Fabian Anton Official Site

Tag: paunescu

INEDIT: Aurel Dumitrașcu către Geo Dumitrescu: „Nu vreau să țin discursuri viermilor!“

Borca, 1 aprilie 1980

 

Bună seara, Geo Dumitrescu!

 

Între două lișițe care-mi primenesc sângele, între două ploi care redefinesc faptul că în fiecare om există un imperiu de cuvinte ostile, între două cărți îngâmfate, vă mai scriu. E o seară-n care-s și nemulțumit. S-ar putea să vă par chiar impertinent în ton. Dar nu doresc decât un lucru: să încerc să fiu drept. V-am mai scris, rugându-vă să nu mă mai publicați la „colțul“ Dumneavoastră[1]. Spuneam atunci că vă voi mai trimite poeme, nu pentru a și publica ceva din ele. O fac acum. Și nu pentru a lua în serios și tot ce veți spune despre calitatea lor. Nu vreau nici să teoretizez, nici să vă par lipsit de respect, dar sunt sigur că undeva în Dumneavoastră nu acceptați decât așa-zisa Dumneavoastră „frondă“, sunt sigur că „valul ‘80“ vă lasă cam rece, există ceva (simt și din răspunsurile pe care le dați unora care vă scriu; cineva mă sfătuia să nu citesc niciodată „poșta redacției“!), nu rea-intenție, ceva care (instinctual?!) vă face să negați orice valoare a unor texte „à rebours“ ale ultimilor tineri, cred că sunteți puțin nedrept (deși nu vă exprimați în mod public aceste presimțibile opinii) cu sensibilitatea aparent împrăștiată a celor care nu mai pot scrie ca înainte.

Ați fost mereu un om foarte interesant pentru mine, chiar muțenia Dumneavoastră poetică pune pe gânduri, dar încep să fiu puțin nemulțumit (și, desigur, aceasta n-are nici o importanță!) de inerția anumitor „sfaturi“ pe care le dați anumitor poeți care vă scriu numai pentru că vă știu de partea NOULUI în poezie, dezamăgiți apoi de inaderența la orice e nou. Nu vreau să spun că sunt de partea incongruenților, a celor care, însușindu-și o tehnică mai mult sau mai puțin suprarealistă, „nasc“ tot felul de monstruozități pe care le numesc poezie, nu-s de partea celor care cred că poezia e o șură în care poți îngrămădi de toate, cât mai multe, în favoarea derutei, a perplexității, dar vreau să spun că este nemulțumitoare o anumită „undă“ didacticistă, care cuprinde multe din răspunsurile pe care le dați celor care vă scriu. Și oare-s toți atât de netalentați pe cât par?! Oare-s așa mulți „neșcoliți“ și lipsiți de gust?! În acest caz, cred eu, rubrica aceea n-ar avea rost.

Vă spun sincer, tonul ușor revendicativ al acestei scrisori e datorat și răspunsului pe care-l dați lui Adrian Alui Gheorghe[2]. Nu știu ce poeme v-a trimis, cât de rudimentare erau, dar mi se pare absolut nedrept să-i spuneți atâtea lucruri nedrepte, să-i dați atâtea sfaturi. Pentru că nu-l cunoașteți! Dumneavoastră spuneți că scrie prost! De acord, dacă vreți! Veți spune că-s „de vină“ poemele trimise; calitatea lor vă poate spune cu cine aveți de a face. Dar acest băiat (POET) n-a terminat școala pentru că lipsa părinților l-a obligat să se angajeze, știți, el n-ar fi putut vagabonda ca Dimitrie Stelaru pe străzile unui oraș plin de „revoluționari“ de ocazie. S-a angajat, își termină studiile, va fi și student. Are gust rudimentar, spuneți! Doamne al altora, dar ce bine ar fi să citească toți ce citește el! Nu-s deloc de acord cu părerea Dumneavoastră despre „cultura“ lui, despre „gustul artistic“ al lui! Sunt sigur că greșiți!

