab, întotdeauna m-am mințit,
Sau am mințit pe alții că trăiesc
– Flanez, fumez, seduc, mă-mbăt, zîmbesc
ascult prostii, citesc cărți cu sclipici,
ronțăi fursecuri, pierd pe drum amici,
mă rog, fac tot ce pot să mă feresc
de cei ce au crezut că mă iubesc
sau de toți cei ce au lăsat în mine
clasorul ăsta mustind de ruine
cu care nu m-am descurcat nicicînd
Și-n clipe ca acestea doar un gînd
Plutește-n tîmpla mea precum un fum
Și știu atunci că e de-ajuns un drum
Spre munții mei, spre casa de la rîu,
acolo unde pot să țin în frîu
Tot ce în Iași revărs prin burgul tot
Mă-ntreb mereu atunci dacă mai pot
să mă ascund din nou, am obosit
Iar toamna-i pentru mine un cuțit
Ce-n fiecare an taie tăcut
Ce-a mai rămas din trupul meu de lut
Ce-a mai rămas din ce iubeați cîndva
Pe masă-i vechea cană cu cafea
Țigările, un ruj, un fard, un crin
brățările și un pahar cu vin
Nu s-a schimbat nimic din ce știai
Mi-ești prea aici și prea departe-mi stai
Fluturi de ceață se strivesc pe geam…

Îți las o poză a mea. De cînd uitam…

Nierika (1)

Bunico, azi ne-apasă domnia lui Brumar
Și m-am gîndit că-i bine să-ți scriu o cartă iar

La noi acuma toate s-au liniștit deplin
Cu strugurii sfîrșit-am, i-am prefăcut în vin,
Porumbul tot cules-am, l-am strîns în trei hambare,
Și-am semănat și grîul în noile ogoare

Și ne-am zorit, bunico, căci ceru-i ca de plumb
Și ploaia, știi prea bine, îi strică la porumb
Mai trebuie să-aducem de sus, de la povarnă
Aracii… și-apoi gata, ne pregătim de iarnă

Dar mie, să-ți spun sincer, îmi place iarna grea,
Să văd întreg pămîntul acoperit cu nea
Căci, cum este Brumarul, ursurz, cu cer noros
Și ulițele-n clisă, bunico, nu-i frumos

Și nu cred că-l iubește dealtfel niciun om
Căci prin tot satul nostru el orișicărui pom
I-a tot furat podoaba și i-a îngropat-o clisă
De vezi întreaga zare numai cu frunze ninsă

Și chiar de cînd venit-a, mi-am părăsit grădina
Căci n-a lăsat o floare, și-acum numai cu Nina
– păpușa de la tine – stau singură-n odaie
c-afară, spune mama, se tot așteaptă ploaie

Ți-am pregătit bunico o cameră a ta
De Sfîntul Nicolae te aștept să stai în ea
Așa precum promis-ai și mi-ai trimis tu vorbă
– Abia aștept bunico să stam iar lîngă sobă –

Iar eu s-ascult tăcută povestea cu Moș Ene
Ce-n nopțile de iarnă coboară pe la gene
Pe cînd viforul vînăt pornește iar în seară
Și vom visa, bunico, că este primăvară

 

EXCLUSIV: MURIVALE despre AUREL DUMITRAȘCU: „Dacă mi-ar fi spus atunci: Eu merg pe apele poeziei! l-aș fi crezut“

