Fabian Anton Official Site

Tag: poezii (Page 1 of 2)

Nierika (2)

„The fish doesn’t think
The fish is mute, expressionless
The fish doesn’t think because the fish knows everything
The fish knows everything“

 

Habar n-am ce să-ți spun, ce să îți scriu
Toamna transformă burgu-ntr-un sicriu
Și cînd mă plimb pe-alei, cu pasul rar,
Îmi spun că un cortegiu funerar
Conduce-ntregul Iași spre asfințit
Știi fab, întotdeauna m-am mințit,
Sau am mințit pe alții că trăiesc
– Flanez, fumez, seduc, mă-mbăt, zîmbesc
ascult prostii, citesc cărți cu sclipici,
ronțăi fursecuri, pierd pe drum amici,
mă rog, fac tot ce pot să mă feresc
de cei ce au crezut că mă iubesc
sau de toți cei ce au lăsat în mine
clasorul ăsta mustind de ruine
cu care nu m-am descurcat nicicînd
Și-n clipe ca acestea doar un gînd
Plutește-n tîmpla mea precum un fum
Și știu atunci că e de-ajuns un drum
Spre munții mei, spre casa de la rîu,
acolo unde pot să țin în frîu
Tot ce în Iași revărs prin burgul tot
Mă-ntreb mereu atunci dacă mai pot
să mă ascund din nou, am obosit
Iar toamna-i pentru mine un cuțit
Ce-n fiecare an taie tăcut
Ce-a mai rămas din trupul meu de lut
Ce-a mai rămas din ce iubeați cîndva
Pe masă-i vechea cană cu cafea
Țigările, un ruj, un fard, un crin
brățările și un pahar cu vin
Nu s-a schimbat nimic din ce știai
Mi-ești prea aici și prea departe-mi stai
Fluturi de ceață se strivesc pe geam…

Îți las o poză a mea. De cînd uitam…

Nierika (1)

Bunico, azi ne-apasă domnia lui Brumar
Și m-am gîndit că-i bine să-ți scriu o cartă iar

La noi acuma toate s-au liniștit deplin
Cu strugurii sfîrșit-am, i-am prefăcut în vin,
Porumbul tot cules-am, l-am strîns în trei hambare,
Și-am semănat și grîul în noile ogoare

Și ne-am zorit, bunico, căci ceru-i ca de plumb
Și ploaia, știi prea bine, îi strică la porumb
Mai trebuie să-aducem de sus, de la povarnă
Aracii… și-apoi gata, ne pregătim de iarnă

Dar mie, să-ți spun sincer, îmi place iarna grea,
Să văd întreg pămîntul acoperit cu nea
Căci, cum este Brumarul, ursurz, cu cer noros
Și ulițele-n clisă, bunico, nu-i frumos

Și nu cred că-l iubește dealtfel niciun om
Căci prin tot satul nostru el orișicărui pom
I-a tot furat podoaba și i-a îngropat-o clisă
De vezi întreaga zare numai cu frunze ninsă

Și chiar de cînd venit-a, mi-am părăsit grădina
Căci n-a lăsat o floare, și-acum numai cu Nina
– păpușa de la tine – stau singură-n odaie
c-afară, spune mama, se tot așteaptă ploaie

Ți-am pregătit bunico o cameră a ta
De Sfîntul Nicolae te aștept să stai în ea
Așa precum promis-ai și mi-ai trimis tu vorbă
– Abia aștept bunico să stam iar lîngă sobă –

Iar eu s-ascult tăcută povestea cu Moș Ene
Ce-n nopțile de iarnă coboară pe la gene
Pe cînd viforul vînăt pornește iar în seară
Și vom visa, bunico, că este primăvară

 

Ertihana (16)

Ce să-ți mai spun, prea trista mea femeie
Prin tîmpla mea se dau copii cu zmeie
Zarva lor mov tot crîngul înfioară
Făcînd în ciudă nopții de afară
Satul e blînd precum o amintire
Iar ulița e atîta de subțire
Încît doar umbrele o mai colindă
– zadarnic tot încearcă să te prindă –
Aproape-mi ești și totuși prea departe
Cresc între noi munți ruginii și ape
Și amprente și tăceri și-un fel de greață
Ce-o simt pe buze dis de dimineață
Prelinsă din pahar din nori din vene
Și atunci mă las înveșmîntat în lene
– Pe care tu cîndva o numeai moarte –
Pe masă-mi zac o sticlă și o carte
Iar undeva, în colț, un înger mut
Mă-nvață cum să-mi pun tăcerea scut
Pînă în clipa cînd, îmbătrînit,
Voi accepta că totul s-a sfîrșit.