În fond, fiecare are cultura lui, atât cât e, gustul lui, atât cât e, abundența „sfaturilor“ Dumneavoastră mi se pare nedreaptă! Numai un dobitoc nu ar ști că un poet există doar având o solidă cultură! Noi știm toate aceste lucruri, le știu, cred, și unii din agramații care vă scriu. Nu cred că poeții au nevoie de vreo dădacă. Dacă cei tineri scriu la o redacție, unui poet, n-o fac (cei adevărați) pentru a li se da sfaturi, pentru a fi neapărat publicați, poate că o fac numai pentru că ei mai cred în curajul poeților care au… post.

Nu vreau să vă par meschin, stima pe care v-o port rămâne, indiferent ce-mi veți răspunde (desigur, marca Dumneavoastră, cât mai caustic și „desființător“), dar în cinci ani de când citesc absolut  număr de număr rubrica Dumneavoastră, constat că, într-adevăr, absolut niciun POET n-a plecat din colțul acela. Nu întâmplător atât de mulți vorbesc ironic despre calitatea textelor celor pe care-i încurajați, deși nu cred că au dreptate. Realitatea e că în acel colț se publică numai o anumită „marcă“ de poezie („marca Geo Dumitrescu“?!), iar dumneavoastră, așa cum v-am mai spus (și sper că nu mi-ați luat-o în nume de rău!), nu „pariați“ cu adevărat pe niciunul din cei pe care i-ați „vorbit de bine“ de atâtea ori. N-aș vrea ca toate aceste cuvinte să vă pară altceva decât ceea ce sunt: o părere despre oameni și poezie.

Veți spune că e o răbufnire a unor neputințe, un „spirit de gașcă“ mediocră, etc., etc.

Asta nu are nicio importanță. Poate că numai POEZIA e importantă. Citesc și aflu că poezia lui Stelaru (și cât de mult suntem alături de el! – noi, cei fără „geniu“!) vă plăcea mult, etc. Oare calitatea textelor unora din „valul ‘80“ nu se ridică peste cele ale lui Stelaru – pe care Dumneavoastră le apreciați?! S-ar putea să existe o evoluție a gusturilor, dar valoarea nu poate fi o modă. Am tupeul să cred că nu scriu prea rău, deși merue n-o să fiu mulțumit de aproape nimic. Oricum, eu cred că n-am s-o duc tare mult, se pre că-ntr-adevăr am „paișpe cancere“, dar mi s-a părut nedrept, în seara aceasta, ce spuneți despre un om deosebit; aș vrea ca această scrisoare să nu-I facă vreun rău, aș vrea să nu știe niciodată că v-am scris aceste rânduri. Vorbesc de Adrian Alui Gheorghe. Și, cred, de toți cei care nu-s „mediocri“, „fără gust“, „fără școală“, ci POEȚI, mai buni, mai răi, dracu’ știe!

Virgil Mazilescu, Ion Mircea, sunt sigur, vă par pseudo-poeți! Noi credem că, de fapt, sunt doi mari poeți. Oare „dezordinea“ din unele poeme ale unor tineri este neapărat mediocritate fiindcă-s tineri?! Dar nu mai putem scrie ca Dumneavoastră, ca Păunescu, ca Augustin Doinaș, ca M. R. Paraschivescu, ca Ioan Alexandru, etc. Nu contestăm valoarea acestor poeți, dar simțim altfel anumite lucruri, nu le putem spune „în metru antic“, povestind sau „făcând“ textele. Scriem! Atât doar! Nici măcar nu ne intresează ce se alege de noi! Dar credem că nu scriem maculatură, că scriem în spiritul sfârşitului de veac tulbure, nebun! Nu mă fac purtătorul de cuvânt al ultimilor poeți veniți, sunt alții mai talentați și autorizați, nu vreau să dau explicații, dar nu-mi place un anume didacticism care nu vrem să se instaleze în cei pe care-I iubim și stimăm! Ar trebui să fiți tot pe baricadă, desigur nu ca Păunescu, dar mai aproape de cei care vă seamănă; și care nu-s chiar deloc mediocri, cum ni se par uneori (poate de neplăceri și singurătate!)

