Fabian Anton Official Site

Tag: poeme (Page 1 of 3)

Nierika (5)

Tu îi spui moarte eu îi spun iarnă
Acestei site ce o să cearnă
Tot ce-o să fie, tot ce mai este
Din neînceputa noastră poveste
Din necuprinsa noastră iubire
Tu-i spui tăcere eu amintire
Și apoi alte stranii hotare
Îmi vor cuprinde sînii de sare
Și anotimpuri mii or să cadă
Precum această fierbinte zăpadă
Pîn’ or să astupe tot ce-am păstrat
Pentru amprente pentru păcat
Pentru tot cerul ce ne desparte
Tu îi spui iarnă, eu îi spun moarte…

 

 

Nierika (4)

S-a spulberat zăpada, a mai rămas un soi
De alb fără de nume ce crește între noi
Un alb atît de aprig că incendiază tot
Săruturile noastre ivite dintr-un joc
Atingerile tale sculptate-n derma mea
Privirea mea albastră, prea seacă și prea grea
Pentru purtat în clipe când nu ai cum să fugi
Și gîndul meu spre tine pe care îl alungi
De fiecare dată cînd pot să îți zimbesc
Sub pături de mătase unde mă lași să-mi cresc
Copiii ce în tîmple de- un veac tot îi pictez
Un alb care mă face într-una să brodez
un soi bizar de moarte ce șerpuiește-n noi
Și ca un șal ne crește încet pe umeri goi
Ca lin să se reverse apoi timid spre sîni
Vezi fab, albul acesta îl simt de săptămâni
Cum tot sapă în mine tranșee pîn’ la cer
Ca să mai pot ascunde sufletul tău stingher
De toți ce ne apasă, de toți ce ne iubesc
Fără albul acesta n-am cum să-mi dovedesc
Iubirile, tăcerea, ratările convoi
S-a spulberat zăpada dar ce omăt e-n noi…

Nierika (3)

Dincolo e orașul. Și-s ei. Și-un soi de gînd
Ce-mi pune-n orice seară tăcerile la rînd
Și-apoi mă-ndeamnă tainic doar una să-mi opresc
S-o port atentă-n tîmple, cu ceaiuri s-o servesc,
Prin burgul meu cel veșnic și înghețat s-o plimb
Să-i spun că nu mă doare și că nu vreau să schimb
Nici măcar o ratare ce m-a clădit cîndva
Cînd încă eram vie și eram doar a ta
Apoi s-o prind de mînă, prin parcuri să flanăm
Să ascultăm Moustaki pînă o să uităm
De toți cretinii lumii ce astăzi îmi zîmbesc
Pîn’ ce, pe nesimțite, o să încep să cresc
Și-ntr-un final pe soba cea veche o s-o pun
Iar ea, dintr-o tăcere, se va preface-n fum
Un fum ce-o să cuprindă întreg trecutul tău
Aici apune toamna. Și-s doar tăceri. Și eu

Nierika (2)

„The fish doesn’t think
The fish is mute, expressionless
The fish doesn’t think because the fish knows everything
The fish knows everything“

 

Habar n-am ce să-ți spun, ce să îți scriu
Toamna transformă burgu-ntr-un sicriu
Și cînd mă plimb pe-alei, cu pasul rar,
Îmi spun că un cortegiu funerar
Conduce-ntregul Iași spre asfințit
Știi fab, întotdeauna m-am mințit,
Sau am mințit pe alții că trăiesc
– Flanez, fumez, seduc, mă-mbăt, zîmbesc
ascult prostii, citesc cărți cu sclipici,
ronțăi fursecuri, pierd pe drum amici,
mă rog, fac tot ce pot să mă feresc
de cei ce au crezut că mă iubesc
sau de toți cei ce au lăsat în mine
clasorul ăsta mustind de ruine
cu care nu m-am descurcat nicicînd
Și-n clipe ca acestea doar un gînd
Plutește-n tîmpla mea precum un fum
Și știu atunci că e de-ajuns un drum
Spre munții mei, spre casa de la rîu,
acolo unde pot să țin în frîu
Tot ce în Iași revărs prin burgul tot
Mă-ntreb mereu atunci dacă mai pot
să mă ascund din nou, am obosit
Iar toamna-i pentru mine un cuțit
Ce-n fiecare an taie tăcut
Ce-a mai rămas din trupul meu de lut
Ce-a mai rămas din ce iubeați cîndva
Pe masă-i vechea cană cu cafea
Țigările, un ruj, un fard, un crin
brățările și un pahar cu vin
Nu s-a schimbat nimic din ce știai
Mi-ești prea aici și prea departe-mi stai
Fluturi de ceață se strivesc pe geam…

Îți las o poză a mea. De cînd uitam…

Nierika (1)

Bunico, azi ne-apasă domnia lui Brumar
Și m-am gîndit că-i bine să-ți scriu o cartă iar

La noi acuma toate s-au liniștit deplin
Cu strugurii sfîrșit-am, i-am prefăcut în vin,
Porumbul tot cules-am, l-am strîns în trei hambare,
Și-am semănat și grîul în noile ogoare

Și ne-am zorit, bunico, căci ceru-i ca de plumb
Și ploaia, știi prea bine, îi strică la porumb
Mai trebuie să-aducem de sus, de la povarnă
Aracii… și-apoi gata, ne pregătim de iarnă

Dar mie, să-ți spun sincer, îmi place iarna grea,
Să văd întreg pămîntul acoperit cu nea
Căci, cum este Brumarul, ursurz, cu cer noros
Și ulițele-n clisă, bunico, nu-i frumos