– Muri, cînd anume încep amintirile tale despre Aurel Dumitrașcu? Cînd anume v-ați cunoscut și mai ales cum?
– Măi, sincer să fiu, anul nu îl mai știu. Se pare că era prin ‘83. Cam așa. Dar exact-exact nu mai rețin. Dar știu că s-a întîmplat după ce am fost odată la Botoșani. Atunci, prin Lucian Valea, l-am cunoscut pe Gellu Dorian. Ei bine, pe vremea aceea, în Bistrița, erau două mari comemorări anuale: „Zilele George Coșbuc“ și „Zilele Liviu Rebreanu“ (la „Zilele Rebreanu“ era un simpozion de proză, dincolo era un simpozion de poezie). Și țin minte că era undeva înspre vară, țin minte că era cald, și mai țin minte că Aurel atunci era îmbrăcat așa, ca de vară.
Eu m-am întîlnit cu el o singură dată. Așa cred. Sau, mă rog, o singură dată mi-a rămas mie în minte, că poate m-am mai întîlnit cu el și la Botoșani, cu ocazia „Zilelor Eminescu“, că mergeam și acolo prin tinerețe, prin ’81 – ’84, dar de la acea întîlnire nu mai știu nimic. Dar rețin foarte bine și acum această singură întîlnire esențială a noastră, cînd a venit cu poetul Gellu Dorian la Bistrița, la mine la atelier. Gellu era din Botoșani iar Aurel mi se pare că era de undeva din Piatra Neamț.
– Era din Borca, din Sabasa. Undeva aproape de Durău…
– Mă rog, nu mai știu exact ce și cum. Dar am și acum în minte imaginea sa. Era un tip înăltuț, înalt și slăbuț, uscățiv așa… Avea niște ochi foarte frumoși, ochi albaștri-verzui, era blond, cu un chip oval și cu un aer ușor adolescentin, aproape ca de copil. Și țin minte că avea un fel special în care te privea. Mă lăsa să vorbesc, eu vorbeam și tot vorbeam, iar el se uita la mine așa, cu un aer ușor mirat. Cred că tocmai lucrul ăsta mi-a plăcut la el, faptul că era atent la ce spuneam. Eu pe atunci era frămîntat de tot soiul de probleme, că eram un fel de muritor de foame pe atunci în Bistrița Năsăud. Eram singurul care, după ce am pictat o pictură murală în holul Poștei vechi am plecat din „cîmpul muncii“, cum se spunea pe atunci, și m-am decis să trăiesc doar ca pictor. Mi-am găsit atunci o gazdă, o tanti de vreo 50-60 de ani, Mariana o chema, nu mai trăiește, care, imediat după război, lucrase la Județeana de partid, fusese un soi de activistă. Ei bine, această Mariana ieșise la pensie pe caz de boală și, cînd am cunoscut-o, recomandat fiind de un pictor, domnul Titieni, aflînd că îmi caut o gazdă, mi-a zis: „Păi, dacă ești de-al lui Eminescu, vii și stai la mine!“ Și așa am ajuns la ea. Nu îmi cerea nimic, nici bani, nici nimic. Mi-a dat acolo, o cămăruță, și, în timp, în cămăruța aceea a mea s-a format un soi de du-te-vino fiindcă în Bistrița se dusese vestea că eram un soi de păduche gol care visează să facă artă. Un tip care nu e „în cîmpul muncii“ dar de care nu se lega miliția fiindcă știau că eu îs ăla de a pictat la Poșta veche. Așa că, îți dai seama, o duceam foarte prost, mai aveam din cînd în cînd pe cineva care-mi mai cumpăra cîte o lucrare dar nu eram nici pe departe cel de astăzi. Important era însă că la atelierul ăla unde stăteam veniseră destul de mulți oameni faimoși la vremea respectivă pur și simplu ca să-l vadă pe Murivale. Fiindcă eram un spirit liber. Așa a ajuns la mine și Aurel.
Trebuie să spun că, pe vremea aceea, lumea artiștilor plastici nu era foarte unită (acum e și mai dezbinată) așa că m-am lipit de lumea scriitorilor, care, întotdeauna, știau să își încheie șezătorile literare cu cîte o agapă unde puteai sta liniștit la o poveste și la un pahar cu vin.