Nu vreau să cred că n-aveți nicio stimă pentru, de exemplu, poezia „echinoxiştilor“! Nu-s un locuitor care a aderat la o mișcare, așa, într-o zi, neavând ce face, dar trăiesc în acest timp, nu vreau să țin (vorba lui Céline) „discursuri viermilor“.

Vă trimit câteva poeme! Orice răspuns, pe orice „temă“, vă rog (dacă nu cer prea mult, după cuvintele acestei epistole!), sub pseudonimul (nu suport acest cuvânt!) DAUREL.[3]

Vă doresc o primăvară curată! Și liniște!

Dincolo de unele neînțelegeri de ocazie,

cu aceeași stimă,

 

Aurel Dumitrașcu

 

P.S. Mulțumesc! Voi pleca în Ardeal!

 

Aurel

 

Din volumul în curs de apariție
Aurel Dumitrașcu – „Opere. Corespondență“, vol. 2

 

 

[1] Este vorba de rubrica „Atelier literar – poșta redacției“, semnată de Geo Dumitrescu în revista „Luceafărul“.

[2] În numărul 13 (935) din 29 martie 1980 al revistei „Luceafărul“, Geo Dumitrescu scria despre textele expediate de Adrian Alui Gheorghe: „Încercarea cu «respirația mai largă și diversificarea» dă, deocamdată, rezultate lamentabile (efect, fără doar și poate, al unei pregătiri școlare insuficiente, al unui orizont de cultură precar, al unui gust artistic neformat, rudimentar, etc.). Desenul a devenit stufos, dezordonat, confuz, s-au înmulțit «vorbele-n vînt», în dodii, «făcătura» de eprubetă, trucajele și mimările fără acoperire, găunoase, în doi peri (gen «cenușa ațipită a brizei de primăvară» – ?! – sau «vișinii care sparg ferestrele de emoție», etc., etc.). Nu putem cita, din păcate, nici o pagină mai ca lumea și nu mai are rost să vă dăm sfaturi – știți foarte bine ce-avețl de făcut (…dar anii trec, cum zice poetul…). Pe viitor, texte dactilografiate.“

[3] În numărul 16 (938) din 19 aprilie 1980 al revistei „Luceafărul“ Geo Dumitrescu îi va răsunde lui DAUREL: „Scrisoare plină de probleme (firește nu se pot dez­bate aici în acest spațiu restrîns). Reținem starea de fer­voare intelectuală și frumoase­le planuri (din care sperăm să nu lipsească și de loc inexpugnabilul „mare hop!“). Felicitări pentru succese și promisiuni. E, într-adevăr, o veche și mare tristețe să nu-i putem ajuta mai mult (în sensul în care ne su­gerați) pe tinerii cu adevărat talentați care frecventează acest „atelier” (am încercat, fără prea mari rezultate și, firește, nu vom renunța). Desigur, frecventează „atelierul” numai cine (și atâta vreme cât) simte nevoia, simte că-i este sau îi poate fi de fo­los. Rostul acestei rubrici și ambiția ei n-au fost niciodată de a-și păstra cu orice preț co­respondenții și, cu atât mai pu­țin, de a-i „dăscăli” până ce ies la pensie!… Mâhnirea despărțirii (de unii) e compensată cu sur­plus de bucuria de a-i vedea zburând de-a binelea pe cont propriu… Vom mai discuta, eventual, despre celelalte (pro­iectul reuniunii din vară ?…) când veți avea drum prin București.

Interviu cu Ileana & Romulus Vulpescu: „În ziua de azi este o rușine să fii naționalist!“ (4)

„NU CONTA DACĂ EȘTI HOMOSEXUAL SAU NU
CI DACĂ EȘTI INTELIGENT SAU PROST“

 

