Fabian Anton Official Site

Tag: poem (Page 1 of 2)

Nierika (6)

Zile cocoșate, zile de tăcere,
Dizolvate-n ceață și în ceai cu miere
Zile insipide, mușc din ele-ncet
Altfel se sfărâmă-n cioburi pe parchet
Și răsar din ele stranii amintiri
Coapsele-mi brodate îmblânzind priviri
Sânii mei de aur tot dresând destine
Și, mai ales gândul, gândul către tine,
Mov și iluzoriu ca un tainic drum,
Mărginit de îngeri, învelit în fum,
Zile seci în care nu am cui te cere
Zile cocoșate, zile de tăcere…

Nierika (5)

Tu îi spui moarte eu îi spun iarnă
Acestei site ce o să cearnă
Tot ce-o să fie, tot ce mai este
Din neînceputa noastră poveste
Din necuprinsa noastră iubire
Tu-i spui tăcere eu amintire
Și apoi alte stranii hotare
Îmi vor cuprinde sînii de sare
Și anotimpuri mii or să cadă
Precum această fierbinte zăpadă
Pîn’ or să astupe tot ce-am păstrat
Pentru amprente pentru păcat
Pentru tot cerul ce ne desparte
Tu îi spui iarnă, eu îi spun moarte…

 

 

Nierika (4)

S-a spulberat zăpada, a mai rămas un soi
De alb fără de nume ce crește între noi
Un alb atît de aprig că incendiază tot
Săruturile noastre ivite dintr-un joc
Atingerile tale sculptate-n derma mea
Privirea mea albastră, prea seacă și prea grea
Pentru purtat în clipe când nu ai cum să fugi
Și gîndul meu spre tine pe care îl alungi
De fiecare dată cînd pot să îți zimbesc
Sub pături de mătase unde mă lași să-mi cresc
Copiii ce în tîmple de- un veac tot îi pictez
Un alb care mă face într-una să brodez
un soi bizar de moarte ce șerpuiește-n noi
Și ca un șal ne crește încet pe umeri goi
Ca lin să se reverse apoi timid spre sîni
Vezi fab, albul acesta îl simt de săptămâni
Cum tot sapă în mine tranșee pîn’ la cer
Ca să mai pot ascunde sufletul tău stingher
De toți ce ne apasă, de toți ce ne iubesc
Fără albul acesta n-am cum să-mi dovedesc
Iubirile, tăcerea, ratările convoi
S-a spulberat zăpada dar ce omăt e-n noi…

Nierika (3)

Dincolo e orașul. Și-s ei. Și-un soi de gînd
Ce-mi pune-n orice seară tăcerile la rînd
Și-apoi mă-ndeamnă tainic doar una să-mi opresc
S-o port atentă-n tîmple, cu ceaiuri s-o servesc,
Prin burgul meu cel veșnic și înghețat s-o plimb
Să-i spun că nu mă doare și că nu vreau să schimb
Nici măcar o ratare ce m-a clădit cîndva
Cînd încă eram vie și eram doar a ta
Apoi s-o prind de mînă, prin parcuri să flanăm
Să ascultăm Moustaki pînă o să uităm
De toți cretinii lumii ce astăzi îmi zîmbesc
Pîn’ ce, pe nesimțite, o să încep să cresc
Și-ntr-un final pe soba cea veche o s-o pun
Iar ea, dintr-o tăcere, se va preface-n fum
Un fum ce-o să cuprindă întreg trecutul tău
Aici apune toamna. Și-s doar tăceri. Și eu

Ertihana (14)

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă
Nori de ceață și ger peste mine să cadă
Iar din munți să mustească iz de smirnă și fum
Nicio umbră de om să nu fie pe drum
Doar un suflet de cîine să pornească spre burg
Să vestească spre voi acest alb, mut amurg
Iară voi să surîdeți ca și cum ca și cînd
Și din tot ce am fost să rămîn doar un gînd
Într-o tîmplă de fată cu ochi verzi și pistrui
– taina ei n-o va spune nimănui, nimănui –

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă…

Ertihana (12)

Trăsura e ticsită, pornesc spre tine iar
Lîngă birjar e o umbră cu un surîs amar
Iar pletele-i ca ceara miros a crini și-a ploi
Și-n stînga am un june firav, cu ochii goi,
Precum eram pe vremea cînd te-ai oprit la mine
Ne învelește gerul și-apusul care vine
Aduce-n jur doar crîngul și-un gust sălciu în gură
Îmi lăcrămează ochii și gîndurile-mi fură
Și-a mia încercare de a-ți încropi o cartă
Mai ții tu minte, Theo, cînd desenai pe hartă
În mijlocul Moldovei, departe de orice șoapte
O bojdeucă strîmbă cu murii ca de lapte
Și-n față cu magnolii ori poate cu-n smochin
Șopteai: hai fab, dă-mi mîna, mai e puțin, puțin
Mai am doar samovarul să-l creionez pe foc
Și-apoi ne luăm bagajul și o pornim din loc
Iar după o săptămînă cînd vom ajunge-n zori
Obosoitor de fragezi, cu părul prins în nori,
Vei spune că-s o taină și palmele mi-s reci
Și-o să mă iei în brațe și pragul o să-l treci
Apoi o să tragi jilțul aproape de fereastră
Și-o să miroasă a îngeri în bojdeuca noastră
Iar pe pervaz voi prinde trei coji de mandarine
Și-o să ne fie Hummel și-o să ne fie bine
Departe de tot burgul și de ratări aproape
Cu ceața peste pleoape, cu sufletul de ape…

Trăsura e ticsită și sfinți  o înconjor
Mai am doar trei cuvinte și am ajuns. Cobor.