Așa m-am trezit și cu Aurel la mine în curte.
– Mai există casa aceea?
– Da, mai există. Prin anul 2000, cînd am fost eu ultima dată la Bistrița, am fost special să o văd. Fiindcă îmi plăcea în special ușa, pe care era desenat un soi de Ghilgameș ce ieșea cu Iarba nemuririi din adîncul apelor.
Dar să știi,pe atunci prea multe lucruri nu știam eu despre Aurel. Știam că scrie poezie dar încă nu fusese publicat decît într-o antologie a poeților debutanți, nu avea volumele lui. Iar cineva mi l-a semnalat, mi-a zis: „Uite, domnule, Dumitrașcu e un poet bun!“ Așa că, atunci cînd a ajuns la mine împreună cu Gellu Dorian deja îmi era cunoscut ca poet. Apropos de asta, tot în vremea respectivă m-am trezit la mine cu Gheorghe Azap, o altă figură extraordinară a poeziei, cunoscut mai mult în zona Banatului…
– Era prieten bun cu Aurel. Există o corespondență fabuloasă între ei…
– Nu știam. Acum aflu asta. Și eu am o scrisoare foarte frumoasă din partea lui Gheorghe Azap. Dar merită să restituim cititorilor aceste personalități fiindcă, și unul și altul, au avut foarte multe de spus, nu erau poeți angajați, nu serveau Sistemul.
Știi, este foarte important să-ți rămînă în minte priviri pe care nu le uiți niciodată. Cu Aurel așa a fost, privirea lui mi-a rămas și acum. Fiindcă mă privea așa, cu niște ochi de un albastru-azuriu, ochi nu neapărat obosiți dar ochi înlăcrimați, ochi mirați, deși nu făceam eu mare lucru. Însă admira faptul că, în sărăcia mea, aveam acolo o mică bibliotecă de poezie și că îmi făcea plăcere să merg la cenaclurile literare ce se organizau la vremea respectivă în Bistrița, la Timișoara (la „Orizont“ și la Pavel Dan) și la București (la „Universitas“ și la „Junimea“ al lui Crohmălniceanu). Se uita la mine cu o privire foarte caldă, blîndă, ușor compătimitoare, o privire de Iisus care mergea pe apele poeziei. Ăsta a fost sentimentul. Și într-un fel îl înțeleg, nu se dusese să vadă un artist care era deja format, nici nu putea privi altfel un tînăr sărac, care avea curajul să spere la o altă viață.
– Într-un fel semănați…
– Da. Fiindcă, din cîte am înțeles, și el stătea undeva într-un sat, nu era pe baricadele urbane. Era un soi de pustnic și el. Cred că d-aia îmi și înțelegea atît de bine începutul acela de singurătate. Și chiar, încă de la bun început, am simțit că avem ceva comun.
Pe de altă parte am remarcat la el și un soi foarte discret de a fi, de a-ți vorbi, de a te privi. Nu era omul care să-ți intre cu cizmele în suflet. Țin minte că, împreună cu Gellu și cu Aurel venise atunci și un alt poet, tot din Botoșani, care se numea Val Guraliuc. Nu mai știu nimic despre el, unii spun că a și murit. Dar acest Val Guraliuc tot trăncănea, ți se băga în suflet, te întreba de una, de alta iar Aurel era exact opusul lui. Vorbea puțin, aproape șoptit, cu o voce foarte stinsă, dar spunea numai lucruri luminoase.
Aveam eu o femeie aici care mi-a zis odată: „Vai, domnul Muri, așa frumos vorbiți… Ca Domnul nostru Iisus Hristos!“ Ei bine, așa vorbea Aurel. Parcă era Hristos, avea ceva din blîndețea lui Iisus. Dacă mi-ar fi spus atunci: „Eu merg pe apele poeziei“, l-aș fi crezut! L-aș fi crezut!
– Mai știți ce ați vorbit?
– Habar n-am. Nici nu mă interesa ce spunea, eu eram vrăjit de modul în care spunea, de tonul cu care ne vorbea. Și tot ce țin minte e că ceea ce spunea spunea așa, ca un filosof.
– A stat mult la tine?