I. V. – De pildă, eu nu am nimic împotriva homosexualității. Dar paradele alea pe care le fac ei sunt extrem de indecente și de sfidătoare. Nu au niciun fel de rost. De ce vor să demonstreze ceva cînd nimeni nu-i persecută. Și se mai miră că în România, unde nu este un curent pro-homosexualitate, mai dă lumea în ei cu ouă și cu roșii…
R. V. – Nici măcar cu d-alea nu se mai dă, că sunt prea scumpe…
I. V.– Uite, americanii au numit aici un ambasador homosexual, care venea la toate recepțiile ambasadei cu iubitul de mînă. Ei bine, asta este o sfidare, fiindcă se știa care este atmosfera în România față de aceste anomalii. Dacă-l trimiteau în Olanda nimeni nu ar fi comentat, fiindcă acolo se poartă așa ceva. Dar de ce vrei neapărat să contrariezi un popor majoritar ortodox?
La asta mă refer… Pe mine mă indispun aceste parade ale homosexualilor fiindcă nu înțeleg de ce este nevoie de tot exhibiționismul ăsta. La ce folosește?
F. A. – Vorbeam despre asta într-un interviu, cu ani în urmă, la Bacău, cu doamna Ioana Postelnicu iar dînsa mi-a spus așa: „Pe vremea mea Petru Comarnescu, de pildă, era homosexual însă nu se fălea niciodată cu asta ci cu deșteptăciunea lui. Pe vremea mea nu conta dacă ești homosexual sau nu ci dacă ești inteligent sau prost.“
I. V. – Absolut. Noi l-am cunoscut bine pe Petru Comarnescu. Avem și un cadou de la el, un tablou pe care ni l-a dăruit de Crăciun. L-am cunoscut foarte bine, era un om fermecător, de o mare inteligență. Însă Ioana are dreptate, Petru Comarnescu nu pomenea niciodată despre homosexualitatea lui. Era ceva ce îl privea doar pe el.
F. A. – I-am citit cele trei volume de jurnal publicate acum cîțiva ani. Nici măcar acolo nu suflă o vorbă despre așa ceva…
R. V. – Bineînțeles.

 

„COMUNISTUL“ PĂUNESCU A FOST TURNAT LA
SECURITATE DE „DISIDENTUL“ AUGUSTIN DOINAȘ!

 

I. V. – Nu vedeți însă că astăzi se vorbește peste tot despre „dezinhibarea sexuală“? Am citit în „România literară“ niște poezii în care România este tratată în chip de damă de bordel. Ei bine, așa ceva nu cred că și-ar permite cineva în Israel sau în Ungaria.
R. V. – Acolo i-ar tăia imediat…
I. V. – Mai întîi că nu cred că cineva ar publica așa ceva acolo. Și în al doilea rînd, nu cred că cineva ar mai și premia un astfel de autor. Uniunea Scriitorilor de la ei n-ar avea curajul să-l premieze…
R. V. – La cine te referi, dragă?
F. A. – Probabil vorbiți despre domnul Gălățanu.
I. V. – Exact.
F. A. – Domnul Gălățeanu a fost însă premiat cu ajutorul domnului Vosganian…
I. V. – Vedeți? Foarte frumos atunci!
R. V. – Ileana a scris despre asta în „Arta compromisului“. Nu am dat numele lui Gălățanu însă în carte există un personaj ce citește un text exact ca cel al lui Gălățanu, un text pe care l-am scris eu, l-am făcut identic cu poemul respectiv.
F. A. – Dacă tot am ajuns să vorbim despre poeți, spuneți-mi, Emil Brumaru vă place?
R. V. – Da, Brumaru chiar este poet!
I. V. – Bine, a luat-o și ăsta prin porumb rău de tot…
R. V. – Brumaru s-a țăcănit la bătrînețe, asta-i altceva. Dar este un poet extraordinar de bun!
F. A. – Sunt destui care îl contestă…
R. V. – Asta-i treaba lor. Eu pretind altceva.
I. V. – Bine, el scria foarte frumos, scria superb. Acum însă l-a apucat andropauza sau „vara indiană a hormonilor“. Dar din Brumaru ai ce să alegi, rămîne ceva de la el…
R. V. – Iar de înjurat este înjurat pînă și Păunescu, Dumnezeu să-l ierte… Pînă și de el s-au luat, că a făcut, că a dres…
F. A. – Eu am publicat la revistele conduse de Adrian Păunescu. Astăzi mulți îl fac și „comunist“, și „porc“, și „versificator fără talent“…
R. V. – Domnule, poți să spui orice despre oricine. Cel mai greu este însă să și dovedești ceea ce spui… Iar despre Păunescu nimeni nu a dovedit nimic încă. Îmi pare rău pentru ei dar așa este…
I. V. – Păunescu a fost acuzat, de pildă, că a fost colaborator al Securității. Iar el a cerut celor de la CNSAS să-i facă public dosarul. Ei bine, a reieșit nu doar că nu a turnat pe nimeni ci, dimpotrivă, că era turnat de… Ștefan Augustin Doinaș…
R. V. – Exact. „Comunistul“ Păunescu a fost turnat la Securitate de „disidentul“ Augustin Doinaș!