Ce să-ți mai scriu, prea trista mea femeie
Prin tîmpla mea se dau copii cu zmeie…

Ertihana (15)

Sărut piatra aceasta Theo și sărut
Tot ce ea a simțit și-a văzut și-a tăcut
O sărut pentru tot ce-a crescut între noi
Și-a topit cînd am fost în sfîrșit amîndoi
Pentru zîmbetul tău cel de azi, cel de mîine,
Pentru tot ce-am pierdut, pentru tot ce rămîne
Cînd totul apune Theo iar tu, iar tu,
Ce încă nu auzi cum îți șoptește viața nu, nu, nu,
Te așezi lîngă mine și visezi și respiri
Și-n clipe ca acestea vezi tu, să nu te miri,
De nimic nu-mi mai pasă și nimic nu-mi doresc
Doar rămîn așa, soare mut. și te privesc, te privesc,
În timp ce prin sufletele noastre trec oameni triști și scunzi
Și viața
ca
o
frică
pe care
o
ascunzi

Ertihana (14)

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă
Nori de ceață și ger peste mine să cadă
Iar din munți să mustească iz de smirnă și fum
Nicio umbră de om să nu fie pe drum
Doar un suflet de cîine să pornească spre burg
Să vestească spre voi acest alb, mut amurg
Iară voi să surîdeți ca și cum ca și cînd
Și din tot ce am fost să rămîn doar un gînd
Într-o tîmplă de fată cu ochi verzi și pistrui
– taina ei n-o va spune nimănui, nimănui –

Să mă sting într-o iarnă și să fie zăpadă…

Ertihana (13)

O, toate acele garsoniere în care ne-ascundeam de zei
noptiera plină de tăcere și de scrisori și de cercei
Masa cu firmituri de umbre și cu pahare cu rachiu
Unde-nvățam ce blînd se moare și unde uitam cum să mai scriu
Cearceaful ros de resemnare brodat cu vise de motan
Și murii roși, învinși de soare atîția ani, atîția ani
Dar mai ales, ții minte Theo, ușa aceea mov și grea
Cu clampa arsă de așteptare și amprenta ta, amprenta ta…

Ertihana (12)

Trăsura e ticsită, pornesc spre tine iar
Lîngă birjar e o umbră cu un surîs amar
Iar pletele-i ca ceara miros a crini și-a ploi
Și-n stînga am un june firav, cu ochii goi,
Precum eram pe vremea cînd te-ai oprit la mine
Ne învelește gerul și-apusul care vine
Aduce-n jur doar crîngul și-un gust sălciu în gură
Îmi lăcrămează ochii și gîndurile-mi fură
Și-a mia încercare de a-ți încropi o cartă
Mai ții tu minte, Theo, cînd desenai pe hartă
În mijlocul Moldovei, departe de orice șoapte
O bojdeucă strîmbă cu murii ca de lapte
Și-n față cu magnolii ori poate cu-n smochin
Șopteai: hai fab, dă-mi mîna, mai e puțin, puțin
Mai am doar samovarul să-l creionez pe foc
Și-apoi ne luăm bagajul și o pornim din loc
Iar după o săptămînă cînd vom ajunge-n zori
Obosoitor de fragezi, cu părul prins în nori,
Vei spune că-s o taină și palmele mi-s reci
Și-o să mă iei în brațe și pragul o să-l treci
Apoi o să tragi jilțul aproape de fereastră
Și-o să miroasă a îngeri în bojdeuca noastră
Iar pe pervaz voi prinde trei coji de mandarine
Și-o să ne fie Hummel și-o să ne fie bine
Departe de tot burgul și de ratări aproape
Cu ceața peste pleoape, cu sufletul de ape…

Trăsura e ticsită și sfinți  o înconjor
Mai am doar trei cuvinte și am ajuns. Cobor.