– Să zic că au ajuns pe la ora 11 și au plecat pe la ora 14-15. Au stat ceva. Fiindcă ne-am întins la povești și la un pahar cu vin. Stăteam într-un fel de tîrnaț al casei, un soi de prispă, acolo am povestit.
– Ce ți-a plăcut cel mai mult la el?
– Unii poate așteaptă să pun că poezia. Nu poezia. Poezia a venit abia apoi. Dar mi-au plăcut enorm ochii. Privirea. Asta mi-a plăcut cel mai mult la Aurel. Modul în care a privit ce soartă mizerabilă aveam eu pe atunci, ce idee fixă aveam să lupt pe baricada Artei, care de fapt e o Golgotă. Asta o să țin minte cît voi trăi. Faptul că Guraliuc tot sporovăia, Dorian la fel, iar eu schimbam priviri cu Aurel Dumitrașcu. Avea ceva frumos în el, avea o privire mîngîietoare, melancolică. Un fel de a te privi cu poezia dinlăuntrul lui. Era ciudat, purta plete blonde, era înalt, slab, ușor adus de umeri, și avea un fel de a fi parcă mergea pe ape. A fost genul de întîlnire cu un om rarisim, un om providențial ce a trecut cîndva prin fața mea. O întîlnire care ai fi vrut să se mai repete măcar o dată, deși n-a mai fost să mă întîlnesc a doua oară cu el de atunci.
Apoi, prin 1989 – 1990, am aflat că a murit.
– A murit în toamna anului 1990…
–  Așa… Gîndiți-vă, el s-a stins foarte tînăr. Abia împlinise 34 de ani… Îl apropiem de Eminescu sau de Labiș din punctul ăsta de vedere.
Mult mai tîrziu am citit ceea ce scria el, poemele sale, și am fost profund mișcat. Vezi tu, de multe ori poezia este o poveste de cursă lungă. Pentru că fiecare vîrstă are o anumită forță, are o anumită putere, are un freamăt, are ceva să-ți spună. Bătrînețea este extraordinară pentru un scriitor și, dacă ar mai fi trăit, cred că Aurel ar fi avut ce spune abia acum. Fiindcă cred că nu s-ar fi lăsat de scris niciodată. Parcă era scris pe pieptul lui, pe fruntea lui, că va continua mereu să fie poet. Prea credea mult în poezie. Nici nu e nevoie să scrii mult ca să fii nemuritor. Poți scrie și foarte puțin. Ca și Leonardo, care nu a pictat foarte mult dar care este nemuritor. Aurel este nemuritor prin iubirea pe care o însămînța în oameni. Era suficient un cuvînt de-al lui sau o privire care te încuraja, care te vindeca, care te hrănea, ca să nu-l mai poți uita niciodată.
Vezi tu, asta mă tot chinuie… Aveam pe atunci 23 de ani. Acum am 64. Au trecut peste 40 de ani și eu tot nu-l pot uita pe omul ăsta, nu-i pot uita privirea. Nu pot să uit cum își aranja lucrurile în suflet. Cum iradia totul în jurul lui. Nu-i pot uita Aura.
– Hai să-ți citesc ultimul lui poem. Să încheiem interviul nostru așa… Uite:
„Alții o duc mai rău și trăiesc mai mult
să vadă soarele cum răsare. (Dacă eu
mai bine o duc voi muri timpuriu… ?
Și câți ani cu lama aceasta am umblat
(și) alții citind rău credeau că sînt
setimental (un poet de la est !) – și
dacă lama care hăcuiește creierul
meu e un sentiment stupid atunci
sînt un sentimental și nu întîmplător pe balcon seara mă gîndesc la
scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns.
Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă“
– Vezi tu… În primul rînd observă că pomenește de soarta „poetului de la est“, care e o soartă cumplită cîteodată. Și apoi, mă întreb, de ce îl pomenește pe Yukio Mishima care, probabil știi, era gay și care a murit așa cum a murit…
– Probabil tocmai de aceea. Fiindcă Mishima a știut să moară cu demnitate, cu onoare.
– Exact. Asta se vedea și din privirea lui Aurel. Era un neînfrînt care a știut să plece așa cum a trăit. Cu onoare. Și pentru asta trebuie să-l iubim.