 

„FIȚI LINIȘTIT, DOMNULE NOICA. SUNT BĂIEȚII NOȘTRI!“

 

F. A. – În volumul meu de convorbiri, pe care vi l-am dăruit, există și un pasaj despre doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga și despre atacul răutăcios – ca să nu spun altfel – al domnului Liiceanu, care o acuza că l-a elogiat pe Ceaușescu…
I. V. – Mi se pare ciudat tocmai cine s-a găsit să o acuze de asemenea lucruri…
F. A. – Exact asta mi-a răspuns și doamna Bușulenga…
I. V. – Dacă tot ați adus vorba despre asta vreau să vă istorisesc ceva: Dan Zamfirescu a povestit la un post de radio cum mergea la Noica, la Păltiniș. Știu și cine anume de la Securitate îl trimitea la Noica. Iar Noica, la un moment dat, îi spune: „Domnule, nu știu ce să mă mai fac… Vin doi băieți tineri pe aici, pe la mine – Liiceanu și Pleșu – și nu vreau să le fac rău. Eu abia am ieșit din închisoare, nu vreau să-i privească rău lumea. Cine știe ce rău pot să le fac… Ce mă sfătuiești? Cum să procedez cu ei?“ Dan i-a răspuns: „Nu știu, domnule Noica… Ce-aș putea eu să vă spun?“ Iar atunci Noica s-a gîndit să-l întrebe cum să procedeze tocmai pe căpitanul de Securitate cu care avea săptămînal o întîlnire legală, că-l supraveghea după ce se eliberase din pușcărie… Așadar îi spune ăstuia toată povestea iar căpitanul în bate pe umăr și îi răspunde: „Fiți liniștit, domnule Noica. Sunt băieții noștri!“
R. V. – Și cu asta s-a terminat!
F. A. – Dar mulți îi consideră „disidenți“, vezi Doamne.

 

„ȚUȚEA MI-A ZIS: AI VĂZUT CĂ CEAUȘESCU ERA MAI MARE
NAȚIONALIST CA MINE? D-AIA L-AU ȘI OMORÎT ÎNAINTE!“

 