Ertihana (11)

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute
mult mai adînci ca viața obrazul îmi brăzdau
Valizele din piele la ușă așteptau
șareta să sosească pe drumul dinspre gară
în tîmple era viscol și atît de cald afară
încît părea că suntem cazacii lui Tolstoi
ne îmbîcsise timpul cumplit pe amîndoi
iar tu priveai spre nouri și tristă îmi șopteai
Pîn totul se sfîrșește hai să sorbim un ceai
precum făceam în anii cînd mai țineai la mine
am pregătit pe masă rodii și  mandarine
și-n farfuriuța verde romburi de biscuiți
am fost atîta vreme tăcuți și despărțiți
încît acum cînd umbra iar prinde flori în glastră
măcar s-avem o clipă așa, numai a noastră
ceva ce nici chiar zeii n-ar reuși să fure
ca-n zilele acelea cînd pluteam prin pădure
cu Aznavour pe buze și-n suflete jăratec
visam în chilioara aceea din Văratec
toate acele vise în care îndrăzneam
să făurim iluzii așa copii eram
și atît de mult ratasem în viață amîndoi
încît lăsam doar ploaia să țeasă între noi
perdele de amăgire, perdele de cuvinte
azi nu mai suntem oameni azi suntem doar morminte…

Aveam,  ții minte Theo, bagajele făcute
Tu purtai crinolină, eu favoriți și cute…

Ertihana (10)

Se scurge primăvara precum un vechi marfar
Flanînd pe Lăpușneanu femei cu pasul rar
Și cu privirea rece și fără de rușine
Îmi pare că torc vorbe aiurea despre tine
– te-ar fi zărit aseară plimbîndu-ți prin Copou
Tristețea majestuoasă, ori le-ai surîs din nou
În drum spre Catedrală privind cum te bîrfeau –
Îmi par așa vulgare și atît de aproape-mi stau
Încît de închid ochii aproape m-ar visa
Dar Iașiul le ferește, precum făceam cîndva
Pe cînd eram mai tineri, mai fragezi, mai smeriți,
Și noi cu toți aceeia ce nu ne-au fost iubiți
Pe-atunci, ții minte Theo ne preumblam în șoaptă
Prinzînd aroma serii în firea ta de apă
Și ne-ascundeam feerici în cîte o cafenea
Ce scurt ne părea veacul și cît de trist era
Îți comandai eclere și ceai de scorțișoară
Păreai atît de vie sub flacăra de ceară
Eu îmi gravam în riduri orice surîs al tău
Iar ploaia cea de afară căsca în noi un hău
Mult mai adînc și sincer ca cel ce ne-a unit
Aveai pe buză lacrimi, eu urme de cuțit
Dar te țineam de mînă, erai atît de aproape
Și  ploaia încetase și nu mai era moarte
s-au dus acestea toate, azi suntem vechi și lași
ca un tramvai ce trece încet prin Tătărași…

Ertihana (9)

Eram cu două vieți în urma ta
te-ntruchipam în vechea cafenea
eu înger orb iar tu un crin de ploi
(bîrfea toată pădurea despre noi)
simțeam  cum te așezi la masa gri
plutind printre soioșii mușterii
și rămîneai privind pe geam așa
topită-n fum și-n abur de cafea
iar eu din colțul meu brodam poeme
meșteșugite musai să te cheme
în umbra mea de ceață și tăceri
mi-aduc aminte tot parc’ a fost ieri
afară erau ploi și era seară
și-nmugurea tăcut o primăvară
atît de stranie și mov încît
doreai să ți-o-nfășori încet la gît
precum un șal precum un gînd poznaș
flanînd din mască-n mască prin oraș
în timp ce moartea-n noi grădinărea
te-ntruchipam în vechea cafenea
și înger orb eram tu un crin de ploi
bîrfea toată pădurea despre noi…

« Older posts