 

O convorbire de
Fabian ANTON
24 iulie 2021

Ertihana (16)

Ce să-ți mai spun, prea trista mea femeie
Prin tîmpla mea se dau copii cu zmeie
Zarva lor mov tot crîngul înfioară
Făcînd în ciudă nopții de afară
Satul e blînd precum o amintire
Iar ulița e atîta de subțire
Încît doar umbrele o mai colindă
– zadarnic tot încearcă să te prindă –
Aproape-mi ești și totuși prea departe
Cresc între noi munți ruginii și ape
Și amprente și tăceri și-un fel de greață
Ce-o simt pe buze dis de dimineață
Prelinsă din pahar din nori din vene
Și atunci mă las înveșmîntat în lene
– Pe care tu cîndva o numeai moarte –
Pe masă-mi zac o sticlă și o carte
Iar undeva, în colț, un înger mut
Mă-nvață cum să-mi pun tăcerea scut
Pînă în clipa cînd, îmbătrînit,
Voi accepta că totul s-a sfîrșit.

Ce să-ți mai scriu, prea trista mea femeie
Prin tîmpla mea se dau copii cu zmeie…

Ertihana (15)

Sărut piatra aceasta Theo și sărut
Tot ce ea a simțit și-a văzut și-a tăcut
O sărut pentru tot ce-a crescut între noi
Și-a topit cînd am fost în sfîrșit amîndoi
Pentru zîmbetul tău cel de azi, cel de mîine,
Pentru tot ce-am pierdut, pentru tot ce rămîne
Cînd totul apune Theo iar tu, iar tu,
Ce încă nu auzi cum îți șoptește viața nu, nu, nu,
Te așezi lîngă mine și visezi și respiri
Și-n clipe ca acestea vezi tu, să nu te miri,
De nimic nu-mi mai pasă și nimic nu-mi doresc
Doar rămîn așa, soare mut. și te privesc, te privesc,
În timp ce prin sufletele noastre trec oameni triști și scunzi
Și viața
ca
o
frică
pe care
o
ascunzi

Ertihana (14)

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă
Nori de ceață și ger peste mine să cadă
Iar din munți să mustească iz de smirnă și fum
Nicio umbră de om să nu fie pe drum
Doar un suflet de cîine să pornească spre burg
Să vestească spre voi acest alb, mut amurg
Iară voi să surîdeți ca și cum ca și cînd
Și din tot ce am fost să rămîn doar un gînd
Într-o tîmplă de fată cu ochi verzi și pistrui
– taina ei n-o va spune nimănui, nimănui –

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă…

Ertihana (13)

O, toate acele garsoniere în care ne-ascundeam de zei
noptiera plină de tăcere și de scrisori și de cercei
Masa cu firmituri de umbre și cu pahare cu rachiu
Unde-nvățam ce blînd se moare și unde uitam cum să mai scriu
Cearceaful ros de resemnare brodat cu vise de motan
Și murii roși, învinși de soare atîția ani, atîția ani
Dar mai ales, ții minte Theo, ușa aceea mov și grea
Cu clampa arsă de așteptare și amprenta ta, amprenta ta…

Ertihana (12)