Și nu cred că-l iubește dealtfel niciun om
Căci prin tot satul nostru el orișicărui pom
I-a tot furat podoaba și i-a îngropat-o clisă
De vezi întreaga zare numai cu frunze ninsă

Și chiar de cînd venit-a, mi-am părăsit grădina
Căci n-a lăsat o floare, și-acum numai cu Nina
– păpușa de la tine – stau singură-n odaie
c-afară, spune mama, se tot așteaptă ploaie

Ți-am pregătit bunico o cameră a ta
De Sfîntul Nicolae te aștept să stai în ea
Așa precum promis-ai și mi-ai trimis tu vorbă
– Abia aștept bunico să stam iar lîngă sobă –

Iar eu s-ascult tăcută povestea cu Moș Ene
Ce-n nopțile de iarnă coboară pe la gene
Pe cînd viforul vînăt pornește iar în seară
Și vom visa, bunico, că este primăvară

 

Ertihana (16)

Ce să-ți mai spun, prea trista mea femeie
Prin tîmpla mea se dau copii cu zmeie
Zarva lor mov tot crîngul înfioară
Făcînd în ciudă nopții de afară
Satul e blînd precum o amintire
Iar ulița e atîta de subțire
Încît doar umbrele o mai colindă
– zadarnic tot încearcă să te prindă –
Aproape-mi ești și totuși prea departe
Cresc între noi munți ruginii și ape
Și amprente și tăceri și-un fel de greață
Ce-o simt pe buze dis de dimineață
Prelinsă din pahar din nori din vene
Și atunci mă las înveșmîntat în lene
– Pe care tu cîndva o numeai moarte –
Pe masă-mi zac o sticlă și o carte
Iar undeva, în colț, un înger mut
Mă-nvață cum să-mi pun tăcerea scut
Pînă în clipa cînd, îmbătrînit,
Voi accepta că totul s-a sfîrșit.

Ce să-ți mai scriu, prea trista mea femeie
Prin tîmpla mea se dau copii cu zmeie…

Ertihana (15)

Sărut piatra aceasta Theo și sărut
Tot ce ea a simțit și-a văzut și-a tăcut
O sărut pentru tot ce-a crescut între noi
Și-a topit cînd am fost în sfîrșit amîndoi
Pentru zîmbetul tău cel de azi, cel de mîine,
Pentru tot ce-am pierdut, pentru tot ce rămîne
Cînd totul apune Theo iar tu, iar tu,
Ce încă nu auzi cum îți șoptește viața nu, nu, nu,
Te așezi lîngă mine și visezi și respiri
Și-n clipe ca acestea vezi tu, să nu te miri,
De nimic nu-mi mai pasă și nimic nu-mi doresc
Doar rămîn așa, soare mut. și te privesc, te privesc,
În timp ce prin sufletele noastre trec oameni triști și scunzi
Și viața
ca
o
frică
pe care
o
ascunzi

Ertihana (14)

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă
Nori de ceață și ger peste mine să cadă
Iar din munți să mustească iz de smirnă și fum
Nicio umbră de om să nu fie pe drum
Doar un suflet de cîine să pornească spre burg
Să vestească spre voi acest alb, mut amurg
Iară voi să surîdeți ca și cum ca și cînd
Și din tot ce am fost să rămîn doar un gînd
Într-o tîmplă de fată cu ochi verzi și pistrui
– taina ei n-o va spune nimănui, nimănui –

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă…

Ertihana (13)

O, toate acele garsoniere în care ne-ascundeam de zei
noptiera plină de tăcere și de scrisori și de cercei
Masa cu firmituri de umbre și cu pahare cu rachiu
Unde-nvățam ce blînd se moare și unde uitam cum să mai scriu
Cearceaful ros de resemnare brodat cu vise de motan
Și murii roși, învinși de soare atîția ani, atîția ani
Dar mai ales, ții minte Theo, ușa aceea mov și grea
Cu clampa arsă de așteptare și amprenta ta, amprenta ta…

Ertihana (12)

Trăsura e ticsită, pornesc spre tine iar
Lîngă birjar e o umbră cu un surîs amar
Iar pletele-i ca ceara miros a crini și-a ploi
Și-n stînga am un june firav, cu ochii goi,
Precum eram pe vremea cînd te-ai oprit la mine
Ne învelește gerul și-apusul care vine
Aduce-n jur doar crîngul și-un gust sălciu în gură
Îmi lăcrămează ochii și gîndurile-mi fură
Și-a mia încercare de a-ți încropi o cartă
Mai ții tu minte, Theo, cînd desenai pe hartă
În mijlocul Moldovei, departe de orice șoapte
O bojdeucă strîmbă cu murii ca de lapte
Și-n față cu magnolii ori poate cu-n smochin
Șopteai: hai fab, dă-mi mîna, mai e puțin, puțin
Mai am doar samovarul să-l creionez pe foc
Și-apoi ne luăm bagajul și o pornim din loc
Iar după o săptămînă cînd vom ajunge-n zori
Obosoitor de fragezi, cu părul prins în nori,
Vei spune că-s o taină și palmele mi-s reci
Și-o să mă iei în brațe și pragul o să-l treci
Apoi o să tragi jilțul aproape de fereastră
Și-o să miroasă a îngeri în bojdeuca noastră
Iar pe pervaz voi prinde trei coji de mandarine
Și-o să ne fie Hummel și-o să ne fie bine
Departe de tot burgul și de ratări aproape
Cu ceața peste pleoape, cu sufletul de ape…

Trăsura e ticsită și sfinți  o înconjor
Mai am doar trei cuvinte și am ajuns. Cobor.

« Older posts