I. V. – Vreau să vă spun următorul lucru în ceea ce privește disidența: de la Uniunea Scriitorilor, unde puteai face împrumuturi bănești, pe care apoi le restituiai, plafonul era de 80 000 lei.
Eu aveam vreo 65 000 lei datorii și mă duceam la tata Iancu, Dumnezeu să-l ierte. Iancu era un om foarte cumsecade dar la un moment dat mă lua deoparte și îmi zicea: „Ce să-ți fac tată, că te apropii de plafon, nu mai pot să-ți dau.“
Ei bine, și atunci întreb: cum toți „disidenții“ noștri, în 1990, aveau 500 000 datorii la Fond? Cu 500 000 pe atunci puteai să cumperi blocul ăsta! Oare ei cum au putut să obțină sumele astea iar una ca mine, la 65 000 lei nu mi se mai dădea voie să iau împrumut pentru că mă apropiam de plafon?
R. V. – Apropos de asta… Țin minte că trăia Țuțea pe vremea aia și venea deseori la Uniune, într-o cămăruță unde era un xerox și biroul lui Mihăilescu. Eu aveam biroul în aceeași încăpere cu Laurențiu Fulga dar, după ce el a murit, am văzut că toată încăperea a fost renovată, goliseră tot, puseseră microfoane noi, făcuseră sală de primire oaspeți, mă rog… Așa că pe mine m-au îmbrîncit în odăița unde aveau xeroxul ăla, alături de Mihăilescu, Dumnezeu să-l ierte, un biet sergent de Securitate care, pentru o votcă, îmi mai trăgea la copiator pagini din Villon sau din mai știu eu ce ediție străină.
Așadar în cămăruța asta venea uneori și Țuțea, deși el nu era membru al Uniunii Scriitorilor. Tata Iancu, fiindcă nu avea încredere în foarte mulți, mi-a zis într-o zi: „Cum crezi că putem să facem să-l ținem și pe Țuțea, săracul?“ Fiindcă Țuțea, neavînd operă scrisă, fiind un peripatetician, un socratic, nu putea fi membru al Fondului. Și atunci ne-am pus întrebarea cum putem face să-i dăm totuși un cît de mic ajutor financiar și lui. Tata Iancu m-a întrebat: „Cum putem face asta? Fiindcă, dacă-l chemi pe Popescu și îi spun că vreau să îi dau un ajutor financiar, ajutor nu împrumut, de 2 000 de lei ca să-i dea lui Țuțea, ăla o să-mi ceară 4 000, ca să aibă și el 2 000 lei.“
Și atunci i-am spus: „Domnule, atunci iau eu ajutoare!“ Și-mi dădea mie 2 000 lei ajutor, fiindcă știa că eu nu fac măgării, iar eu îi dădeam lui Țuțea. Iar ca mine mai găsise încă vreo 3 – 4 scriitori în care tata Iancu avea încredere să le dea bani că sigur ajung la Țuțea. Fiindcă nu putea să-mi dea lunar ajutor numai mie.
Și mai reușisem ceva: aranjasem, tot la Uniune, ca Țuțea să mănînce la cantina Fondului iar fetele de acolo să meargă de două ori pe săptămînă să-i facă curat acasă…
I. V. – Trebuie să știți că toți președinții Uniunii Scriitorilor s-au purtat foarte frumos cu Țuțea.
R. V. – Și încă ceva: cînd mai trecea Țuțea pe la Uniune se mai întîlnea uneori și cu maiorul „Sfinți“, maiorul „Petru și Pavel“, că nici pînă astăzi n-am aflat care îi era numele și care prenumele. Știu doar că era un căpitan sau un maior, Achim, care era șeful lui.
Și într-o zi l-am anunțat discret pe Țuțea că vine maiorul „Sfinți“: „Domnule, să fii atent cum te comporți, ce spui…“ i-am zis. „Da? Bine că mi-ai zis!“ mi-a răspuns Țuțea.
A doua zi, cînd s-au întîlnit, i-a și zis: „Am auzit că dumneata ești de la Securitate. Foarte bine! Stai aici să auzi exact ce spun, să nu ajungă la Securitate cine știe ce, de prin alte guri.“
Îți dai seama că ăla s-a făcut tricolor și a realizat imediat că eu l-am avertizat pe Țuțea, fiindcă altcineva nu avea cine.
Și îi mai zice Țuțea: „Domnule, cînd voi muri după mine va rămîne un singur mare naționalist în care să credeți: Ceaușescu!“
Dumneata nu știi asta dar îți jur că este adevărat. Cînd l-am auzit am rămas… țuț.
I. V. – Și iată că a avut dreptate.
R. V. – Țuțea mereu ne făcea teorie și ne spunea: „Domnule, nu știu eu cît de comunist este Ceaușescu dar știu că ține cu nația asta. Să știți de la mine, ăsta-i român adevărat. Ține cu noi!“
Securiștii înfloreau cînd auzeau așa ceva, că spunea de bine. Însă, dincolo de asta, Țuțea chiar credea în ce spunea.
Ei, destinul a făcut ca să moară Ceaușescu înaintea lui.
Cînd ne-am revăzut, după revoluție, Țuțea mi-a zis: „Ai văzut domnule că era mai mare naționalist ca mine? D-aia l-au și omorît înainte!“