Trăsura e ticsită, pornesc spre tine iar
Lîngă birjar e o umbră cu un surîs amar
Iar pletele-i ca ceara miros a crini și-a ploi
Și-n stînga am un june firav, cu ochii goi,
Precum eram pe vremea cînd te-ai oprit la mine
Ne învelește gerul și-apusul care vine
Aduce-n jur doar crîngul și-un gust sălciu în gură
Îmi lăcrămează ochii și gîndurile-mi fură
Și-a mia încercare de a-ți încropi o cartă
Mai ții tu minte, Theo, cînd desenai pe hartă
În mijlocul Moldovei, departe de orice șoapte
O bojdeucă strîmbă cu murii ca de lapte
Și-n față cu magnolii ori poate cu-n smochin
Șopteai: hai fab, dă-mi mîna, mai e puțin, puțin
Mai am doar samovarul să-l creionez pe foc
Și-apoi ne luăm bagajul și o pornim din loc
Iar după o săptămînă cînd vom ajunge-n zori
Obosoitor de fragezi, cu părul prins în nori,
Vei spune că-s o taină și palmele mi-s reci
Și-o să mă iei în brațe și pragul o să-l treci
Apoi o să tragi jilțul aproape de fereastră
Și-o să miroasă a îngeri în bojdeuca noastră
Iar pe pervaz voi prinde trei coji de mandarine
Și-o să ne fie Hummel și-o să ne fie bine
Departe de tot burgul și de ratări aproape
Cu ceața peste pleoape, cu sufletul de ape…

Trăsura e ticsită și sfinți  o înconjor
Mai am doar trei cuvinte și am ajuns. Cobor.

Ertihana (11)

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute
mult mai adînci ca viața obrazul îmi brăzdau
Valizele din piele la ușă așteptau
șareta să sosească pe drumul dinspre gară
în tîmple era viscol și atît de cald afară
încît părea că suntem cazacii lui Tolstoi
ne îmbîcsise timpul cumplit pe amîndoi
iar tu priveai spre nouri și tristă îmi șopteai
Pîn totul se sfîrșește hai să sorbim un ceai
precum făceam în anii cînd mai țineai la mine
am pregătit pe masă rodii și  mandarine
și-n farfuriuța verde romburi de biscuiți
am fost atîta vreme tăcuți și despărțiți
încît acum cînd umbra iar prinde flori în glastră
măcar s-avem o clipă așa, numai a noastră
ceva ce nici chiar zeii n-ar reuși să fure
ca-n zilele acelea cînd pluteam prin pădure
cu Aznavour pe buze și-n suflete jăratec
visam în chilioara aceea din Văratec
toate acele vise în care îndrăzneam
să făurim iluzii așa copii eram
și atît de mult ratasem în viață amîndoi
încît lăsam doar ploaia să țeasă între noi
perdele de amăgire, perdele de cuvinte
azi nu mai suntem oameni azi suntem doar morminte…

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute…

Ertihana (10)

Se scurge primăvara precum un vechi marfar
Flanînd pe Lăpușneanu femei cu pasul rar
Și cu privirea rece și fără de rușine
Îmi pare că torc vorbe aiurea despre tine
– te-ar fi zărit aseară plimbîndu-ți prin Copou
Tristețea majestuoasă, ori le-ai surîs din nou
În drum spre Catedrală privind cum te bîrfeau –
Îmi par așa vulgare și atît de aproape-mi stau
Încît de închid ochii aproape m-ar visa
Dar Iașiul le ferește, precum făceam cîndva
Pe cînd eram mai tineri, mai fragezi, mai smeriți,
Și noi cu toți aceeia ce nu ne-au fost iubiți
Pe-atunci, ții minte Theo ne preumblam în șoaptă
Prinzînd aroma serii în firea ta de apă
Și ne-ascundeam feerici în cîte o cafenea
Ce scurt ne părea veacul și cît de trist era
Îți comandai eclere și ceai de scorțișoară
Păreai atît de vie sub flacăra de ceară
Eu îmi gravam în riduri orice surîs al tău
Iar ploaia cea de afară căsca în noi un hău
Mult mai adînc și sincer ca cel ce ne-a unit
Aveai pe buză lacrimi, eu urme de cuțit
Dar te țineam de mînă, erai atît de aproape
Și  ploaia încetase și nu mai era moarte
s-au dus acestea toate, azi suntem vechi și lași
ca un tramvai ce trece încet prin Tătărași…

« Older posts