Ertihana (10)

Se scurge primăvara precum un vechi marfar
Flanînd pe Lăpușneanu femei cu pasul rar
Și cu privirea rece și fără de rușine
Îmi pare că torc vorbe aiurea despre tine
– te-ar fi zărit aseară plimbîndu-ți prin Copou
Tristețea majestuoasă, ori le-ai surîs din nou
În drum spre Catedrală privind cum te bîrfeau –
Îmi par așa vulgare și atît de aproape-mi stau
Încît de închid ochii aproape m-ar visa
Dar Iașiul le ferește, precum făceam cîndva
Pe cînd eram mai tineri, mai fragezi, mai smeriți,
Și noi cu toți aceeia ce nu ne-au fost iubiți
Pe-atunci, ții minte Theo ne preumblam în șoaptă
Prinzînd aroma serii în firea ta de apă
Și ne-ascundeam feerici în cîte o cafenea
Ce scurt ne părea veacul și cît de trist era
Îți comandai eclere și ceai de scorțișoară
Păreai atît de vie sub flacăra de ceară
Eu îmi gravam în riduri orice surîs al tău
Iar ploaia cea de afară căsca în noi un hău
Mult mai adînc și sincer ca cel ce ne-a unit
Aveai pe buză lacrimi, eu urme de cuțit
Dar te țineam de mînă, erai atît de aproape
Și  ploaia încetase și nu mai era moarte
s-au dus acestea toate, azi suntem vechi și lași
ca un tramvai ce trece încet prin Tătărași…

Ertihana (7)

Buza mea s-a cununat cu moartea
Ești departe acum, știu să te iert
Mută ca un nor rămîn de partea
Toamnei noastre cu trecut incert
Și mă mint că nu mai știu de tine
Și te mint că nu mai cred în zei
Îmi gravez cu ceai de mandarine
Coapsele  prelungi și sînii grei
Inventez povești sofisticate
Doar să pot visa de la amvon
Psalmii lumii mele inventate
Și trecutul meu de Scorpion
Oricum nimeni nu mă mai aude
Și oricum nu mai am chef să văd
Burgul ăsta plin de lumi zălude
Înecat în clisă și-n prăpăd
Pașii mi-s greoi, ceața din tîmplă
Pîn la tine se preface-n munți
Vom uita curînd ce ni se-ntîmplă
Prea curînd ne vom trezi cărunți
Iar povestea noastră de altădată
Vor șopti-o liceeni grăbiți
Și o va prinde-n părul ei o fată
Ce se va ascunde de părinți

Buza mea s-a cununat cu moartea
Ești departe acum, ce să mai iert
Mută ca un nor rămîn de partea
Toamnei noastre cu trecut incert…

Ertihana (6)

Ce admirabilă obsesie moartea, moartea…
Întotdeauna am fost de partea ei, întotdeauna de partea
Celor care au știu să plece, celor ce știu apune tăcînd
Mereu le-am păstrat un surîs reținut, o amprentă, un gînd,
Celor ca mine, celor ce iubind au ratat
Singurii ce-au învins, singurii ce contează cu adevărat
Și ce admirabilă obsesie distanța dintre noi în toamna amară
Pe toate le port în tîmpla mea, în coapse, în sînii de ceară
Și le iubesc pe toate doar ca să pot în sfîrșit să te port
Tu umbra mea de-o viață, admirabilul, fericitul meu mort
Întotdeauna am fost de partea ta, întotdeauna de partea
Numărului impar de pe buze… Moartea… Moartea… Moartea…

Ertihana (5)

Îți scriu cît încă-i toamnă și sunt ploi
Atîta moarte păstorim în noi
Și așa puțin primit-am de la viață
Încît prășim în suflet numai ceață
Ceață greoaie, mov, ca amintirea
Anilor cînd știam ce-i fericirea
Și birjărește înjuram pe stradă
Mulțimile sosite să ne vadă
Firul de aur de pe inelare
Mai știi te întrebam pe-atunci cît doare
Să mă prefac că nu simt, că mi-e bine
Mai știi ce aspru vînt vuia în mine
Cu orice vorbă a ta, cu orice gînd
Mă învățasem să alung pe rînd
Orice privire șuie, orice pas
Orice surîs în jurul meu rămas
Și astea doar ca să te știu aproape
Atîta moarte, fab, atîta moarte
Nici nu visam pe-atunci că pot să duc
Dar uite, vezi, în cuibul meu de cuc
Încă rezist așa, în gînd cu noi…

Îți scriu cît încă-i toamnă…
Cît sunt ploi…

« Older posts