 

„NUMAI DACĂ NE AFLĂM ÎN ZONA MIRACOLELOR MAI
POATE EXISTA VREO SALVARE PENTRU ROMÂNIA!“

 

F. A. – Doamnă Ileana Vulpescu, domnule Romulus Vulpescu, și o ultimă întrebare: credeți că noi, românii, mai ne putem salva prin ceva? Unii spun că, indiferent ce am face, nu mai există nicio șansă să revenim la normal…
R. V. – Au perfectă dreptate. Nu se mai poate face nimic!
I. V. – Domnule Fabian, vedeți dumneavoastră, noi ne aflăm întotdeauna în zona miracolelor. Vă amintesc doar de Primul Război Mondial, ca să mă înțelegeți. Fiindcă eram ocupați de nemți, făcuserăm un tratat îngrozitor cu ei ca să putem ieși din război… Cine ar fi crezut atunci că totul se va sfîrși prin România Mare?
Așa că numai dacă ne aflăm în zona miracolelor mai poate exista vreo salvare pentru România. Altminteri așa, pe căi logice, nu se mai întrevede nimic.
Abia acum îi înțeleg foarte bine pe tinerii ăștia care preferă să plece. În special pe medici. Anul ăsta au plecat 3 600 de medici. Anul trecut au plecat cam tot atît. Iar în timpul ăsta președintele republicii ne spune că este foarte bine că pleacă medicii fiindcă o să capete experiență în străinătate și apoi se vor întoarce în țară. Să fim serioși însă, se mai întorc pe lumea cealaltă poate.
R. V. – Așa este, nu se va mai întoarce nici dracu’.
I. V. – Cînd își vor face o situație acolo trebuie să fie săriți de pe fix să se mai întoarcă de unde au plecat. Mai ales că, sigur, nu pleacă cei proști ci doar cei foarte buni fiindcă la tîrgurile de recrutare asta caută experții. În străinătate dacă spui că ești fizician atomist chiar asta trebuie să fii. Acolo nu merge cu diplome luate după ureche sau pe neamuri…
Așa că pleacă tot tineretul valoros din țară fiindcă România nu știe să îi rețină.
R. V. – Nu este vorba că nu știe ci că nu mai are cum.
I. V. – Într-adevăr. Chiar citeam că un politician român, care avea un salariu lunar de 130 000 euro, se plîngea că nu știu ce lege i-a tăiat venitul lunar la 80 000 euro. Era foarte nefericit din cauza asta.
Asta în timp ce, dacă faci 6 ani de medicină și încă 5 ani de rezidență primești un salariu lunar de 1 100 lei.
Și atunci ne întrebăm de ce pleacă oamenii ăștia în alte părți?
Nu vedeți că ideea de patrie este o idee desuetă? Nici măcar nu mai ai cu cine să vorbești despre asta fiindcă, dacă o faci, ești tratat ca naționalist – ca și cînd naționalismul ar fi blenoragie sau sifilis. Așa s-a ajuns. În ziua de azi este o rușine să fii naționalist.
R. V. – Pentru cei mai mulți chiar este…
I. V. – Dar de ce domnule? Ce este rușinos în asta? Ce înseamnă să fii „naționalist“? Înseamnă că ții la nația ta. În definitiv faci parte dintr-o comunitate care se cheamă patrie. Țări sunt multe, patrie este una singură.
Iar dacă vorbim în ziua de azi despre așa ceva suntem considerați niște rable, niște ramoliți care nu au altceva de făcut. Și suntem condamnați pentru asta fiindcă nu este „politically correct“.
R. V. – Ei și ce? Ce-ți pasă ție de ce spun ei…
I. V. – Îmi pasă. Fiindcă disprețul ăsta care se manifestă față de nație este lucrul cel mai trist din cîte se pot întîmpla. Disprețul față de propriul popor este ca și cînd ai ieși în stradă și ai spune: „Domnule, tata-i bețiv, mama e curvă!“
Cam ăsta este echivalentul.
F. A. – Vă mulțumesc mult!
R. V. – Noi vă mulțumim!